blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: September 2011 Page 2 of 3

se impusca, Ioane

Există un fel de rușine a crimei. Întunericul nopții, spațiile ascunse ale unor hale părăsite, pădurile dense, orele anormale precum dimineața devreme ori seară târziu, conspirația și taina, măștile ce acoperă fața ori mănușile ce șterg urmele – astea ar constitui inventarul sumar al tertipurilor prin care inșii cu intenții rele dosesc, ascund, disimulează, tăinuiesc, acoperă, dosesc sau feresc  actul crimei de vederea publică, de normalitate, de viața obișnuită.

Această rușine a crimei asumă, conștient și inconștient, o anormalitate deplină a actului, convingerea că infracțiunea reprezintă un act imoral, deci trebuie ascuns cât mai adânc cu putință.  Banditul care se ascunde după un felinar și se străduie să elimine orice urmă a crimei are în minte linia clară ce desparte infracțiunea de viața normală. El știe, în orice moment, că face un lucru interzis…Că trece niște granițe. Morale, juridice, sociale.

E, asta așa e pe la alții. La noi, ca de obicei, e ca la nimeni. Crime ca cea săvârșită azi, în plin centrul Chișinăului, în care un ins a fost împușcat lângă Biblioteca Națională, alături de Teatrul pentru Copii ”Licurici” și la 50 m de parcul public cu prozatori, poeți, Eminescu, nunți, îndrăgostiți, adică locurile unde oamenii obișnuiți își petrec timpul împreună cu copii lor fac parte din categoria crimelor excepționale. Care forțează scoaterea crimei din anormalitate.

Între actul imposibil (omor) și viața normală granițele sunt suprimate. Infracțiunea nu mai are rușine. Nici nu se mai ascunde. Nici nu se crede amorală. Din contra. A reușit să pervertească normalul, pentru a-l anula…

Înclin să cred că acest omor nu e doar o reglare de conturi între niște tâlhari. E o lecție cu morală. A cărei public suntem noi, restul cetățenilor, cei care ne vedem de treabă și construim vise. Și mai credem că a ucide e păcat. Și mai spunem asta și copiilor noștri.

Tocmai din acest motiv omorul de la Terasa Galaxy reprezintă un act politic. Pentru că ne privește pe toți ca o comunitate întreagă. Oricine dintre noi putea fi martorul involuntar al omorului, sau chiar victimă a lui. E politic și pentru că vrea să desființeze normalitatea noastră.

Mai e politic și din multe alte motive, mai banale: victima e ginerele unui fost șef al departamentului anti-corupție, fost politician; asasinii, cel puțin așa reiese din declarațiile de presă, au la activ destulă experiență în ale ucisului și pe care Justiția moldovenească i-a achitat, tolerat, lăsat la libertate ori de câte ori a putut.

Mulțumim, cu această ocazie tuturor miniștrilor de Justiție, democrați și comuniști.

text apărut inițial pe Vox Publika.

carti…pe gratis..si pentru toata lumea

Îmi place ideea…

detalii aici și dincolo.

update. câteva exemple:

sursa

update 2: un tip din Columbia ce poartă și distribuie o bibliotecă ambulantă pe care o transportă dintr-un loc în altul cu măgarul…remarcabil!

sursa.

toti suntem egali in fata injuraturii! (crestinii la fel)

Motto:

Dumnezeul meu ba tantalau nu numai dragoste are,ci si ura! (sursa)

Așa înjură creștinii ortodocși moldoveni:

Sodomitule, sorosiști, mârlan poponar-euro-masonofil, stână sodomită, popândăi, jidomasoni, liberalo-pederast, Europenetrați, bestie satanică (variație: satană marxistă), lepădături satanice, pederast practicant/pederast ideologic, bolnav de europenoză sau americanită, berbece. sursa

Apoi, curve din cabala jidomasonică. sursa.

După, masoni, caracatiță jidomasonică, jigodie soromasonică (astea trebuie, vorba unui evlavios, atacate și lovite fără milă și polemică inutilă), slujitorul satanei (asta e mai tradițională), homus/homuș sovoUE, maimuță tâmpită ca și tat-to Lucifer, fiul sodomiei (aici ar fi o contradicție cu realitatea și cu argumentele creștine, or, dacă din cuplările homosexuale nu se poate concepe, cu atât mai mult fiii sodomiei  țin de domeniul imposibilului) sursa.

Bâdlă satanică (simbioză perfectă a fenii din pușcărie și a retoricii de inspirație biblică, быдло (rus) semnifică animalitate), jidovine (cu referire la evrei), curve vândute satanei (despre protestanți), mâncător de fecale, adeptul soroso-sodomei. sursa.

Democrație-demonocratică, post-sovietici descreierați, debili marxiști-sioniști, pedofili, europenismul=jidomarxismul=liberalism-democrație, fiul holerei și sodomeisursa

Iude plătite din gros de peste hotare care mănâncă  pâinea crescută de mâinile trudite ale ţăranilor noştri, trădători de frumos şi sfânt care sapă, ca dihorii, la temelia credinţei, lupi răpitori şi marionete ale răului, iudă a neamului, colcăit satanic ale unei persoane rătăcite şi bolnave duhovniceşte sursa

Așa înjură secularii și laicii:

Politiceni proști, preoți tâmpiți ai ortodoxiei ruse, popime hamelioneană rusă, politicieni „dansatori” în fața preoțimei descreerate și Kremlinului, spălare a creierilor cu ortodoxism!   sursa.

Năpârci rusofone, râsuri, sursa

După, lepădături, mancurți, mongoloizi, trădător de patrie și neam, păcat oftigos, lingăi, ticălos, spurcat, jeg, iuda iudelor care a vândut satul baptiștilor, pe voi la gunoi,porifere mizerabile!!!!!, curvă răsf@#$tă, homo-moldoberbecus, comuist. sursa.

În felul următor înjură patrioții:

Mutant al regimului sovietic de ocupație, lichele, om lipsit de Dumnezeu și de țară, criminal, tartori roșii, jigodie cu mințile spălate, adept al martorilor lui hrenova. sursa

Haimanale politice de toata mâna, pseudosavanți bicisnici (astea-s de pe blogul unui pretins poet care scrie pericol eminent in loc de pericol iminent), trădători din naștere, cu toții datornicii serviciilor secrete rusești, gunoaie politice, pseudointelectuale, pseudopatriotice, boseci de toata mâna, nemernici, tărfăloage de pseudosavanți. sursa.

Ar fi de comentat varietatea de teme și motive – masoni, evrei, comploturi, Rusia, trădători, animale – dar în spatele ei stă unitatea fundamentală și indivizibilă a indignării legitime ce nu-și găsește nicidecum o altă formă de exprimare decât înjurătura.

Fiecare înjurător, cum se și cuvine, suduie în numele unui adevăr universal sau al vreunui principiu sacru…

Lista ar trebui completată cu înjurăturile minorităților naționale și ale celor religioase, ale intelectualilor (ceva mai elaborate, dar tot ocări), politicienilor (păpușar, hoț, mafiot ar fi un început bun), țăranilor și cam ale tuturor cetățenilor.

Ca să înțelegem de ce nu iese un dialog public acătării în țara noastră pe nici o temă…

p.s. părere proprie: De departe înjurăturile creștinilor par cele mai diverse și inventive…În procesul lecturii eram foarte aproape de a uita că D-zeu este iubire. Noroc că m-a luminat insul citat în motto.

cat de real este pericolul terorismului islamic in Europa?

Inspirația vine dintr-o remarcă a lui Talal Asad (în Rethinking Secularism, edited by Craig Calhoun, Mark Juergensmeyer and Jonathan VanAntwerpen, Oxford University Press 2011) care a lecturat un raport Europol despre terorismul în Europa din 2007 și a descoperit că în anul precedent, adică 2006, din totalul de 498 acte de terrorism săvârșite în Europa, musulmanii se făceau vinovați doar de unul. Cel mai mare număr de acte teroriste îi avea ca autori pe separatiștii din regiunea bască.

Curios nevoie mare, eu am deschis ultimul raport Europol. Acolo, mare grozăvenie. Frecvența actelor de terorism comise de musulmani a crescut în doar 4 ani de tocmai 3 ori! De la 1 la 3. Din totalul de 249 crime teroriste. Mișcările separatiste adună 160 împreună. Chiar și anarhiștii și extrema stângă se fac responsabili de vreo 40 de acte teroriste.

În contrast, peste 47 % din numărul de persoane arestate pentru terorism sunt suspectate că ar fi conectate la rețele islamice.

Astea-s cifrele reale despre ”hoardele de teroriști musulmani” ce ”planifică și execută necontenit acte de violență contra moravurilor bătrânei Europa” și pe care Europa, zic, binevoitorii ei, trebuie să-i țină la hotare, să-i înece în mare, să-i trimită înapoi în Africa.

Cifrele povestesc însă multe lucruri și despre oameni. Despre zelul extraordinar zel al poliției de a aresta musulmani cu duiumul. Despre isteria mediatică alimentată de politicieni oportuniști din toate părțile continentului. Despre o anume tăcere a mass-media cu privire la atentatele separatiste sau anarhiste, dublată de o gălăgie infernală când e vorba de crime musulmane, ar constitui un alt filon explicativ. Despre o paranoia colectivă ce bântuie în discursul public european.

Despre frica noastră de a trăi în lumea pe care o creăm.

 

eclectisme festive

Beau. Bere. La barul universității. Cu un prieten care s-a întors recent din Rusia, unde, timp de o vară, a jucat o nuntă și a scanat multe cărți. Ambele activități i-au cam decimat timpul. Celebrăm acum startul lui în viața familială…

În jur, în afara oamenilor, se mai găsesc și pereți, mese, scaune, uși, ferestre, lumină, gălăgie. Și vreo 10 televizoare, din alea mari cât cerul. Unul arată fotbal american. Altul clipuri muzicale. Un al treilea bagă fotbal european. Și mai altul tenis. La o margine, un al x-lea televizor transmite o serie de emisiuni dedicate aniversării a 10 a lui 11 septembrie 2001 – colea niște reportaje, interviuri, clipuri de arhivă…Toate televizoarele vorbesc constant, pe același ton și la același volum. Nu se aude niciunul.

Există multă tăcere și în gălăgie.

povestiri dintr-un sfarsit de lume

Soarele scăpăta după dealul Rădi, dar mai înainte îşi domolise puţin căldura în iazul dintre cele două sate, Coropceni şi Suhuluceni. Era sfârşitul unei zile de sâmbătă în plină vară – colb mult de la măturătorii de ogrăzi, fum de la cuptoarele ce rumeneau plăcinte şi pâine pentru oaspeţi, un zgomot de fond, înfundat: vaci, capre, gâşte, voci ale oamenilor, maşini, vânt, pleoscăit de valuri şi… peste tot năduf.
Vreme tocmai potrivită pentru o vizită la bunici – întâia de când mă întorsesem din America în prima mea vacanţă acasă. Mergeam de fapt la bunica – bunelul a murit acum vreo 4 ani.
…Bunica e semianalfabetă: buchiseşte doar în chirilică şi citeşte pe sărite doar din cărţi religioase. Pe care se întâmplă să le şi ştie pe dinafară, căci frecventează cu o regularitate îndărătnică biserica satului de vreo 20 de ani… Născută în 1935, bunica a prins doar un an incomplet de şcoală – vreo 4 luni –, că în jur bântuia războiul. Pe urmă, când s-a încheiat măcelul, altă pacoste a lichidat intenţiile (dacă le-a avut)  de educaţie şcolară – foametea. Cum era copilul cel mai mare într-o familie cu alţi 3 copii, şi cum străbunicul s-a prăpădit la începutul foametei – a fost bătut crunt pe drumul spre Bălţi, unde mersese să schimbe covoare şi ţoale pe porumb şi mălai, iar la întoarcere nişte tâlhari l-au jefuit şi pe deasupra i-au tras şi o bătaie, de a zăcut câteva zile, după care şi-a dat duhul – bunica a fost, vreme de 2 ani, deopotrivă mamă şi soră mai mare, muncitor pe câmp cu cei maturi şi câştigător de pâine pentru restul fraţilor şi surorilor… După foamete bunica n-a mai mers la şcoală, ci s-a dus să muncească în colhoz, apoi s-a măritat. Aşa încât puţina carte pe care o ştie a fost adunată pe scăpătate, de ici-de colo, de pe lozinci, bancnote, de la radio, din pomelnice şi catastife…
Din contra, mătuşa mea, care trăieşte în casa bunicii, e cu lecţiile făcute. Pe durata celor zece clase la şcoala din sat pe care a urmat-o, vremurile au fost mult mai indulgente cu fiica decât cu mama. La un moment dat, apăru chiar ideea să meargă la universitate, şi fusese chiar acceptată la o universitate industrială din Sverdlovsk (acum Ekaterinburg), doar că universitatea se găsea mult prea departe. Şi mătuşa a mers să muncească la filiala din sat a fabricii de covoare. Aşa-zisul ţeh. Unde a lucrat vreo 10 ani, până când, după proclamarea independenţei Moldovei, ţehul s-a destrămat cu tot cu  fabrică, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea industriilor din fosta ţară. Mătuşă-mea citeşte câteva ziare – unul dintre feciorii ei, cu niscaiva conştii(e)nţă politică, s-a abonat la nişte gazete patriotice. Priveşte şi la televizor – posturi multe, că are cablu. Şi Internet este acasă, dar mătuşa, ca mulţi din generaţia ei (inclusiv părinţii mei), n-a prins încă filosofia calculatorului, pe care-l ia drept un telefon mai avansat (are video) şi mai accesibil (e pe gratis, nu?). Formal, mătuşă-mea ar putea trece drept un cetăţean informat şi cu acces la surse variate prin care să cunoască lumea… Socotelile reale însă nu coincid cu cele din cărţi…
Le-am prins pe ambele, bunică şi mătuşă, într-un moment favorabil şederii la taclale: făceau plăcinte. Eu cad la ţanc, căci, chit că au mult de lucru, se găseşte şi un locuşor în discuţie pentru mine – unul dintre feciorii bunicii, adică unchiul meu, va veni mâine pe ospeţe cu un american viu-viuţ – un student la o universitate din California care a ajuns pe neobişnuite şi năstruşnice căi la noi să cerceteze politica externă a Moldovei şi istoria recentă a ţării… Unchiul ar vrea să-i organizeze americanului o vizită la ţară, ca să-i dea oaspetelui o perspectivă realistă a republicii – drumurile, animalele, liniştea de la ţară şi… plăcintele.
Mătuşa şi bunica sunt puţin speriate – nu se întâmplă chiar aşa de des să le vină un american în ospeţie (de fapt, n-a fost niciunul!). Nişte străini tot au mai ajuns prin sat, dar ăia erau străini de-ai noştri: ruşi, ucraineni şi bulgari. De emoţie au şi încurcat naţionalitatea insului, aşa că eu ajung taman în toiul polemicii: e italian? – e american? Cum am avut deja treabă cu studentul-oaspete – i-am fost traducător şi ghid în primele 3 zile ale aflării lui în Moldova –, sunt chemat să lămuresc discuţia. Şi o înclin spre partea americană, adică a bunicii.
Mătuşa mă asaltează cu întrebări în timp ce împleteşte 2 colaci în spic, cărora le adaugă şi o panglică de aluat crestată şi-i unge cu ou – copturile vor arăta şi vor mirosi tradiţional, cum se face din străbuni.
– Ce fel de oameni îs americanii?
O asemenea întrebare ar putea naşte cel puţin 3 tratate de etnopsihologie comparată, dar mătuşă-mea pare puţin interesată de ele. O interesează mai ales, cred, dacă americanii o fi fiind pretenţioşi la mâncare în ospeţie, dacă va trebui să-şi aranjeze într-un anume fel casa şi altele… Mă surprind că aceeaşi întrebare mi se pune ori de câte ori mă văd cu cineva la un ceai/bere la Chişinău, uneori în variante sofisticate gen Cum e America?, alteori aşa, chiar în formularea asta. Cum nu pot vorbi despre americani în general, cu atât mai puţin despre toţi americanii odată, şi cum a discuta într-un asemenea hal mi se pare niţel greşit, de obicei mă bâlbâi şi mă încurc în explicaţii preliminare, ceva de genul: America e o ţară mare şi diversă, ca un cosmos, iar asta ar însemna că a trage linii imaginare şi a-i aduna pe toţi americanii în jurul acestor linii nu reprezintă strategia cea mai fericită… Interlocutorii mei se plictisesc repede cu asemenea răspunsuri, căci ei doresc să audă fie confirmări ale propriilor bănuieli – americanii sunt răi, buni, super-pragmatici, fie confirmări ale propriilor idealuri – americanii iubesc libertatea, sunt toleranţi. Şi dacă eu nu pot vinde nici poveşti, nici minciuni, mă trezesc de obicei că îi deziluzionez prin nuanţările mele realiste pe cei care mă întreabă despre America. Îmi promit să nu mai povestesc nimănui nimic…
Mătuşa mea nu are de unde să ştie câte asociaţii îmi trezeşte întrebarea ei. Ea e naivă şi sinceră. Chiar n-a văzut americani şi n-are nicio închipuire despre ei. Oceanul e prea mare pentru a şti ceva. Deci întrebarea cu pricina chiar are un sens pentru ea. Îi zic că-s normali şi trecem la altă temă. Sfârşitul lumii. Subiectul a venit într-o doară – mătuşa mea se destăinuieşte:
– Bine că am scăpat cu bine anul ăsta. Sfârşitul lumii n-a venit în mai, aşa cum era anunţat. Dacă reuşim să trecem şi de anul viitor, atunci chiar că scăpăm… Mătuşă-mea face trimitere la mult-vehiculatul calcul al unui alt american, ce prezicea pentru luna mai un sfârşit al lumii. Între altele, profetul avea vreo 80 de ani, râdeau nişte umorişti americani, şi pentru el lumea se putea sfârşi în orice zi…
Eu, copilul modernităţii, cu un curricul de vreo 20 de ani de gândire raţională, şi cu o absenţă din faţa televizorului de cel puţin vreo 10 ani, mă fac a fi uimit. Mătuşa continuă, pe un ton la fel de serios:
– Eu am cam reuşit să fac nişte lucruri în viaţă, aşa încât, dacă se termină lumea, pot să mă simt oarecum împlinită. Dar mi-i tare jale de copii, de cei care se nasc acum şi nu vor fi apucat să vadă ori să facă nimic când se mântuie lumea…
Nedumerirea şi disperarea dostoievskiană cu referire la copiii ce vor suferi fără vină poate fi întrezărită şi în vorbele mătuşii. Eu încă tac, dar simt că trebuie să mut discuţia în altă parte. Vreţi sfârşitul lumii, vă dau acuşi sfârşitul lumii, îmi zic în gând şi decid, ca un bun modern ce mă ştiu, să fac vizibile nişte contradicţii în vorbele şi faptele lor, pentru a le arăta, cred eu în mintea mea idioată, că nu-s consecvente şi că se află în capcana obscurantismului. O întreb deci pe mătuşa mea:
– Păi, dacă vine sfârşitul lumii în 2012, adică anul viitor, înseamnă că în toamnă nu vei semăna grâul, aşa cum o faci de obicei?
– Cum să nu semăn? Desigur că o fac. Orice s-ar întâmpla, pământul nu trebuie să stea gol…
Îs trimis deci în câmpul larg al ritualului, din care nu e prea multă scăpare… Contradicţia dintre vorbe şi fapte, în care eu îmi puneam atâtea speranţe, a trecut neobservată. De fapt, ea nici nu conta în economia gândirii mătuşii. Mare treabă, o contradicţie între multe altele…
Între timp intervine şi bunica:
– La sfârşitul lumii vor fi, cică, 7 ani de secetă, în care nu se vor naşte copii, vor pieri vieţuitoarele şi vom ajunge ca frate cu frate să se ucidă. Cred că nu vine chiar degrabă sfârşitul lumii (iu-hu, mă bucur eu, iacătă că neprivitul televizorului se poate dovedi o strategie teafără, bunica, care nu priveşte niciodată „sticla”, se păzeşte astfel de valul de (ne)informaţie şi panică generat de televiziune). Dar, continuă bunica, el poate veni oricând, unul Dumnezeu ştie…
Vorbele bunicii reprezintă şi ele un mod galant de a trimite gândirea raţională la toţi dracii. Ea are cărţile religioase, de la Biblie la tot felul de cărţi ale lui Ioan Botezătorul, sau Visul Maicii Domnului, toate cu preziceri despre timpurile din urmă. Cărţile alea-s mai reale pentru ea decât orice manual de fizică pentru clasa a 7-a, cu tot cu legile lui Newton în ele. E ceva raţional în lectura pe care bunica o face acestor cărţi: ele reprezintă mesaje despre o evoluţie a lumii şi furnizează pe deasupra şi semne. Bunica se comportă deci cumva foarte raţional: ea caută indiciile menţionate în carte prin lumea reală. Dacă nu-s, atunci înseamnă că mai e o vreme până se întâmplă lucrurile prorocite. Mătuşa mea e şi ea raţională în felul ei: crede că, de vreme ce a ajuns la TV, o ştire chiar informează, şi chiar spune un adevăr despre lume. Unicele lucruri suspecte la TV sunt emisiunile şi ştirile politice, dar ele-s prea de pe lumea asta ca să merite o atenţie. În schimb, când e vorba de lume şi de sfârşitul ei, vă rog, ar trebui să fie chiar aşa, de vreme ce nişte oameni serioşi de la televizor au spus asta…
Închei ospeţia aici: e ca şi cum aş fi vizitat un alt continent. Altă lume. Şi e doar la 60 km de Chişinău. Vacanţa mea caută un sens – descoperirea lumilor de pe „globul Moldovei”. În care încap deopotrivă turişti americani, plăcinte, superstiţii şi credinţe despre sfârşitul lumii, telefoane şi Internet.

articol apărut în nr. n, al revistei Contrafort (Chișinău).

despre ortodoxismul stiintific

Urmăresc opusul în mai multe ”volume”, citez direct din prezentarea de pe site, a ”cercetătorului independent în management strategic și culturologie dl Viorel Ciubotaru”. Nouă părți au văzut deja lumina…monitorului, altele probabil se găsesc undeva pe drum și vor apărea zilele următoare.

Deocamdată nimic special – ceva conservatorism (să conservăm ce?), niște naționalism difuz (care națiune, bre?), mult anti-comunism (din ăla inventat, că-n comunismul real al lui Voronin biserica n-a dus-o rău deloc și anti-liberalism.

Toate astea, stropite cu multă evlavie și dragoste creștinească pentru păcătoși, care se reflectă mai ales în vocabularul pe care (ne)distinsul expert îl utilizează din abundență (am mai scris despre asta): de la junglă de umanoizi la șizofrenici, trădători, ticăloși. Semn că știința bolșevică a aplicării de etichete dușmanului a fost învățată la sânge.

Totuși, o apariție ca asta semnalizează și niște lucruri mai inedite:

Cristalizarea unei ideologii. După ce mitropolitul Vladimir declara în toiul verii că procesul de Integrare Europeană ar dăuna intereselor țării, așteptam o elaborare. Care a venit. Cam șchioapă. Dar care fixează, la nivel programatic, câteva Idei în niște cuie. De exemplu Idealul Național, eroul principal al tiradei. Acest ideal național ar fi cel mai important lucru în opinia d-lui Cibotaru pentru a asigura ființarea unui popor. El ține de frig, căldură, foame, prețuri mari, salarii mici, lipsă de oportunități, corupție și restul boalelor.

Constituirea unui câmp de discuție. Ieșirea d-lui Viorel Ciubotaru în scenă, cu tot cu regaliile-i flexibile (acum e culturolog, o vreme a fost sociolog) vădește că ortodoxia moldoveană nu se vrea a fi mistică. Ci destul de angajată social, politic și cultural. Dacă se poate și cu candidați la parlamentare (cum a fost cazul cu Valeriu Pasat cel susținut de mitropolitul Vladimir). Adică o religie publică ce operează într-un spațiu public. Care-și are regulile lui. Recunoscute tacit și de Cibotaru și alți inși din tabăra lui.

Întâi apelul la competențe tehnice. De aici și pretenția de a afișa titluri științifice și expertiză în domenii diferite.

Apoi apelul la argumentarea logică, la concepte și aglomerări de idei cu pretenție de teorii științifice. Cum ar veni, un fel de ortodoxism științific.

După, încercările stângace de a furniza niște evidență empirică – ex.  lipsa idealului național reprezintă o cauză a corupției.

Adunate laolaltă respectarea (fie și suspect de cețoasă) a acestori proceduri formale încadrează textul, și eventualele polemici stârnite de el într-un gen literar concret: textul ideologic.

Iar acolo, se poate discuta.

Page 2 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén