Aug 31 2011

filozofiile de pe turela…

Vitalie Sprînceană

 

sursa: Le Point (ediția din 25 august)

Poza asta cu BHL cățărat pe turela unui tanc al insurgenților libieni (probabil) ar trebui să liniștească departamentele de filozofie din toată lumea, ce se plâng că disciplina lor ar pierde din relevanță și mai ales, că n-ar fi luată în serios. Vous dites?

Drept că filosoful din BHL e cam subțire, dar a reușit să schimbe o bucată de lume…


Aug 30 2011

Memorialul lui Martin Luther King, Jr. din Washington, omagiu marelui om

Vitalie Sprînceană

În fața monumentului acestui om se tace…

 

 

 

 


Aug 25 2011

despre experientele religioase

Vitalie Sprînceană

(…) Orice experiență religioasă trebuie caracterizată. Categoriile ce articulează experiența religioasă aparțin, de regulă, religiei cu care subiectul a avut interacțiuni în prealabil. Astfel, nu e deloc întâmplător că creștinii simt prezența lui Isus în timp ce persoanele ce se închină strămoșilor vor percepe proximitatea înaintașilor; catolicii o văd pe Maica Domnului într-o fereastră din Brooklyn în timp ce protestanții n-o văd. Mai mult decât atât, în toate cazurile subiectul descrie experiența religioasă în termenii religioși care îi sunt deja familiari.

Așa încât, departe de a reprezenta un test independent al doctrinelor transmise prin tradiție, experiențele religioase implică legitimitatea unor doctrine deja existente…

Citind Noul Testament, creștinii pretind că sesizează divinitatea lui Isus. În mod egal, în locurile sacre, aborigenii australieni vor tresări la amintirea Vremurilor de Aur (Illo tempore), iar hindușii experimentează, pe durata rugăciunii, apropierea unei divinități.

Philip Kitcher, “Challenges for secularism” in The Joy of Secularism, Princeton University Press 2011.


Aug 23 2011

cutremuristice

Vitalie Sprînceană

Zice pe facebook o prietenă, imediat după cutremurul de azi (a fost unul, de 5.9 grade, moderat îi zic specialiștii, eu însă m-am speriat ca de unul mare):

 În sfârșit, cu ocazia asta, mi-am văzut și vecinii.


Aug 22 2011

la aeroport…ca la aeroport

Vitalie Sprînceană

Niște crochiuri, gânduri și frânturi de idei  adunate în aeroporturi – pentru că s-au înghesuit zilele astea drumurile spre aeroporturi – ba eu am călătorit de pe un continent pe altul, ba am trimis un colet acasă, apoi am întâmpinat niște oameni și mai trebuie să întâmpin/petrec încă pe alții – am fost pus în relativ incomoda situație de a călători din/spre aeroport, de a aștepta și întâmpina lume, de a culege niște prime impresii ale unor oameni ce-s pentru întâia oară în America, pe scurt, cum zice vorba englezească, am fost expus intens la un anume tip de situații pe o durată destul de îndelungată…

 

– Aeroportul, după observația mea, se constituie la doi poli ai unui paradox fundamental.

Pe de o parte, ca spațiu public, acesta este o zonă publică, relativ strict reglementată de legi ce conturează limitele comportamentului. Granițele mai depind și de standardele de securitate. O serie de acte sunt interzise: demonstrarea părților genitale, gesturile și vorbele obscene, abundența de intimitate, care poate fi ușor luată drept purtare libidinoasă. Altele gesturi intră în categoria celor permise – circulația liberă (în interiorul zonelor  amenajate), fumatul (afară, de obicei), utilizarea scaunelor și altor mobiliere. Ca spațiu public, aeroportul mai adună o trăsătură interesantă – e temporar, pasager. Asta din cauza funcționalității – aeroportul împlinește o funcție. Teoretic. Cea de gestionare a transportului aerian. Când nu zboară nici un avion, aeroportul este pustiu. A se compara cu alte spații publice precum parcurile, care găzduiesc permanent perechi de inși și inse. Toate aceste atribute – public, funcțional, temporar îl fac să fie un non-loc (referință la Marc Augé). Adică un spațiu ce nu poate fi locuit, unul impersonal și funcțional. Asta în teoria antropologică.

În practică, adică pe de altă parte, aeroportul oferă scena de desfășurare a unor gesturi și emoții foarte intime prilejuite de intersectarea constantă și permanentă a două mari evenimente deopotrivă personale și intime – plecarea și revenirea. Aeroportul leagă poduri de promisiuni, reunește doruri și așteptări îndelungate, construiește bariere de distanță între oameni, scurge lacrimi. Prin aceasta el reprezintă un spațiu eminamente intim, un loc trăit și simțit.

Acest joc subtil al contradicțiilor acționează mai ales la nivelul individual al fiecărui călător sau persoană ce așteaptă un călător și depinde de atitudinea pe care aceștia o au unul față de altul. Dar mai depinde și de atitudinea pe care o au aceștia doi cu Ochiul al Treilea, cu Spectatorul, cu Altul generic ori cu coordonatele publicului.

Să-l luăm pe călător: abia ieșit din avion, obosit după o călătorie intercontinentală  ce a durat cel puțin 3-4 ore (observațiile mele au fost făcute la aeroportul din Washington) călătorul este aruncat în mulțimea de câteva sute de oameni ce agită pancarte, strigă, fotografiază, țipă, se bucură, plâng, vociferează…Și-l scrutează atent – căci fiecare din cei stau în sala de așteptare întâmpină pe cineva. Mii de ochi îndreptați asupra unui ins – aceasta e presiunea publică pe care un călător trebuie s-o simtă. Și-n timpul ăsta să facă contabilitatea emoțiilor și a gesturilor pe care urmează să le producă la re-întâlnire, luptând permanent cu două nevroze: cea de a evita gesturile ce l-ar compromite în fața mulțimii și cea de a petreceo întâlnire pe măsură. E un contract cu sine pe care cumva fiecare călător și-l face. Unii nu dau doi bani pe mulțime și aleg să se revadă ca și cum s-ar afla în bucătăria proprie, alții sunt mai sfioși și preferă intimitatea automobilului sau măcar a unui colț mai retras…Un adolescent chiar i-a făcut semn mamei sale că o va pupa și întâlni abia după rampă, adiucă când iese din oameni, în timp ce femeia alerga și-l striga să se dea lângă barieră și s-o cuprindă. Nu, a insistat tânărul…

Prezența Celuilalt obligă participanții la ritualul întâlnirilor să țină cont de rigorile tradițiilor personale ori colective. Un evreu mai ortodox (cu kipă) s-a salutat cu toți întâlnitorii de gen masculin iar femielor le-a zis un generic Salut… Parcă ar fi întins mâna spre una din femei dar și-a retras-o. Îl deranja probabil prezența celorlalți bărbați…


Aug 21 2011

filmele saptamanii – 1

Vitalie Sprînceană

sursa imagine

Mediterraneo (1991). Dacă Apolo și-ar fi vorbit cu Thor. Ori măcar cu Ares, frate-său, stăpân peste războaie. Filmul ar putea fi închipuit lesne ca avatar al ”vorbirii” celor doi. Celor trei. Ori celor mulți și zei.

Un grup pestriț de ostași italieni poposește, în anii celui de-al doilea război mondial pe o mică insulă grecească, trimiși fiind să păzească insula și să o stăpânească preț de 4 luni. Insula se dovedește a fi mai mult decât un punct  pe hartă cu importanță strategică zero. Chiar mai mult decât o bază militară –  se găsește în ea viață, zâmbete de copii, priviri ispititoare de femei, Dumnezeu, apă cristalină și multă liniște. Locotenentul italian pictează pereții unei biserici ortodoxe, un soldat îndrăgostit de poezie se îndrăgostește de prostituata satului, pe care și-o ia de nevastă – vieți și vise ce se împlinesc pe durata războiului. Când luptele iau sfârșit italienii se întorc în țară…Ca să revină iar, când visele tinereții se vor fi spart în vreunul din multele ziduri ale realității. Ca, atunci când cercul vieții se închide, să ia o gură de azur din multul frumos pe care-l are Grecia…

E un film despre eternul paradis pierdut. Un film mitologic, desigur.

sursa imagine.

Mamma Gogo (2010). Rămân fanul lui Fridrik Thór Fridriksson încă de pe vremea ”Șoimilor” (Fálkar-Falcons 2002). După zicerea regizorului filmul ar aduna împreună sub un acoperiș cinematografic o comedie despre arta filmului și o tragedie ancorată în progresul iminent al bolii Alzheimer de care suferă mama regizorului fictiv. Filmul mai are gust și de satiră a crizei economice în care țara a căzut recent, dar partea comică, aproape inexistentă pentru mine (dacă nu zicea Fridriksson că a băgat-o acolo poate nici n-o vedeam!) e copleșită de bucata tragică, cea a dezintegrării graduale a unei mame. Apoi cea a dezagregării memoriei, a relațiilor pe care aceasta le hrănea și în consecință, a comunității familiale. Te întrebi vrei nu vrei dacă o familie e ținută împreună de forța sentimentelor ori de cea a memoriilor comune? Un film friguros.

Excelentă Kristbjörg Kjeld în rolul bunicii Gogo.

sursa imagine

Kung Fu Panda II (2011). Am privit filmul undeva deasupra Atlanticului, între Islanda și America de Nord, pe durata unui zbor dinspre Europa. Altele nu se prea găseau în meniul Lufthansa. Adică erau, dar mult mai proaste. Până la urma filmulețul ăsta nu e chiar o pierdere de vreme. Întâi că are umor și imaginație.

Apoi că are teme. Băgate subtil, dar oricum stau acolo. Ursulețul panda cu probleme de identitate personală, dubii legate de trecut, copilărie marcată de o experiență traumatică ce-i blochează procesul de construire a unui viitor, pace internă, gândire pozitivă – nu ai ales copilăria, dar îți poți alege viitorul – astea nu-s neapărat lucruri ce s-ar găsi exclusiv în lumea animalelor. Din contra. Ele trimit la blocuri psihologice concrete. Ori la ideologii de consum care-s constant livrate familiilor. Motivație. Inspirație. Mobilizare.

Spre final filmul își cam dă cu stângu-n dreptul: povestea succesului grozav al celui care a muncit enorm la personalitatea sa (ursulețul panda) învinge povestea celui care a muncit grozav dar soarta i-a fost potrivnică (Lordul Shen), căci, zice una din cele mai celebre fraze ale omenirii, Scris a fost…Munca perseverentă, ar zice morala filmului, poate învinge o altă muncă perseverentă, dar nimic nu bate soarta…

Altfel, pierdere de vreme.


Aug 11 2011

Marx pe intelesul tuturor

Vitalie Sprînceană

Să fie clar: ideea lui Marx/ ideea comunistă nu „propovăduieşte” nici un fel de egalitate în răspăr cu diferenţele dintre oameni/specificul fiecărui om/unicitatea fiecărui om. Dimpotrivă: egalitate biologică ne-existând, rămâne să construim condiţii sociale (materiale, morale, culturale) care să permită scoaterea la iveală a creativităţii unice a fiecărui om. Egalitatea socială – deci nu matematică sau biologică – este tocmai asigurarea condiţiilor optime pentru manifestarea creativităţii fiecăruia şi a tuturor. Totul e istoric, optimul înseamnă ceva diferit pentru…etc. etc., dar principiul egalităţii sociale este singurul care este corespunzător ideii şi realităţii reciprocităţii şiinterdependenţelor umane, identităţii umane şi speciei umane: deoarece asigură înfăptuirea acestora într-un mod cât mai economicos, fără risipirea creativităţii unice şi irepetabile a indivizilor, adică a fiecărui individ. Ana Bazac pe CriticAtac.ro