Feb 25 2014

politice

Vitalie Sprînceană

– Mă îngrozește popularitatea geopoliticii: îmi e frică de indivizii ce gîndesc mai degrabă în termeni de spații și jocuri decît în termeni de oameni.

– Cu ocazia evenimentelor din Ucraina mi-am mai făcut ordine printre sursele de informare, am mai văzut care ziar și ce hram poartă, cine face jurnalism (sau măcar încearcă) și cine trage melcii de urechi. Utile, “revoluțiile” astea.

– Presa nu e bună de nimic la război/revoluție. Aproape toată mass-media occidentală (inclusiv bucuriile stîngiste Guardian, NYT, Le Monde și Liberation) a făcut front anti-Putin, recurgînd mai ales la reactualizarea stereotipurilor și clișeelor propagandistice din Războiul Rece (Stephen Cohen e o rară excepție). La Moskova, presa rusă a reacționat rapid și a construit un masiv front anti-Vestic, înarmat cu aceleași trafarete din Războiul Rece. Semn că jurnalismul n-a prea mers înainte în ultimii 20-30 ani. Și că propaganda este natura originară a presei. O mediafrenie de ambele părți.

– Stînga moldovenească (atîta cît este) a sucombat. Există, dar nu mai cugetă. Socialiștii, comuniștii și social-democrații vorbesc/gîndesc în categoriile dreptei conservatoare: conspirații, jocuri geopolitice, lideri și mari personalități, cultură și moralitate tradițională etc.
În cazul crizei din Ucraina niciunul din cele vreo 10 portaluri și televiziuni locale stîngiste nu a făcut o analiză a componentelor de clasă a protestului, a compoziției protestatarilor, a intereselor sociale , a alianțelor temporare între interesele diferitor grupuri (se putea merge pe clasici: Marx a oferit modelul prin analiza loviturii de stat din Franța în 1851, Engels a deconstruit mișcările sociale de pe timpul Reformei). Mantra repetată de stîngiștii moldoveni a fost: teroriști, jocuri de culise, complot americano-european. Și multă geopolitică de trei parale.

– Tot dinspre stînga: cică Voronin ar fi cheltuit jumătate de milion de euro pentru călătorii cu avioane private. A și recunoscut la o emisiune că e adevărat și că are ”destui prieteni” gata să-l ajute. Așa-s ei, “luptătorii cu pentru binele sărmanilor”: săraci și cinstiți. Între două ”bătălii” dau o fugă cu avionul la Karlovy Vary sau la Atena.

– Mihai Ghimpu a vorbit iar despre Eminescu la radio Europa Liberă. Și am priceput că partidul său pregătește o mîrlînie (e un semn sigur: dacă scoate Mihai Ghimpu un Eminescu sau un adevăr istoric din buzunar, înseamnă că trebuie să pună altceva în același buzunar). N-am greșit: la ședința Consiliului Municipal Chișinău din 27 februarie, colegul de clasă al primarului va propune primarului (care e nepotul lui Ghimpu și vice-președintele partidului acestuia) să-i dea în locațiune fratelui primarului  (altui nepot al lui Ghimpu) cinci pasaje subterane.
Acel moment cînd Eminescu e părtaș la hoție.


Feb 25 2014

ochelari

Vitalie Sprînceană

Bill Maher despre contentul de știri personalizat. Rețelele sociale și personalizarea fluxurilor de știri ne ”ajută” avem doar știri despre lucrurile ce ne interesează și doar din perspectiva ce ne interesează. Facebook-ul ne ajută să ne tragem singuri obloanele și să ne punem ochelarii de cal.


Feb 20 2014

Cîteva lucruri despre criza din Ucraina (pe care le puteți afla doar dacă închideți televizorul/calculatorul)

Vitalie Sprînceană

1. Nu există, în criza ucraineană, o parte progresistă și o parte reacționară, una modernă și una retrogradă, una democrat reformatoare și una autoritar conservatoare. Se confruntă unele grupuri ce reprezintă categorii social-politice diferite: Ianucovici (cu familia), oligarhii ucraineni (cu interesele lor), mase urbane și rurale sărăcite în Vest și Est (categoriile perdante ale tranziției ucrainene, mobilizate totuși sub false slogane de genul UE vs Rusia), grupuri politice, radicale și moderate, ce au afilieri istorice și simbolice opuse, un fel de clasă medie (nemulțumită de arhaismul sistemului politic ucrainean, dar totuși înfricoșată de posibilitatea unor dezordini în masă ce i-ar pune în pericol siguranța fragilă), un tineret educat dar fără prea multe perspective de muncă sau trai decent, o birocrație enormă a cărei supraviețuire depinde direct de stabilitatea statului etc.

Grupurile acestea nu se aliniază nicicum pe scheme de genul Bine vs Rău, ci fac alianțe și coeziuni de moment. Unele alianțe vor dura probabil puțin (grupurile pro-europene și cele naționaliste), altele vor dura la sigur mai mult (oligarhii lui Ianucovici pot găsi interese comune cu guvernul Opoziției, dacă aceasta cîștigă).

2. Jocurile geopolitice există, chiar dacă nu în sensul tragerii de sfori, cum vorbesc mulți ”experți în geopolitică” ce au apărut peste noapte. Puteți fi siguri, bătrînelele ce transmit din mînă în mînă pietre pentru construcția baricadelor nu ridică salarii de la Ambasada SUA.  Asta nu înseamnă că nu există grupuri plătite pentru a provoca dezordini – așa-zișii titușki și IT-titușki. Dar mulți dintre cei care stau noaptea în piață, aduc hrană și provizii protestarilor (sau luptă cu aceștia) o fac pe gratis, mînați de disperarea și nemulțumirea lor.

E adevărat că Putin tușește și se cutremură toată Ucraina. La fel de adevărat e că și tusea Uniunii Europene zguduie Ucraina. Și strănutul (sau înjurătura) SUA tot face ravagii. E normal ca unele țări/blocuri de țări să aibă interesul ca lucrurile în Ucraina să se desfășoare într-un fel anume. Ce mai!, chiar și minuscula Moldovă are interese geopolitice în Ucraina: vrem ca situația să nu degenereze într-un război civil – depindem masiv de importurile agricole și industriale ucrainene, iar piețele din Odesa (km 7), Cernăuți și Hmelnițk alimentează o foarte mare parte a comerțului cu amănuntul din țară. (E adevărat că tusea Moldovei n-o ia nimeni în seamă.)

Partea tristă a jocurilor geopolitice e că acestea găsesc ecou în Ucraina, că țara poate fi destabilizată atît de ușor: un telefon al lui Putin, al unei secretare americane sau al unui eurocomisar. Că Ucraina nu are imunitate – în sensul unei solidarități naționale sau a unui proiect viabil de țară – ce ar anula/absorbi aceste încercări externe de a influența situația.

3. Lipsa unui proiect de țară în care ar încăpea monumentul lui Bandera (din vest) și al lui Lenin (din est), ce ar evita împărțirea țării într-un grup mic de oligarhi (ce au privatizat fostul complex industrial sovietic și au monopolizat noile industrii), un grup destul de subțire de clasă medie și un grup enorm de săraci urbani și rurali – iată ”marea moștenire” a guvernărilor succesive: independentistul Kravciuk, pro-rusul Kuchma, pro-europeanul Iușcenco, flexibilul (inițial pro-rus, apoi pro-european, apoi pro-rus din nou) Ianucovici.

Nu e o noutate că țara e divizată. Noutatea e că Ucraina e la fel de divizată ca acum 20 ani. Că nimic nu s-a schimbat și că elitele politice care s-au perindat s-au complăcut în această ”nimic facere”.

N-ar trebui să ne facem iluzii: Ianucovici nu are un program politic coerent (decît să-și îmbogățească familia). Kliciko și ”opoziția”, dincolo de slogane (democrație, jos dictatura), nu dispune de ceva consistent.

Semn că, oricare ar fi rezultatul crizei de acum, rezolvarea se amînă. Pe un termen nedefinit. Pînă elitele ucrainene se vor învăța să construiască poduri între Lvov și Donețk, între diferitele memorii istorice, între respectul pentru trecut (plăți sociale pentru bătrîni), protecție pentru prezent (drepturi și protecție socială pentru angajați) și proiectul de viitor (condiții pentru tineri), între oligarhi și micii producători etc.

4. Lipsa unui arbitru intern credibil ce ar fi putut media criza, de genul Bisericii Catolice în tranziția poloneză. Da, călugării de la Lavra Pecerska s-au pus în două ocazii între protestatari și forțele de menținere a ordinii (Berkut și miliție). Da, bisericile au găzduit răniți și au adăpostit unii oameni urmăriți de poliție sau huligani. Da, Bisericile au mai scos cîteva comunicate de presă. Dar n-au reușit să adune la o masă opoziția și puterea, să medieze în vreun fel conflictul, să garanteze îndeplinirea promisiunilor. Au tratat rănile, dar nu au putut să dezarmeze forțele beligerante.

Arbitri nu-s nici în societatea civilă, nici în lumea intelectuală.

Doar telefonul (de la Bruxelles, Washington sau Moskova) mai are o greutate la Kiev.

5. Despre Berkut. Care a devenit în ultimele luni un fel de întruchipare a Satanei, răul absolut și sluga regimului lui Ianucovici.

Percepțiile negative despre Berkut sunt firești pînă la o limită. Le-am întîlnit și printre activiștii urbani de la Kiev cu care am vorbit anii trecuți și printre alți artiști și intelectuali ucraineni cu care am interacționat.

Sunt firești pentru că dacă faci protest sau acțiune publică nu vine Ianucovici să-ți rupă bannerele, ci vin băieții de la Berkut. A arunca însă vina pe Berkut pentru aceste acțiuni înseamnă însă a te lupta cu aparențele.

Citiți-l pe Pasolini. Poetul (PCI ai giovani!) Pentru că arta e bună și pe timp de revoluție/revoltă/dezordini în masă.

Cine e Berkut? Trupele speciale ale miliției ucrainene care au rolul de a lupta cu terorismul și banditismul.

Cine lucrează în Berkut? Oligarhi și feciori de oligarhi? Odrasle de noi îmbogățiți, medici sau alte grupuri prospere? Tineri cu studii la Harvard sau Sorbona?

Nu, Berkut angajează oameni ce n-au avut șansa/norocul să găsească slujbe bune, să facă studii la universități ori să moștenească un puț de petrol sau o mină de cărbune.

Berkut angajează bărbați din sărăcimea urbană și rurală, inși pentru care slujba în aceste structuri e calea unică (cu excepția emigrației) de mobilitate socială ascendentă, de job permanent cu salariu.

Tinerii din grupurile radicale și angajații Berkutului fac parte, de fapt, din aceeași clasă socială, chiar dacă-și dau cu pietre, bastoane de cauciuc și cocktailuri Molotov unii în alții. Săracii luptă cu săracii.

Oligarhul ”disident Poroșenko”, nehotărîtul Ahmetov și grupurile din jurul familiei Ianucovici fac parte împreună din altă clasă socială.

Ultima clasă a decis să-și rezolve niște probleme interne cu ajutorul primei clase și a creat niște diviziuni artificiale pe care le-a ambalat în slogane isterice: democrație, patrie, datorie sfîntă.

Oligarhul Poroșenko poate trece oricînd dintr-o tabără în alta (cum a mai făcut-o), angajatul Berkut originar dintr-un sat de lîngă Odesa nu poate.

Nu justific în nici un fel manifestările de brutalitate ale angajaților Berkut. Dar mi se pare că partea cea mai tragică a momentului e că o unitate de forță ce a fost construită și antrenată pentru lupta cu terorismul și crima organizată, e asmuțată acum voit contra unei părți nevinovate (și la fel de neputincioase) a poporului, de către și în interesul lui Ianucovici plus grupurile din jurul lui…

Curajoșilor locali care se indignează sincer la tema abuzurilor Berkutului și umplu facebook-ul, twitter-ul, ziarele și televiziunile cu Jos Ianucovici! le recomand să mediteze 10 min pe zi la evenimentele din 7 aprilie 2009 (se împlinesc 5 ani de atunci), la cît de puțin a trebuit polițiștilor moldoveni pentru a organiza lagăre de tortură în comisariate (răspuns: mai puțin de 24) și la cîți polițiști/judecători au răspuns pentru asta (răspuns: ajung degetele de la o mînă pentru a-i număra).

Am și o sugestie de lectură: raportul SUB ACOPERIREA IMPUNITĂȚII.

6. Desigur că există probleme cu democrația în Ucraina. Probleme despre care se vorbește mult: corupția, birocrația excesivă, barierele în calea libertății de exprimare, intoleranțe etnice și simbolice (uneori stimulate intenționat), inegalități economice, absența transparenței, un sistem judecătoresc corupt, declinul pronunțat al satelor și orașelor mici. Probleme despre care se vorbește mai puțin: monopolurile și cartelurile economice în industrii, agricultură, transporturi, dar și mass-media, exploatarea forței de muncă a emigranților externi (inclusiv moldoveni) și interni, distribuția inegală a veniturilor, spălările de bani, alianțele între politică și marile interese economice (atît interne cît și externe).

Majoritatea sunt probleme cu istorie. Adică cu barbă. Preluate și transmise cu grijă de la o guvernare la alta. Ce ne-ar face să credem că fostul boxer Kliciko ar avea voința de a le soluționa pe toate? Faptul că vorbește frumos despre UE nu se ia în calcul. Iușcenco a vorbit la fel de frumos și tot europenește.

7. Despre vorbit. Sunt foarte multe voci ale crizei. În fapt e o pluralitate de voci care vorbesc în registre și tonalități diferite.

Unele voci informează – ucrainene, rusești, englezești, franțuzești, nemțești etc.

Altele (tot ucrainene, rusești, englezești, franțuzești, nemțești etc) dezinformează – unii jurnaliști în căutare de senzații și trafic de clickuri Adsense au băgat poze cu revoltele din Turcia (2013) sau din Moldova (2009) scriind că ”fac reportaje” din Lvov sau Kiev.

Au și protestatarii vocea lor. Cîteva canale youtube. În care fac transmisiune directă de pe Maidan: concerte, discursuri, slogane, apeluri la mobilizare.

Pe facebook oamenii citează de obicei vocile ce le confirmă părerile despre evenimentele din Ucraina. Adică urmăresc mersul evenimentelor nu pentru a se informa, ci pentru a-și confirma părerile pe care deja le au. (Stranie distorsiune a societății informaționale a cunoașterii!)

8. Dincolo de bătălia din stradă se poartă și o altă bătălie, la fel de crîncenă. Una retorică. Orice protest are și un aspect performativ în care lupta pentru categoriile discursive este foarte importantă. Vedem cum grupul 1 își zice pro-european și democrat și îl numește pe grupul 2 pro-rus și autoritar. Cum grupul 2 își zice ”apărător al ordinii constituționale” și vorbește despre grupul 1 ca fiind vîndut Occidentului și huligani.

Ce ne facem cu aceste etichete și porecle politice? Le luăm în serios și ajungem în situații caraghioase de a explica cum un ”democrat” aruncă pietre într-un apărător al ordinii ”constituționale”?

Nicidecum. Trebuie să învățăm să le privim pe toate cu neîncredere, să înțelegem că ele reprezintă cadre conceptuale efemere în care oamenii își organizează/justifică pe moment acțiunile.

Ele vor fi rescrise încă de foarte multe ori pînă va fi clar rezultatul final al confruntării. Istoria se întîmplă și se scrie/rescrie simultan. Apoi post-factum (Cum a fost și pe 7 aprilie 2009).

9. Despre voința poporului, revoltă și democrație. Reiau comentariul unui om pe care-l citesc și respect mult, Boris Kagarlițki: ”Majoritatea locuitorilor Ucrainei nu susține vreo tabără. Din acest motiv conflictul se prelungește la nesfîrșit. Dacă ”poporul ucrainean” s-ar fi revoltat cu adevărat ori, cum ne zic comentatorii conservatori, ar fi fost gata să ”apere ordinea constituțională”, lucrurile s-ar fi terminat de mult în vreun fel sau altul. În această confruntare însă, exact pentru popor nu se prea găsește loc.”