May 25 2013

noi, cei care aruncam piatra

Vitalie Sprînceană

se impune să avem cîțiva homosexuali în Moldova

doar cîțiva dar să fie cît mai vizibili cu putință

ca să ne spunem ce ființe morale sîntem în comparație cu ei

avem nevoie de un păcat grav în Moldova

unul împotriva căruia să luptăm cu înverșunare

un păcat atît de mare și atît de dincolo de omenesc

încît să ascundă celelalte mici desfrînări pe care

ni le permitem cu indulgență zi de zi

avem nevoie să răscolim cu labele noastre murdare

lenjeriile și dormitoarele lor

să mirosim emoțiile dosite printre intimitățile lor

ca să păstrăm nevăzută putoarea pe care o facem

și în care trăim.


May 19 2013

niste ginduri dupa marsul comunitatii LGBT

Vitalie Sprînceană

Nici un politician moldovean n-a avut curajul elementar să vină la marșul comunității LGBT să spună măcar: sînteți și voi cetățenii noștri.

Nici unul din politicienii ce se burzuluiau sîmbătă în scuarul Teatrului Național de Operă și Balet  la tema integrării europene înghițind cu poftă mici, prosciutto și bere de la organizatori, n-a găsit suficientă îndrăzneală pentru a se arăta măcar. De dragul bifei.

A venit comisarul european pentru extindere Stefan Fule singur, însoțit doar de Dirk Schuebel, șeful Delegației Uniunii Europene în Moldova.

Cam atît despre principii, bărbăție personală, verticalitate si valori europene.

* * * * *

Am fost la cîteva întruniri ale organizațiilor LGBT. Apoi am participat la o dezbatere organizată de ospoon.eu și Gender Doc. Azi am mers la marșul lor. Acești oameni merg peste tot cu pază particulară, pentru că sînt persecutați și urmăriți la tot pasul. În viața privată. În viața publică. Acasă. La serviciu. La școală.
E anormal și imoral ca un grup de cetățeni să fie nevoit să se păzească de alte grupuri de cetățeni cu gardieni privați pe străzile orașului.
Asta nu-i societatea liberală și democrată pe care pretindem că o construim.
Înțeleg dacă ar fi vorba de hoți, dar hoții se plimbă în libertate, și chiar sînt aleși deputați în Parlamentul țării.

* * * * *

Dezbaterile despre orientarea sexuală ce au ca punct de pornire Biblia sînt greșite din start. Chestiunea gay-ilor e una mult politică și deloc religioasă. Nu are rost să discutăm modul în care acomodăm o minoritate (LGBT) la punctul de vedere particular al altei minorități (preoții, Biblia, naționaliștii).
Discuțiile ar trebui să aibă ca scop identificarea căilor prin care aceste minorități ar putea fi integrate în corpul social general.
Pe de altă parte nu trebuie să admitem ca un grup de cetățeni să persecute un alt grup de cetățeni în baza unor considerații particulare (opinii religioase sau de orice alt gen).

* * * * *

În drum spre casă iau troleibuzul 24. La stația Gemenii urcă un cuplu, ambii adolsecenți. Ea găsește două scaune libere și se așează pe unul din ele. Celalalt e pentru el care tocmai achită biletele și ca să-l ocupe fata își pune poșeta pe el. Vine o bătrînică și-i ia violent poșeta de pe scaun, ca să stea ea. Aceeași bătrînică îi zice fetei să ofere locul altor oameni, mai în vîrstă. Fata e vizibil iritată, dar tace. 

Bătrînica își face cruce ostentativ aproape la fiecare intersecție. Apare un alt bătrînel care se așează pe locul proaspăt eliberat.
Pe drum tinerii își dau cîte un sărut, întîi fugar, apoi mai îndrăzneț.
Bătrînica îl trage pe băiat de mînă:
– Nu e frumos  ceea ce faceți, că vă văd oamenii.  În jur sînt copii și bătrîni. Chiar dacă vă e drag unul de altul, trebuie să vă ascundeți  încît să nu vă vadă nici pisicile…
Fata explică:
– Nu prea avem unde ne vedea. Cu atît mai mult să ne sărutăm. Ce, trebuie să mergem s-o facem acasă în fața părinților?
– Nu-i frumos deloc, treaba voastră unde vă întîlniți.
Și-și face iar cruce.

sursa imagine

UPDATE: Atașez și un status de pe o rețea de socializare în care îmi prezentam argumentele în favoarea desfășurării marșurilor comunității LGBT.

lgbt


May 16 2013

Toti sint uitati! Totul se uita!

Vitalie Sprînceană

Episcopul de Bălți și Fălești Markel a purtat panglica gheorghiană (zisă și panglica Sfîntului Gheorghe), în cadrul unei conferințe de presă în care a atacat comunitatea LGBT din Moldova.
Ironia (sau nesimțirea) face ca panglica să fie simbolul victoriei forțelor sovietice asupra regimului nazist, iar naziștii, se știe, au persecutat intens minoritățile sexuale și le-au trimis în lagăre de concentrare.
Tragic acest creștinism pro-sovietic cu vădite simpatii pro-Naziste.
…Scriam pe 9 mai pe o rețea de socializare că aș vrea să văd la Parada Victoriei gay cu drapele multicolore, iehoviști, romi cu dansuri, evrei cu hanuca și alte grupuri ce au fost exterminate deliberat de către naziști.
N-am văzut decît heterosexuali, creștini, și preponderent blonzi. Care celebrau victoria asupra altor heterosexuali, creștini și blonzi.
Există rasism și sexism explicit chiar în Sărbătoarea Victoriei.
Semn că nazismul încă n-a fost învins.
P.S. Titlul postului ironizează sloganul ”Nimeni nu-i uitat! Nimic nu se uită!”, de departe cel mai cunoscut slogan al memoriei războiului URSS contra Germaniei Naziste.


May 12 2013

Lasati femeile in pace! De Pastele Blajinilor dar si in orice alta zi.

Vitalie Sprînceană

De 2-3 ori pe an mass-media moldovenească se complace în a vorbi cu gura Mitropolitului sau cel puțin ca și cum ar fi serviciul de presă al Mitropoliei. Televiziunile și portalurile de știri ce umplu în general spațiul cu chiloți de vedete, lenjerie, scandaluri și bîrfe, în aceste momente iau o poză sobră și se apucă să citească morală națiunii.

Anul acesta cele 2-3 ocazii s-au cam aglomerat la o distanță de vreo 10 zile.

Întîi a fost 1 mai care a căzut anul acest în Săptămîna Patimilor. Atunci Pro Tv Chișinău se îngrijora că moldovenii, culmea răului, mănîncă frigărui prin parcuri de Ziua Internațională a Muncii chiar în timpul Postului Mare (ca și cum postul ar fi lege de stat obligatorie și încălcarea lui ar trebui pedepsită!). Un mare moralist de ocazie, Pavel Păduraru, sugera că inșii ce au marcat ziua de 1 mai în genere sînt antihriști.

Ca și cum dacă individul Păduraru își jelea Hristosul atunci toată țara, de la mic la mare, de la musulman la budist, evreu și ateu ar fi trebuit să bocească împreună cu el. Creștinul Păduraru uită că în Republica Moldova nu a fost încă instituită o religie de stat și că cetățenii țării au dreptul garantat de a crede așa cum le convine și de a-și trăi relația cu Dumnezeul (sau lipsa lui) așa cum cred ei, nu cum ar vrea ziarul Timpul de Dimineață.

Ieri și azi, altă ocazie gratuită de a vorbi națiunii despre cît de destrăbălată și nerușinată e. Același Pro Tv Chișinău s-a dus la cimitir și s-a apucat să măsoare lungimea fustelor purtate de femeile moldovene ce au venit la mormintele apropiaților. Au găsit că ar fi indecent de scurte.

Alt post de televiziune, Publika, nu putea să-i lase doar pe colegii de la Pro Tv să filmeze funduri așa că s-au alăturat și ei. Mai la urmă dar tot cu scuză moralistă au venit și unii bloggeri ce nu au putut trece pe lîngă această mare ocazie dublă – de a te zgîi la picioare feminine și de a te simți îndreptățit s-o faci (salut, Alexandru Bordian).

Cîteva lucruri despre femei, cimitire, fuste și bărbați

În primul rînd, Regulamentul cu Privire la Cimitire și celelalte legi ce reglementează funcționarea  cimitirelor nu prevăd în nici un fel norme ce se referă la ținuta vestimentară a vizitatorilor și a celor ce participă la ritualurile funerare sau de pomenire. Fiecare se îmbracă după cum îl duce capul și după cum consideră că e potrivit.

Legiuitorul nu a găsit de cuviință să menționeze explicit ce fel de rochii, maiouri, pantaloni, chiloți sunt permise în cimitir, considerînd pe bună dreptate că aceasta este alegerea fiecărui individ. Adică, caută-ți de treabă, de pomenele și de morții tăi.

Nici un mort nu s-a plîns încă pe fustele fetelor.

În al doilea rînd, e degradant și discriminatoriu să filmezi exclusiv picioare și funduri de femei și să le arăți nerușinat la TV ca și cum femeile alea nu ar fi persoane integre din punct de vedere fizic, adică cu păr, mîini, cap, urechi, ochi, față și restul organelor corpului.

Ca și cum unicul lucru ce le-ar defini pe femeile astea ca personalități, ca oameni ce au venit la cimitir ar fi fundul și picioarele!

Printr-o stranie lipsă de logică fundul femeii devine simbolic fața ei. Adică o reduci la obiect sexual care are două ipostaze: decent, adică bine îmbrăcat, și indecent, adică cu fundul gol.

În al treilea rînd, nici o lege laică sau regulament religios nu-ți dă dreptul de a umbla cu rigla pe la fustele femeilor și a le sugera care e mărimea acceptată și care e limita dincolo de care femeile ce își pomenesc cuminte morții la cimitir devin…hai să zic pe șleau ce gîndești în mintea ta de reporter, tîrfe. Prin aceasta comiți un abuz clar și o agresiune sexuală indiferent dacă te dai bine crescut, moralist, creștin, păzitor al moravurilor sau orice altă fantezie sexistă ce-ți vine în minte.

În al patrulea rînd, la modul foarte general, vestimentația cetățenilor e exclusiv grija lor și eventual a celor apropiați lor indiferent de sex, religie, ocazie, naționalitate.

În al cincilea rînd, dacă vezi doar funduri și picioare goale la cimitir, asta e pentru că doar la ele te uiți! Închide ochii, deschide-i și privește altfel. Vei vedea ochi, zîmbete de femei și bărbați, vei vedea oameni, nu părți ale corpului.

și reacția feministă lipsă.

Am un mare reproș față de feminismul oficial din Moldova. Chiar dacă e bine intenționat, acesta ajunge cumva să fie preocupat de probleme marginale și neînsemnate. Lupta pentru emanciparea și egalitatea femeilor este purtată pe cîmpuri de bătălie periferice, ocolind misterios chestiunile și aspectele cruciale.

Astfel o bună parte din organizațiile feministe (menționez 2 dintre cele mai cunoscute, Clubul Politic al Femeilor 50/50 și Centrul ”Parteneriat pentru Dezvoltare”) militează pentru accesul egal al femeilor la posturi de conducere, uitînd că, pentru majoritatea femeilor din Moldova mare problemă nu e neapărat accesul la posturi de conducere ci mai degrabă sărăcia mijloacelor alocate de către stat și administrația publică locală pentru îngrijirea copiilor sau concedierea abuzivă a femeilor gravide de către antreprenori ce nu doresc să plătească concediile de maternitate.

Tot spre capacitarea femeilor și spre creșterea abilităților de liderism al femeilor merg o mulțime de fonduri și programe ale unor donatori precum Fundația Soros Moldova și Agenția Suedeză de Cooperare și Dezvoltare. Asta în timp ce sute de femei sunt supuse în mod regulat unui tratament discriminatoriu la angajare, cînd sunt obligate să facă declarații dacă intenționează să facă copii în viitorul apropiat ori nu.

Un alt aspect neglijat aproape în totalitate este discursul public și necesitatea ca acesta să fie curățat de atitudini discriminatorii și sexiste. Astfel, din cîte țin minte, nici o organizație feministă nu a luat atitudine față de oceanul de abuz sexist și comentarii discriminatorii cu explicită tentă sexuală la care a fost supusă în iarna anului 2012 secretara lui Boris Focșa, doar pentru că ar fi utilizat o frază corect legală, ”șefa aparatului”.

Feministele oficiale preferă alte zone, în speță cea a deciziilor politice uitînd că deciziile sunt informate de atitudini, atitudinile de discursuri, iar discursurile de credințe.

A lăsa intact acest lanț ori a încerca să acționezi exclusiv la un capăt al său înseamnă să fii complice la bădărănia masculină proliferată sub diferite forme.


May 10 2013

Am comemorat razboiul. Acum e timpul sa ni-l amintim.

Vitalie Sprînceană

 Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei. Chișinău. Editura Cartier 2012.

Zicea Vasile Ernu azi pe o rețea de socializare că ziua de ieri, 9 mai, a avut prea multă emoție și prea puțină rațiune. Avea doar parțial dreptate: ieri am văzut prea puțină rațiune în polemicile și discuțiile prilejuite de semnificațiile Victoriei, Europei și Reconcilierii.

Cealaltă parte a adevărului este că au lipsit și emoțiile bune: sensibilitatea pentru lucrurile venerate de ceilalți, respectul pentru dreptul lor de a-și spune o părere chiar dacă nu suntem de acord cu ea, tactul de a spune lucruri neplăcute fără a ofensa, curajul de a-ți asuma întregul adevăr și nu doar bucățile ce-ți convin…

Am impresia că avem prea multe amvoane din care tot felul de pseudo-preoți țin predici despre cum ”adevărul istoric” e de partea lor și despre cum cei care nu-s de acord cu ei se găsesc în rătăcire (mă refer la nătîngii din ambele tabere).

Cred că avem nevoie de spații mai orizontale decît amvoanele, așa încît să avem cel puțin dreptul la contra-argument și la îndoială.

Mai cred că discuțiile despre istorie ar trebui lăsate deschise întotdeauna, chiar și atunci cînd certitudinea pare sigură. Cu atît mai mult acolo unde certitudinea e imposibilă.

Cărțile bune pot fi acele spații orizontale în care am putea discuta diferențele.

Nu exagerez, sper, cînd zic că volumul Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (Cartier, 2012) e o asemenea carte bună și ”orizontală”, în sensul că nu emite adevăruri finale ci din contra, are grijă deopotrivă să scoată valul tăcerii de pe lucruri uitate și să interogheze lucrurile cele mai familiare pentru a găsi aspecte incomode.

Noutatea volumului stă, întîi de toate, în polifonia sa – articolele lasă mai multe glasuri să vorbească: vocile personale și emoționale ale supraviețuitorilor, vocile rigide ale documentelor de arhivă, dar și vocile flexibile și oportuniste ale politicienilor ce iau decizii în privința politicilor memoriei.

Personal m-am bucurat să aud vocile supraviețuitorilor pentru că documentele și politicienii au mai vorbit și vor mai vorbi cu alte ocazii. Dintre toate sursele istorice doar supraviețuitorii sînt efemeri.

Aș evidenția în primul rînd contribuția Dianei Dumitru Vecini în vremuri de restriște: Atitudini față de evrei în Basarabia și Transnistria în 1941–1944 (pp.44-74). E un articol pe care l-am așteptat mult și pe care-l consider excepțional din mai multe puncte de vedere: reprezintă un act de curaj personal și conectează istoriografia locală la polemicile curente din Europa și America.

Sursa de inspirație e desigur Jan T. Gross (despre unele cărți ale sale am scris și pe acest blog), cel care a răvășit, prin cele cîteva cărți ale sale, polemica istorică în Polonia și a contribuit decisiv la demolarea unor mituri naționale poloneze.

Pe scurt Gross cercetează arhivele, adună mărturiile localnicilor și supraviețuitorilor și găsește că polonezii au participat în mod voluntar și nesiliți de nimeni la exterminarea evreilor atît pe durata ocupației germane cît și după sfîrșitul războiului. Recent, într-o altă carte Gross demonstrează că populația băștinașă a avut de profitat economic de pe urma pogromurilor evreiești și a existenței lagărelor de concentrare.

Nu-i greu de văzut de ce cărțile lui Jan Gross au stîrnit polemici furioase în Polonia și în afara ei. Efectul cel mai mare era dizolvarea mitului fondator al Poloniei în calitate exclusivă de țară-victimă a războiului și a terorii. Gross adaugă nuanțe tabloului și arată că polonezii au co-participat, în anumite limite, la realizarea Holocaustului.

Revenind la articolul Dianei Dumitru, autoarea face exact același lucru – sapă dincolo de marile ideologeme (unitatea poporului sovietic, rezistența generală în fața inamicului, moldovenii ca victime ale celor două regimuri totalitare) și sondează terenul microscopic al interacțiunilor între oamenii reali în situații concrete.

Avantajul evident al acestei abordări este că scoate confruntarea din sfera abstractă a conflictului ideologic și-i dă o față (in)umană. În istoria povestită de Diana Dumitru victimele, la fel ca și călăii, au nume concrete, trăiesc cot la cot în locuri concrete, și-au fost vecini de zeci de ani, se văd pe durata războiului și, dacă au noroc, și după război.

E o istorie problematică și dureroasă, pentru că de cele mai multe ori e istoria unui eșec – cel al relațiilor inter-personale colonizate și exploatate de imperativele ideologice sau stereotipurile religioase.

Cercetătorul o spune din capul locului, băștinașii, adică moldovenii, știau despre deportarea evreilor și despre exterminarea lor. Deci nu aveau în nici un sens scuza ignoranței.

Un supraviețuitor, Michael Zilbering, povestește că vecinii săi, aceeași moldoveni cu care au co-existat vreme îndelungată, „au luat topoare, furci, bare de metal și au mers să omoare și să jefuiască evrei” (p.48).

Altă supraviețuitoare, Evghenia Sherman din Lipcani își amintește: „Cînd a izbucnit războiul, moldovenii imediat au ars casa noastră. Ei erau acei care i-au ajutat pe nemți, ei au ars case și oameni… Moldovenii erau mai răi ca SS…” (p.49)

Cîțiva moldoveni au violat femei de origine evreiască; alți moldoveni cumpărau evrei mai bine îmbrăcați și-i jefuiau de lucruri și haine, după care-i omorau; tot moldoveni băteau evreii din convoiul ce mergea spre Transnistria; țărani basarabeni se deplasau în masă, cu căruțele spre Florești, Edineț, Călărași și alte orașe cu populație evreiască unde cotrobăiau prin casele evreilor deportați și-și însușeau mobilă, covoare, perne – scenele par rupte din alte vremuri și ele în nici un caz nu fac parte din repertoriul de povești cu care nu auto-jelim pe 9 mai, 28 iunie sau în alte zile.

 Ele totuși s-au întîmplat printre noi, cu participarea voluntară a strămoșilor noștri, unii probabil încă în viață.

Asta nu înseamnă, în nici un caz, și autorul are grijă să menționeze acest fapt, că moldovenii basarabeni ar fi fost cu toții călăi ori că ar fi în mod intrinsec răi.

Însă pînă la urmă, așa cum zic rezultatele unor faimoase experimente psihologice, răul cel mare e comis de oameni normali.

Articolul pomenește și exemple în care, spre cinstea noastră, băștinașii au salvat evreii și i-au ajutat să supraviețuiască chiar și în condiții de lagăr și cu riscul de a fi pedepsiți ei înșiși.

Întrebarea: Cum e cu putință un rău atît de mare? rămîne totuși deschisă chiar dacă luăm în calcul faptul că contextul politic național al anilor 30 a favorizat și chiar stimulat anti-semitismul ori faptul că o bună parte a pogromurilor anti-evreiești a fost organizată pe față sau pe ascuns de către autoritățile statului.

Justificările generale și invocarea contextului nu țin drept argument plauzibil: constrîngerile au fost aceleași pentru toți dar doar unii au pășit dincolo de linia ce desparte în mod hotărît răul de bine.

Eu sper mult ca această contribuție a Dianei să pornească un proces de revizuire a unor mituri naționale (asta ne-ar ajuta să depășim și capcanele dihotomice Noi cei buni vs Ei cei răi).

Cred că Diana a făcut cel puțin două lucruri grozave:

–          a reușit să dilueze pe Noi (cei întotdeauna buni, eterne victime ale unor conjuncturi externe) și să adauge cîte puțin din acest Noi atît la victime cît și la călăi. E dureros, dar avem și multe motive de gîndire.

–          ne-a forțat să medităm la imensa cantitate de rău și ură ce se ascunde în relațiile noastre inter-personale și inter-etnice și care ar putea, în anumite condiții, să explodeze, așa cum a explodat pe durata războiului, așa cum a explodat pe 8-9 aprilie 2009 în comisariatele de poliție. Aici iar avem mult de gîndit…

Altă voce a supraviețuitorilor poate fi auzită la lectura contribuției Sandei și Igor Șarov, care investighează memoria deportărilor din 1941 și 1949.

În baza mărturiilor supraviețuitorilor deportărilor autorii găsesc că memoria construită și reconstruită permanent a deportărilor gravitează în jurul unor repere precum starea de permanentă  frică, presiune și psihoză colectivă, ameninţări, intimidări, arestări, maltratări (p.200). Un fapt remarcabil, atît memoria deportărilor cît și semnificațiile și justificările post-factum nu sunt unice sau omogene. Din contra, ele sunt conflict,duale și uneori chiar antagonice așa încît nu e greu uneori să-i vedem pe foștii deportați pe poziții adverse. Pe de o parte unii deportați vor purta veșnic dușmănie regimului comunist pentru că le-a distrus viața, pe de altă parte, alți deportați (cum e cazul lui Mina D. povestit la paginile 215-216) se re-integrează cu succes în societatea sovietică și ajung chiar să ocupe funcții de conducere în partid. Ultimii sunt nevoiți să construiască sofisticate discursuri justificatoare ale violenței a cărei victime nevinovate au fost.

Semn că memoria personală deopotrivă cu cea colectivă sînt sensibile la schimbare și, dacă mai trebuie de demonstrat,  nu fac copii fidele realității istorice ci adaptări la zi.

Cele cîteva contribuțiile externe ale volumului reușesc să contextualizeze volumul și să integreze cazul moldovenesc în mai largul cadru european.

Astfel Mark Sandle relatează că în Marea Britanie memoria războiului e re-construită în mod constant pentru a putea fi actualizată în funcție de cerințele zilei de azi.

Jutta Scherrer găsește un lucru similar în politicile memoriei în Franța și Germania – trecutul e încă un loc în care se poartă bătălii dure cu mize simbolice excepționale. Nici în una din țări, sugerează cercetătoarea, războiul nu e memorizat ”așa cum a fost” și e constant trecut prin grile care lasă unele subiecte afară (vina colectivă a nemților de rînd, colaboraționismul francezilor, aventurile coloniale).

În fine, Tatiana Jurjenko investighează fenomenul naționalizării și confesionalizării memoriei războiului în Rusia actuală și găsește că procesele politice curente în Ucraina afectează mult memoria războiului în orașul Harkiv.

Celelalte contribuții sunt trecute în revistă și analizate în prefața remarcabilă semnată de Andrei Cușco.

…Aș dori să recomand cartea aceasta politicienilor chiar dacă știu că majoritatea din ei nu citesc – ei ”cunosc” a priori adevărurile istorice. Și pe activiștii din multele tabere naționaliste și internaționaliste i-aș pune s-o citească, chiar dacă știu că nici ei nu prea au încredere în cărți: ei cred că lucrurile ce nu coincid cu părerea lor sunt neapărat falsuri sau manipulări.

Cea mai proastă soartă pentru această carte ar fi să fie citită doar de istorici (chiar dacă unora din ei le e recomandată cu insistență!).


May 9 2013

razboiul al doilea mondial nu a avut loc

Vitalie Sprînceană

Au existat în schimb câteva zeci de razboaie, care s-au desfășurat în paralel: unele pe față – cele franco-franceze, între Franța Liberă a unor Jean de Lattre de Tassigny, Charles de Gaulle și Philippe Leclerc si cea a mareșalului regimului de la Vichy, sub conducerea lui Philippe Pétain, purtate pe fronturile din Europa, Uniunea Sovietică, Camerun, Tunisia și Algeria; ucraineano-ucrainene, între naționalistii lui Stepan Bandera și ucrainenii fideli Uniunii Sovietice; sovieto-sovietice, pe de o parte, trupele generalului Andrei Vlasov și de celalată Armata Roșie; altele invizibile, tăcute, dar prin aceasta cu nimic mai puțin mai sângeroase sau mai puțin dure: războiul tacit polono-evreiesc, cu un punct culminant în iulie 1941 la Jedwabne, în plina Polonie ocupată, și alt moment de vârf în Kielce, în 1946, pe teritoriul unei Polonii deja eliberate, apoi cel baltico-evreiesc, belaruso-evreiesc, ucraineano-evreiesc, româno-evreiesc; au fost și războaie individuale, personale, pentru păstrarea demnității și a umanității (populația care a adăpostit evrei), dar, simultan, alte traiectorii individuale au fost puse în slujba distrugerii, din motive oportuniste (averi, situație socială sau carieră politică)…

Unele războaie s-au terminat ”oficial” în 1945, altele ceva mai devreme (între cele două Franțe), câteva au continuat mult după aia (pogromul din Kielce din 1946, desfășurat de polonezi, apoi stigma sau disprețul social pe care le-au purtat…familiile de polonezi onești care au îndrăznit să salveze Evrei, mult timp după război),al patrulea tip de războaie mai durează și azi (dezbaterile cu privire la Holocaustul românesc și moștenirea Antonescu, foarte vii, apoi antisemitismul unor discursuri publice, în România, polonia dar și aiurea)…

…Sociologia Holocaustului (Zygmund Bauman, de exemplu, sau Hannah Arendt) iubește să scoată în evidență caracterul modern/industrial al acestuia: unelte și tehnologii performante, sisteme de transport, aparat birocratic superdezvoltat, raționalism modern, chiar scientism, detașat de valori morale, dar ”urăște” sau neglijează fundamentul premodern al urii față de evrei, bacground-ul emoțional care a făcut posibilă Soluția Finală… Or, majoritatea formelor de antisemitism în secolul XX au avut, ca și cele din secolul al XIII-lea, un pilon de negândire comun, transmis ca o moștenire ”scumpă” printre ani și generații: acuzația falsă că evreii ar fi furat/jertfit copii de creștini în scopuri ritualice…neconfirmată vreodată de vre-un caz real.

Conceptul ”Al Doilea Război Mondial” e mai degrabă un credit generos de încredere oferit rațiunii: nimic nu a fost Mondial în acea nebunie, cu excepția retoricii, altfel pasiunile, patriotismele, emoțiile, ura și dragostea au fost ”locale”, intrapersonale chiar…Ar fi cumva al Doilea Mare Război Individual (Personal) din istorie, când fiecare persoană, indiferent de rangul social, clasa de proveniență, sex sau vâstră a trebuit să facă alegerea taberei și cauzei (spre deosebire de războaiele medievale, care antrenau de obicei, o minoritate – aristocrați, mercenari)…

Între 1941-1945 (date convenționale care ar trebui revizuite), nu a existat posibilitatea retragerii din Istorie, eschivarea de la Alegere.

Din păcate, istoria o cam scriu întotdeauna învingătorii, tot ei fac și generalizările morale sau ideologice – agendele etice și manualele de uz corect a memoriei, astfel că nu toți luptătorii din război au statutul de eroi, unele lupte sunt mai nobile decât altele…

Încă mai aștept o istorie individualistă a acelor ani, un fel de enciclopedie a șanselor, alegerilor și tipajelor umane întâmplate în situația aia particulară…

Fac re-post al unui bilet din 2009. Nu e o bravadă revizionistă, nici încercare de a propune interpretări alternative. E un îndemn la meditație. Sper să trezesc cîteva întrebări.