Am comemorat razboiul. Acum e timpul sa ni-l amintim.

Vitalie Sprînceană

 Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei. Chișinău. Editura Cartier 2012.

Zicea Vasile Ernu azi pe o rețea de socializare că ziua de ieri, 9 mai, a avut prea multă emoție și prea puțină rațiune. Avea doar parțial dreptate: ieri am văzut prea puțină rațiune în polemicile și discuțiile prilejuite de semnificațiile Victoriei, Europei și Reconcilierii.

Cealaltă parte a adevărului este că au lipsit și emoțiile bune: sensibilitatea pentru lucrurile venerate de ceilalți, respectul pentru dreptul lor de a-și spune o părere chiar dacă nu suntem de acord cu ea, tactul de a spune lucruri neplăcute fără a ofensa, curajul de a-ți asuma întregul adevăr și nu doar bucățile ce-ți convin…

Am impresia că avem prea multe amvoane din care tot felul de pseudo-preoți țin predici despre cum ”adevărul istoric” e de partea lor și despre cum cei care nu-s de acord cu ei se găsesc în rătăcire (mă refer la nătîngii din ambele tabere).

Cred că avem nevoie de spații mai orizontale decît amvoanele, așa încît să avem cel puțin dreptul la contra-argument și la îndoială.

Mai cred că discuțiile despre istorie ar trebui lăsate deschise întotdeauna, chiar și atunci cînd certitudinea pare sigură. Cu atît mai mult acolo unde certitudinea e imposibilă.

Cărțile bune pot fi acele spații orizontale în care am putea discuta diferențele.

Nu exagerez, sper, cînd zic că volumul Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (Cartier, 2012) e o asemenea carte bună și ”orizontală”, în sensul că nu emite adevăruri finale ci din contra, are grijă deopotrivă să scoată valul tăcerii de pe lucruri uitate și să interogheze lucrurile cele mai familiare pentru a găsi aspecte incomode.

Noutatea volumului stă, întîi de toate, în polifonia sa – articolele lasă mai multe glasuri să vorbească: vocile personale și emoționale ale supraviețuitorilor, vocile rigide ale documentelor de arhivă, dar și vocile flexibile și oportuniste ale politicienilor ce iau decizii în privința politicilor memoriei.

Personal m-am bucurat să aud vocile supraviețuitorilor pentru că documentele și politicienii au mai vorbit și vor mai vorbi cu alte ocazii. Dintre toate sursele istorice doar supraviețuitorii sînt efemeri.

Aș evidenția în primul rînd contribuția Dianei Dumitru Vecini în vremuri de restriște: Atitudini față de evrei în Basarabia și Transnistria în 1941–1944 (pp.44-74). E un articol pe care l-am așteptat mult și pe care-l consider excepțional din mai multe puncte de vedere: reprezintă un act de curaj personal și conectează istoriografia locală la polemicile curente din Europa și America.

Sursa de inspirație e desigur Jan T. Gross (despre unele cărți ale sale am scris și pe acest blog), cel care a răvășit, prin cele cîteva cărți ale sale, polemica istorică în Polonia și a contribuit decisiv la demolarea unor mituri naționale poloneze.

Pe scurt Gross cercetează arhivele, adună mărturiile localnicilor și supraviețuitorilor și găsește că polonezii au participat în mod voluntar și nesiliți de nimeni la exterminarea evreilor atît pe durata ocupației germane cît și după sfîrșitul războiului. Recent, într-o altă carte Gross demonstrează că populația băștinașă a avut de profitat economic de pe urma pogromurilor evreiești și a existenței lagărelor de concentrare.

Nu-i greu de văzut de ce cărțile lui Jan Gross au stîrnit polemici furioase în Polonia și în afara ei. Efectul cel mai mare era dizolvarea mitului fondator al Poloniei în calitate exclusivă de țară-victimă a războiului și a terorii. Gross adaugă nuanțe tabloului și arată că polonezii au co-participat, în anumite limite, la realizarea Holocaustului.

Revenind la articolul Dianei Dumitru, autoarea face exact același lucru – sapă dincolo de marile ideologeme (unitatea poporului sovietic, rezistența generală în fața inamicului, moldovenii ca victime ale celor două regimuri totalitare) și sondează terenul microscopic al interacțiunilor între oamenii reali în situații concrete.

Avantajul evident al acestei abordări este că scoate confruntarea din sfera abstractă a conflictului ideologic și-i dă o față (in)umană. În istoria povestită de Diana Dumitru victimele, la fel ca și călăii, au nume concrete, trăiesc cot la cot în locuri concrete, și-au fost vecini de zeci de ani, se văd pe durata războiului și, dacă au noroc, și după război.

E o istorie problematică și dureroasă, pentru că de cele mai multe ori e istoria unui eșec – cel al relațiilor inter-personale colonizate și exploatate de imperativele ideologice sau stereotipurile religioase.

Cercetătorul o spune din capul locului, băștinașii, adică moldovenii, știau despre deportarea evreilor și despre exterminarea lor. Deci nu aveau în nici un sens scuza ignoranței.

Un supraviețuitor, Michael Zilbering, povestește că vecinii săi, aceeași moldoveni cu care au co-existat vreme îndelungată, „au luat topoare, furci, bare de metal și au mers să omoare și să jefuiască evrei” (p.48).

Altă supraviețuitoare, Evghenia Sherman din Lipcani își amintește: „Cînd a izbucnit războiul, moldovenii imediat au ars casa noastră. Ei erau acei care i-au ajutat pe nemți, ei au ars case și oameni… Moldovenii erau mai răi ca SS…” (p.49)

Cîțiva moldoveni au violat femei de origine evreiască; alți moldoveni cumpărau evrei mai bine îmbrăcați și-i jefuiau de lucruri și haine, după care-i omorau; tot moldoveni băteau evreii din convoiul ce mergea spre Transnistria; țărani basarabeni se deplasau în masă, cu căruțele spre Florești, Edineț, Călărași și alte orașe cu populație evreiască unde cotrobăiau prin casele evreilor deportați și-și însușeau mobilă, covoare, perne – scenele par rupte din alte vremuri și ele în nici un caz nu fac parte din repertoriul de povești cu care nu auto-jelim pe 9 mai, 28 iunie sau în alte zile.

 Ele totuși s-au întîmplat printre noi, cu participarea voluntară a strămoșilor noștri, unii probabil încă în viață.

Asta nu înseamnă, în nici un caz, și autorul are grijă să menționeze acest fapt, că moldovenii basarabeni ar fi fost cu toții călăi ori că ar fi în mod intrinsec răi.

Însă pînă la urmă, așa cum zic rezultatele unor faimoase experimente psihologice, răul cel mare e comis de oameni normali.

Articolul pomenește și exemple în care, spre cinstea noastră, băștinașii au salvat evreii și i-au ajutat să supraviețuiască chiar și în condiții de lagăr și cu riscul de a fi pedepsiți ei înșiși.

Întrebarea: Cum e cu putință un rău atît de mare? rămîne totuși deschisă chiar dacă luăm în calcul faptul că contextul politic național al anilor 30 a favorizat și chiar stimulat anti-semitismul ori faptul că o bună parte a pogromurilor anti-evreiești a fost organizată pe față sau pe ascuns de către autoritățile statului.

Justificările generale și invocarea contextului nu țin drept argument plauzibil: constrîngerile au fost aceleași pentru toți dar doar unii au pășit dincolo de linia ce desparte în mod hotărît răul de bine.

Eu sper mult ca această contribuție a Dianei să pornească un proces de revizuire a unor mituri naționale (asta ne-ar ajuta să depășim și capcanele dihotomice Noi cei buni vs Ei cei răi).

Cred că Diana a făcut cel puțin două lucruri grozave:

–          a reușit să dilueze pe Noi (cei întotdeauna buni, eterne victime ale unor conjuncturi externe) și să adauge cîte puțin din acest Noi atît la victime cît și la călăi. E dureros, dar avem și multe motive de gîndire.

–          ne-a forțat să medităm la imensa cantitate de rău și ură ce se ascunde în relațiile noastre inter-personale și inter-etnice și care ar putea, în anumite condiții, să explodeze, așa cum a explodat pe durata războiului, așa cum a explodat pe 8-9 aprilie 2009 în comisariatele de poliție. Aici iar avem mult de gîndit…

Altă voce a supraviețuitorilor poate fi auzită la lectura contribuției Sandei și Igor Șarov, care investighează memoria deportărilor din 1941 și 1949.

În baza mărturiilor supraviețuitorilor deportărilor autorii găsesc că memoria construită și reconstruită permanent a deportărilor gravitează în jurul unor repere precum starea de permanentă  frică, presiune și psihoză colectivă, ameninţări, intimidări, arestări, maltratări (p.200). Un fapt remarcabil, atît memoria deportărilor cît și semnificațiile și justificările post-factum nu sunt unice sau omogene. Din contra, ele sunt conflict,duale și uneori chiar antagonice așa încît nu e greu uneori să-i vedem pe foștii deportați pe poziții adverse. Pe de o parte unii deportați vor purta veșnic dușmănie regimului comunist pentru că le-a distrus viața, pe de altă parte, alți deportați (cum e cazul lui Mina D. povestit la paginile 215-216) se re-integrează cu succes în societatea sovietică și ajung chiar să ocupe funcții de conducere în partid. Ultimii sunt nevoiți să construiască sofisticate discursuri justificatoare ale violenței a cărei victime nevinovate au fost.

Semn că memoria personală deopotrivă cu cea colectivă sînt sensibile la schimbare și, dacă mai trebuie de demonstrat,  nu fac copii fidele realității istorice ci adaptări la zi.

Cele cîteva contribuțiile externe ale volumului reușesc să contextualizeze volumul și să integreze cazul moldovenesc în mai largul cadru european.

Astfel Mark Sandle relatează că în Marea Britanie memoria războiului e re-construită în mod constant pentru a putea fi actualizată în funcție de cerințele zilei de azi.

Jutta Scherrer găsește un lucru similar în politicile memoriei în Franța și Germania – trecutul e încă un loc în care se poartă bătălii dure cu mize simbolice excepționale. Nici în una din țări, sugerează cercetătoarea, războiul nu e memorizat ”așa cum a fost” și e constant trecut prin grile care lasă unele subiecte afară (vina colectivă a nemților de rînd, colaboraționismul francezilor, aventurile coloniale).

În fine, Tatiana Jurjenko investighează fenomenul naționalizării și confesionalizării memoriei războiului în Rusia actuală și găsește că procesele politice curente în Ucraina afectează mult memoria războiului în orașul Harkiv.

Celelalte contribuții sunt trecute în revistă și analizate în prefața remarcabilă semnată de Andrei Cușco.

…Aș dori să recomand cartea aceasta politicienilor chiar dacă știu că majoritatea din ei nu citesc – ei ”cunosc” a priori adevărurile istorice. Și pe activiștii din multele tabere naționaliste și internaționaliste i-aș pune s-o citească, chiar dacă știu că nici ei nu prea au încredere în cărți: ei cred că lucrurile ce nu coincid cu părerea lor sunt neapărat falsuri sau manipulări.

Cea mai proastă soartă pentru această carte ar fi să fie citită doar de istorici (chiar dacă unora din ei le e recomandată cu insistență!).


8 Responses to “Am comemorat razboiul. Acum e timpul sa ni-l amintim.”

  • LB Says:

    Cred ca e “Cartier 2013” 🙂

  • Vitalie Sprînceană Says:

    @LB, editia tiparita a cartii indica 2012 ca an al aparitiei, la fel si descrierea CIP a Camerei Nationale a Cartii.
    Pe site-ul editurii e 2013.
    Probabil Gheorghe Erizanu ar putea lamuri confuzia.

    Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
    Al Doilea Război Mondial: memorie și istorie în Estul și Vestul Europei / Diana Dumitru, Igor Cașu, Andrei Cușco [et
    al.]. – Ch. : Cartier, 2012 (Tipogr. „Bons Offices”). – 332 p. – (Colecţia „Cartier istoric”). 500 ex.
    ISBN 978-9975-79-803-7.
    94(4)”1939/1945”
    A 31

  • Ion Says:

    De fapt, cred că au fost reglări de conturi. Evreii s-au comportat la fel cu moldovenii când aceştia încercau să emigreze în România, ei au întâmpinat Armata Roşie invadatoare cu flori şi urale etc. Se ştie ce crime au comis aici comisarii evrei. Deci, lumea se răzbuna, ca pe timp de război.

    Pe de altă parte, e ciudat că aceleaşi mărturii ale lui Paul Goma, doar că despre evrei, sunt taxte drept antisemitism, iar mărturiile evreilor sunt considerate documente, probe…

  • Vitalie Sprînceană Says:

    Ion, argumentul Dvs nici macar de bun simt nu e. Il consider obraznic si chiar nesimtit. Pentru ca se face a nu lua in seama o cronologie a relatiilor evrei-romani. Se face a uita ca intai au fost legile antievreiesti adoptate in interbelic, limitarea in drepturi a populatiei evreiesti in aceasta perioada, antisemitismul crestin pe urma, in 1940, dupa toate aceste rautati ce li s-au facut, ERA NORMAL CA EVREII sa se bucure ca se schimba regimul si ca in sfarsit vine o putere mai internationalista.S-au inselat caci puterea sovietca a fost la fel de antisemita. Asa incat evreii au iesit duble victime – ale nationalismului si antisemitismului.

  • Ion Says:

    Se puteau bucura totuşi fără violenţe.

    • Ion Says:

      Ah da, şi am mai uitat de faptele comisarilor roşii de origine evreiască, care au participat la sovietizarea ţinutului, la deportări, asasinate etc. Populaţia băştinaşă s-a răzbunat, memoria era proaspătă.

  • calcium Says:

    adica dnul Spranceana vrea sa spuna ca faptul ca legislatia interbelica ii obliga pe evrei sa poarte steaua lui david este un motiv intemeiat si legitim pentru dezlantuirea de violente soldate cu omoruri impotriva romanilor in retragere si basarabenilor din partea evreilor comunisti din provincie? Ciudat. Vedeti ce nu intelegi dvs si oameni ca dvs, dnule Spranceana, e ca impostura nu ajuta. Din contra, agraveaza situatia. N-ar fi mai corect sa nu impartiti oamenii in evrei si ne-evrei, ci in victime si criminali, indiferent de nationalitate?! Pentru ca dvs ati relatat lucruri despre crimele ne-evreilor asupra evreilor, iar eu pot cu exact acelasi succes sa relatez despre crimele comisarilor rosii evrei asupra populatiei locale romanesti din Basarabia. Si n-o sa va placa. In realitate, ideea e ca o sa intram intr-un impas: „voi ne-ati ucis pe noi! da, da si voi ne-ati ucis pe noi!”. Solutia ar fi 1. sa nu promovam mesaje partinitoare, asa cum faceti dvs. 2. sa nu ne facem a nu vedea padurea din cauza copacilor si 3. sa incetam sa analizam si sa vedem istoria ca pe un concurs de genocide: care pe care, care e mai „vinovat”, care victime sunt „mai” victime, ca tocmai aici va demonstrati impostura si partizanatul. Mai e nevoie sa va amintesc ca antisemitismul lui Stalin era tot atat de plin de continut ca si intreaga lui politica „internationalista”… Nu-l interesa pe nenea ala de chestiile astea, atata timp cat putea profita politic din urma unor inscenari gen „Halatele albe”. Tot asa cum evrei au ramas bine merci in sistem si dupa acel faimos „proces”… Deci nu despre asta era vorba… Era vorba despre eliminarea celor indezirabili si pastrarea lingailor de profesie, asa cum ii sade bine unui regim comunist. Iar aici antisemitismul nu are a face. La fel ca si nationalitatea. E un pretext. Din pacate ati cazut in capcana acestuia.

  • Vitalie Sprînceană Says:

    @calcium, faceti un argument de doua parale. Cum adica sa impartim oamenii in criminali si victime indiferent de nationalitate, cand un grup – evreii – au fost ucisi nu ca criminali, ca nu erau criminali, ci qua evrei, adica anume datorita faptului ca apartineau unei anumite nationalitati?

Leave a Reply

CommentLuv badge