blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: May 2011 Page 2 of 3

Dominique Strauss-Kahn in imagini si ganduri. Trenuri, de asemenea.

sursa: Le Canard enchaîné

Curios care postură o fi mai rușinoasă pentru Dominique Strauss-Kahn  (DKS), șeful Fondului Monetar Internațional, recent arestat și acuzat pentru violarea unei angajate a hotelului în care înnopta: (im)postura de bancher ”onorabil” pus la zidul infamiei pentru o slăbiciune sexuală, sau altă, (im)postură, cea de a fi membru al Partidului Socialist Francez, bastion tradițional de stânga, și a de a suplini, simultan, funcția de președinte al unei organizații (de FMI e vorba) a cărei listă de merite e puternic contestată în țările Sudului global pentru valul de privatizări, flexibilizări și catastrofe sociale (cunoscut sub numele de neoliberalism) ce a însoțit agendele de ajustare structurală implementate în Sud…

sursa: Le Canard enchaîné

sursa: Le Monde

cateva opinii despre blog

Toată lumea, sau multă lume, are blog. Pe blog se scrie, se postează imagini sau fişiere video, se discută despre ce se scrie, etc.

 

Ȋnainte să deschizi un blog, te întrebi, probabil : « de ce vreau să deschid un blog ? »

 

De ce să vrei să deschizi un blog ?

 

Alte două întrebări. Prima : de ce să scriu ? Cînd deschizi un blog, scrii (faci şi alte lucruri, dar de foarte multe ori mai şi scrii). Cînd deschizi un blog, scrii. Dar de ce scrii ? De ce vrei să scrii ?

 

Cînd scrii, ai ceva de scris. De spus.

 

Cînd scrii, ai gîndit ceva, ai gîndit ceva şi ai decis că trebuie să scrii ceea ce ai gîndit. De ce, cînd gîndeşti ceva, vrei să şi scrii  acel gînd ?

 

Prima întrebare e aceasta : de ce scriem ? Mai bine spus : avem cu adevărat ceva de spus ca să ne apucăm de scris ?

 

Putem să facem legătura cu a doua întrebare.

 

Cînd ai un blog, scrii (crezînd că ştii de ce scrii). Dar scrii pentru cineva. Un blog înseamnă, printre altele, să te raportezi la celălalt. Un blog înseamnă să scrii, dar să scrii cuiva, să scrii pentru cineva, să scrii raportîndu-te la cineva (altfel, daca nu ai nevoie de celălalt, de ai mai deschide un blog ?). A două întrebare : cînd deschizi un blog, ce ai să-i spui celuilalt ? Ai cu adevărat ceva de spus, ceva ce ar atrage atenţia şi celorlalţi ?

 

Ȋntr-un cuvînt : de ce scrisul, de ce gîndul tău scris în public ? (adică pe blog, printre alte bloguri, deci în raport cu alţii, bloggeri sau non-bloggeri).

 

Atît.

autor: B.

p.s. biletul de mai sus a fost scris de un vechi și constant cititor al blogului și se face ecoul unor polemici purtate cu B. în privința oportunității deschiderii/menținerii unui blog. În dezbaterile cu pricina partitura mea e a celui care consideră că aproape oricine poate (chiar trebuie) să-și facă blog. Opiniile lui B. pot fi citite mai sus.

 

not so long ago…in Alabama

O colegă, ce s-a născut și a crescut în Alabama, regiunea măturată luna asta de tornado, a făcut zilele trecute o vizită acasă, să-și vadă prietenii, părinții și să dea o mână de ajutor la diversele operații de salvare, îngrijire și asistență ce se desfășoară în zonă.

Povestește despre tornado. Zice că, contrar a ceea ce crede lumea, un tornado nu reprezintă un val sau un front uriaș de vânturi ci niște fuioare ce se mișcă impredictibil și neuniform. De exemplu: pe strada ei, o parte a uliței a fost făcută una cu pământul cu locatari cu tot. Cealaltă parte, inclusiv casa părinților, a rămas intactă. Văzută de pe satelit, calea pe care tornado și-a tăiat-o spre inima țării seamănă foarte mult cu o pârtie de zăpadă iarna: uneori e dreaptă, alteori cotește sinuos, și mai alteori se întoarce la dreapta/stânga fără motiv.

Mai spune că, din nou contrar aparențelor, supraviețuitorii nu-s foarte bucuroși că au scăpat. Apare, zice ea, printre oameni, o vină a supraviețuitorului, mediată și structurată mult de religiozitatea extremă a locului. De ce, se întreabă cei de au ieșit cu bine din infernul de vânt, John de peste drum, un creștin atât de minunat, credincios și bun a fost săltat, iar eu, așa cum mă știu, am fost cruțat? Ce merite aș avea eu și dacă nu cumva ar fi fost mai bine să pier cu toată lumea asta împreună?

Dar Dumnezeul de sus e la fel de taciturn și mut precum a fost dintotdeauna, chiar în clipele bune.

sursa imagine.

globalizari cu nabadai

Sunt voluntar la cina festivă ce încheie Săptămâna Studenților Internaționali, un fel de sărbătoare anuală care celebrează diversitatea de pașapoarte, limbi, rase, etnii, moduri de a mânca, stiluri de vestimentație, precum și alte diferențe în aule și pe campus. Cum universitatea se laudă că s-ar situa printre  primele cinci cele mai „diverse” ale țării, cu studenți provenind din peste 130 de țări ale lumii, evenimentul a devenit un soi de laudă instituțională.
Ha, zice a mirare un coleg „american”, nici nu știam că-i lume atât de diferită în universitatea noastră… (Vorba vine, insul are doi bunici ecuadorieni, sosiți în SUA acum vreo patruzeci de ani, cu care colegul nu poate schimba nici două vorbe pentru că nu știe spaniola. Apoi, vorba clasicului, dacă zgârii puțin un american, dai de un irlandez, neamț, evreu, britanic, polonez, italian sau latinoamerican).
Omul e uimit că pădurea omogenă de fuste și jeanşi albastru-neagră, care a intrat dinspre Johnson Center for Students (un fel de cantină plus bibliotecă plus cinema), se transformă radical, ieșind pe cealaltă parte, într-un codru multicolor de steaguri dintre cele mai diverse, purtate de inși vorbind în mai multe  limbi, neinteligibile pentru americanul obișnuit…
La dineul oficial de vineri fac cunoștință cu un olandez venit pentru 5 luni, cu un program de schimb. Îl cheamă Martin, e din Rotterdam, a mai fost prin Japonia și Australia, tot cu schimburi universitare. Şi el e voluntar: eu, ca fiind cel mai masiv dintre voluntari, stau la ușă și veghez ca toată lumea care iese și intră în sala de ospețe să aibă bilet, iar Martin supraveghează una dintre cele 4 „stații alimentare”, cea mai apropiată de ușă. Stațiile astea reprezintă mese cu bucate de proveniență diferită: europeană, asiatică, africană și americană (asta înseamnă mai ales America Latină). La ieșire se află o stație franceză autonomă, un fel de excepție culinară, o masă întreagă cu deserturi franțuzești: creme, clătite, croissant-uri și dulcețuri. Martin stă lângă stația asiatică și se chinuie să memorizeze pronunția corectă a Samosei, un fel de pateu vegetarian fiert în ulei încins, consumat mai ales în lumea arabă și în India. Accentul îl înșală: să fie Sàmosa ori Samòsa, sau chiar Samosà? Romero, bucătarul mexican care a pregătit toate acestea nu poate oferi consultații de pronunție: tot ce știe el e că i s-a dat rețeta scrisă pe hârtie și i s-a zis: Fă-o!…
Îi spun lui Martin într-o pauză că-s din Moldova (între altele, întrebarea De unde ești? sună în această seară cumva bizar de ambiguu: o adresăm la nimereală oricui  vine la serbare, având în minte ideea că majoritatea participanților la dineu sunt străini, și așa ajungem să-i stingherim pe cei 2-3 localnici, care ne răspund sincer că-s chiar din America). Nu mă aștept ca un olandez să cunoască prea multe despre țara mea, având în vedere cretinismul geografic universal răspândit, absența unei așezări de „buric al Pământului” pentru Moldova și invizibilitatea ei certă pe plan local, regional, continental și tot aşa. Îmi mai amintesc și de un lucru trist, pomenit de Vasile Ernu într-o carte: chiar în România, ceea ce e dincolo de Prut nu se vede mai mult decât ca fiind un început de Rusie/Siberie. Olandezul „călător” îmi confirmă bănuielile, dar discuția ia o întorsătură neașteptată când Martin dublează ignoranța sa geografică cu niște surprinzătoare cunoștințe de heraldică oficială și istorie a Moldovei.
Nu știu unde vi-i țara, șuguieşte el, dar îi cunosc steagul și niscaiva istorie sumară.
E, și cum vine asta? îl întreb eu uluit.
Eu am participat și la arborarea drapelelor țărilor care „dau studenți” universității noastre în Johnson Center, îmi zice el. Și-mi povestește o întreagă istorie, din care aflu că steagul moldovean a intrat în categoria celor de dificultate medie.
…?
Uite, spune el, urma să atârnăm drapelele pe tavanul Johnson Center. Am crezut, la început, că-i o treabă ușoară, de cincisprezece minute, dar ne-a luat aproape o zi.
Inițial ne gândeam că cea mai bună, mai sfântă și mai firească ordine era cea alfabetică. Dar n-a ieșit cum trebuie, căci SUA veneau mult prea la urmă, iar Iranul și Irakul mult prea alături unul de altul.
Am încercat apoi să reproducem amplasarea geografică, dar aici aiureala e și mai intensă: aproape nimeni nu dorea să stea alături de vecinii săi. Indienii nu voiau nici în ruptul capului să stea alături de pakistanezi ori de chinezi, coreenii ar fi mers la alt capăt de lume, doar să evite vecinătatea chinezilor și a japonezilor, polonezii îi evitau pe ruşi. Drapelul statului evreu, într-un asemenea caz, ar fi trebuit în genere scos – niciunul dintre vecinii actuali ai Israelului nu dorea să stea alături de el. (Îmi amintesc de un incident similar, produs toamna trecută, când un student iranian care căra drapelele spre locul de instalare – cred că erau aceleași – a făcut ce-a dres şi a „pierdut” steagul izraelian, și asta pe o distanță de nici o sută de metri).
Într-un final, continuă Martin, am inventat un algoritm năstrușnic: drapelul SUA – la loc de cinste, pe celelalte le-am dispus în ordine alfabetică, din 5 în 5, și un al treilea criteriu – absența unor relații conflictuale… Cu Moldova n-am avut probleme mari: am hălăduit pe Wikipedia și am găsit că n-ați avut probleme serioase decât cu Rusia, și alea nu chiar enorme. Așa că v-am tuflit fără multe frământări între Malaiezia și Tadjikistan, într-un rând cu Nepalul, Franța și Japonia. Asta înseamnă „dificultate medie”. Erau și țări de dificultate minimă, așa ca Luxemburg și Canada, adică țări fără istorii de vrajbă deosebite, pe care le poți aşeza oricum. Restul țărilor au fost mai degrabă cazuri dificile: SUA în nici un caz alături de Cuba, Venezuela sau Iran, India departe de Pakistan, dar și de China, Olanda, aici Martin zâmbește complice, la o distanță sigură de Germania (regretă că Olanda n-a întâlnit Germania în finala ultimului campionat mondial de fotbal, așa ca să le zboare nemților fulgii), Franța departe de coloniile africane sau asiatice, Marea Britanie departe de restul lumii, Israelul mărginit la un capăt de Bulgaria și la celălalt de… perete.
Am mai evitat, continuă Martin, și crearea unei senzații de expoziție militară sau arsenal de muniții: ne-am cerut scuze de la studenții din Mozambic, dar chiar nu puteam băga Kalaşnikov-ul de pe steagul lor într-un spațiu ce se dorea al păcii. Dintre arme, au încăput doar sabia orizontală a Arabiei Saudite și puștile generice, relativ pacifiste ale Guatemalei. Stele, luni, raze de soare, palmieri, insule, papagali – poftim cât încape.
La urmă, după ce vărsasem șiruri de sudoare, a mai trebuit să rezolvăm o problemă: studenții kurzi și cei palestinieni – țări inexistente oficial – și-au cerut și ei dreptul la arborarea drapelelor lor. Cum adică, s-au indignat ei, permitem diferitor minorități sexuale, religios-confesionale și fraternități să-și pună drapelul unde le vine, și noi, ca minorități oprimate în țările noastre, nu avem dreptul  la o minimă recunoștință? Alt blocaj: am sunat la Secția Relații Externe și ăia, după lungi consultări, au decis: palestinienii da, kurzii ba. Pentru că palestinienii primesc viză americană ca palestinieni (deci, un fel de semirecunoaștere oficială), iar kurzii nu se bucură (ha! ce expresie și asta!) de acest statut…
La anul, încheie Martin, nu mai agăț drapele, mai bine dau o mână de ajutor la bucătărie. Încaltea aș sclipui ceva rețete culinare exotice și 2-3 porții adiționale de mâncare „cu coarne”.

* * *

3 straturi ale globalizării.
Primul strat, sovietic: o ucraineancă blondă cu ochi albaștri, vorbitoare de limbă rusă, născută în Turkmenistan. C-așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu, adică așa stăteau lucrurile în necuprinsa țară a muncitorilor și colhoznicilor.
Al doilea strat, americănesc: ucraineanca vorbitoare de rusă lucrează pe post de șef al Oficiului pentru Studenți Străini și Relații Internaționale al Universității. Unde discută în engleză, desigur, și-i americancă get-beget. Are o georgiană în calitate de subalternă, cu care vorbește în rusă doar când n-o vede/aude nimeni.
Al treilea strat, global: ucraineanca vorbitoare de rusă, care mai e și șefă peste un oficiu mare, dansează „din buric” (the belly dance) în fața unui auditoriu eterogen, compus din „localnici” – vreo 10 inși de 70-80 de ani care vor fi prins, cu certitudine, și vremurile când negrii nu aveau dreptul, în Virginia, statul în care mă aflu, să stea pe scaunele din față ale autobuzului, scaune care erau rezervate pentru albi – apoi și alții: japonezi, coreeni, chinezi, mulți indieni,  vreo 5 ex-sovietici, olandezi și încă  nu mai ştiu câte seminţii diferite.
Ce înseamnă asta? Nimic. Poate cel mult că oamenii sunt cu chef. Și că fun-ul (entertainment-ul/distracția) poate uni… Aparent. Cu doar o săptămână mai devreme, un grup de indieni și pakistanezi, care acum aplaudă frenetic cadâna ucraineană, pornise o bătaie în campus cu ocazia unui meci de cricket între India și Pakistan. I-a despărțit poliția, cu sirene, cătușe și restul. Ca la gospodari.
Atât despre forțele globalizatoare ale consumului, distracției și Coca-Cola. Ele-s superficiale. Comuniunea globală realizată de acestea e la fel de superficială.

 

articol apărut în nr. al revistei Contrafort.

cine n-are batrani…nici nu-i trebuie…

Bătrânii par și în America încrâncenați, ca și cum o boală neștiută i-ar molipsi la o anume vârstă de răutate…Îmi amintesc cu o oarecare jenă de băbuțele din Chișinău ce se înghesuiau în troleibuzul arhiplin dinspre ușile în care călătorii atârnau precum niște struguri spre un loc liber ce se găsea undeva la mijlocul unității de transport…Și vai de cel care le închidea calea – de obicei eu, care aveam două proate năravuri, să fiu mare și să obișnuiesc a citi deasupra celorlalți călători…Tanti se împingea voinicește în mine, uneori dădea un cot-două pentru a-și face clare intențiile, iar eu, când și cum, uneori, dacă aveam spațiu o lăsam să treacă, alteori ședeam nemișcat, mai ales când (des) stăteam într-un picior, că pentru celălalt nu găseam loc. În cazul în care blocam drumul unei asemenea doamne, eram supus unor măceluri retorice care începeau de la: Tineretul n-are rușine/educație, continuau prin Toată viața am muncit ca acum să n-am parte de o călătorie comodă în troleibuz și sfârșeau la Da ce măi băiete (uneori vlăjgane) stai ca o stană de piatră, nu vezi că vreau să ajung în față (la care eu răspundeam cu: mai sunt și alte drumuri spre față, cel mai scurt nu înseamnă neapărat cel mai facil). Nu mă deranja neapărat faptul că tanti se lua de mine – mă rog, un pic de iritare matinală e caracteristică transportului public din Chișinău: aproape zilnic începeam ziua cu 2-3 înjurături auzite în troleibuz…Mă șoca cumva sistemicitatea și metodicitatea cu care aceste scene se repetau, în mod constant și identic, zi de zi, sărbătoare ori zi de lucru. Aveam impresia că tantele se urcau în transport doar ca să zădăre și să se certe…Că, nu dea Domnul, unele-s singure, alții mai au câte o brumă de partener de conversație pe acasă…

…În America e la fel, cel puțin în partea Americii pe care o văd zi de zi. Nu e mare tare, dar reprezintă totuși capitala federală, deci e ceva. Concluziile nu-s de azi de ieri…Azi însă s-au cristalizat pe durata unor ore de așteptare…Eram în coadă la the National Gallery of Art, unde se dădea Luchino Visconti, ”Moartea la Veneția”. Pe gratis. Și se găsea multă lume acolo, majoritatea bătrâni. Când veni vremea alesului locurilor, inșii au năvălit în sală și au ocupat câte 2-3 scaune. Pentru prieteni, parteneri. Practică normală. Dublată însă de o anormalitate – răutatea cu care se certau de la scaune, cine-și ia un loc mai bun. Apoi, pe durata filmului, o tanti tot din vârsta lor, a treia, rotunjea în palme cocoloașe de hârtie pe care le rupea dintr-o filă de printer și le arunca spre inșii care vorbeau pe durata filmului…Ca să-i tacă.

Zilele Literaturii Romane, Editia a II-a

Zilele Literaturii Române / Ediţia a II-a

Perioada: 18–20 Mai 2011

În perioada 18-20 mai 2011 la Chişinău şi Bălţi va avea loc a doua ediţie a Zilelor Literaturii Române. Trei zile în care cititorii vor avea ocazia să se întîlnească cu importanţi scriitori din Republica Moldova şi România.

Evenimentul va cuprinde conferinţe, lecturi publice, dezbateri şi spectacole la care vor participa: Emil Brumaru, Val Butnaru, Constantin Cheianu, Mihai Fusu, Bogdan Georgescu, Radu Pavel Gheo, Ion Mureşan, Alina Nelega, Nicolae Popa, Arcadie Suceveanu, Maria Şleahtiţchi, Cristian Teodorescu, Ion Vianu. Invitat special: Victor Rebengiuc.

 

Este foarte important să creăm un centru de cercetare a literaturilor de tipul acesta, pentru că am constatat că există asemănări, există deosebiri şi că există un teren formidabil pentru o cercetare la nivel academic… Zilele Literaturii Române este unul dintre cele mai semnificative şi bine organizate evenimente la care am participat în ultima vreme, iar Basarabia a fost o adevărată revelaţie pentru mine.”

Eugen Negrici (participant 2010)

 

Cel mai mare cîștig al primei ediții a Festivalului Zilele Literaturii Române la Chișinău este că tocmai spulberă asemenea percepții deformate și parazitare care sînt ca niște pietre în casă. Dar și instituie o urgență de a ne cunoaște mai bine și de a face lecturi critice comparate, pe perioade istorice bine delimitate. Doar după ce critici și istorici literari importanți din România se vor familiariza cu literatura scriitorilor moldoveni va dispărea și această prejudecată și tot mai mulți cititori și scriitori îi vor da dreptate lui Eugen Negrici care a avut o revelație în timpul festivalului, că unele dintre cele mai mari opere literare pe care la va da în viitor literatura română vor veni anume din Chișinău.”

Dumitru Crudu (participant 2010)

Prin acest proiect ce reuneşte scriitori `de pe ambele maluri` ne propunem să facem un prim pas spre încetarea reproducerii ignoranţei şi necunoaşterii reciproce. La aceast eveniment vom încerca să răspundem la cîteva întrebări simple: de ce ne cunoaştem atît de puţin? Ce s-a întîmplat şi ce se întîmplă cu noi , cu poezia şi literatura noastră? Cîteva zile la rînd, importanţi scriitori de limbă română, din ambele ţări, vor citi pentru publicul larg fragmente din cărţile lor, vor discuta şi vor încerca să ofere soluţii pentru o mai bună înţelegere a fiecăruia dintre noi.”

Vasile Ernu (coordonatorul proiectului)

Zilele Literaturii Române

Ediţia a II-a

Perioada: 18–20 Mai 2011

Miercuri, 18 Mai / Bălţi

Ora 11.00 Conferinţă: Ion Vianu – Memorialistica văzută de un memorialist Locul: Universitatea de Stat „A. Russo“ din oraşul Bălţi, Sala de conferinţe, bloc 1, Str. Puşkin nr. 38

Ora 14.30 Lecturi & dezbateri: Îngeri și alcool

Invitaţi: Emil Brumaru, Ion Mureşan, Arcadie Suceveanu, Maria Șleahtițchi

Locul: Universitatea de Stat „A. Russo“ din oraşul Bălţi, Sala de conferinţe, bloc 1, Str. Puşkin nr. 38

Moderatori: Vasile Ernu & Emilian Galaicu-Păun

Joi, 19 Mai / Chişinău

Ora 11.00Lectură & întîlnire: Liceele „Gh. Asachi“, „I. Creangă“

Ora 17.00 Lectură & întîlnire: Emil Brumaru, Ion Mureşan

Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare nr. 126

 

Ora 19.00 Lecturi & dezbateri: Proza nouă: spectacolul vieţii ori spectacolul textului?

Locul: Kira’s Club (Teatru „Luceafărul“), Str. Veronica Micle nr. 7

Invitaţi: Val Butnaru, Radu Pavel Gheo, Nicolae Popa, Cristian Teodorescu

Moderator: Mircea V. Ciobanu

Ora 21.00 Teatru: Victor Rebengiuc – Legenda Marelui Inchizitor / Spectacol-lectură după Fraţii Karamazov de F. M. Dostoievski Locul: Teatrul Municipal „Satiricus I. L. Caragiale“, Str. Mihai Eminescu nr. 55

 

Vineri 20 Mai / Chişinău

Ora 11.00 Conferinţă: Ion Vianu – Povești exact așa cum s-au întîmplat Locul: Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filosofie, blocul central, aula 511, Str. Mateevici nr. 60

 

Ora 17.00 Lectură & întîlnire: Cristian Teodorescu – Medgidia, oraşul de apoi (Premiul pentru Proză al USR 2009), Ion Vianu – Amor intellectualis (Cartea anului 2010)

Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare nr. 126

 

Ora 19.00 Lecturi & dezbateri: Profesia: autor dramatic. 4 experienţe

Locul: Kira’s Club (Teatru „Luceafărul“), Str. Veronica Micle nr. 7

Invitaţi: Constantin Cheianu, Mihai Fusu, Bogdan Georgescu, Alina Nelega

Moderator: Andreea Dumitru

Ora 21.00Spectacol muzical: RASSM – Poezia avangardist-proletcultistă transnistreană din perioada interbelică, cu Mihai Fusu şi Dorel Burlacu (Trigon)

Locul: Kira’s Club (Teatru „Luceafărul“), Str. Veronica Micle nr. 7

Organizatori: Institutul Cultural Român, Centrul Naţional al Cărţii

Co-organizatori: Institutul Cultural Român Chişinău, Primăria Municipiului Chişinău, Editura Cartier, Librăriile Cartier, Revista Punkt

Parteneri: Teatrul Municipal „Satiricus I. L. Caragiale“, Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova, Universitatea de Stat „A. Russo“ din oraşul Bălţi, Centrul de Studiere al Totalitarismului, Kira’s Club

Parteneri media: Contrafort, Radio Europa Liberă, Ziarul de Gardă, Jurnalul de Chişinău, Timpul, Unimedia

AFIȘ PDF


 

singuratati

De vreo mulți ani încoace observ o împuținare. Reducere. Eliminare chiar. A oamenilor cu care făceam niște lucruri împreună. Acum le facem separați.

Obișnuiam, în sătucul nostru socialist și kolhoznic să ne adunăm la cinematograful din bătătură unde, pentru 10 kopeici, mă scufundam preț de 2-3 ore într-un ocean de ochi, emoții și priviri vii ațintite spre ecran (un fenomen zugrăvit cât se poate de excelent de Giuseppe Tornatore în Cinema Paradiso). Pe urmă taică-meu a cumpărat un televizor pe care l-a agățat în hol și în jurul căruia ne adunam cu familia, dar pe străini îi țineam deoparte. Ținerea era reciprocă: ei își aveau televizorul lor. Ironia se găsea în faptul că toate televizoarele noastre arătau același canal searbăd al televiziunii centrale. La unii plictiseala venea alb-negru, la alții în culori…Ceva mai târziu, în anii studenției, când n-aveam televizor în cămin, mergeam la net club: 5 leva bulgărești însemnau 9 ore nocturne de acces la un calculator. Cu filme, jocuri (zilele astea mi-am amintit că în Counter Strike foloseam numele Bin Laden și mai eram și tare bun pe deasupra așa că împușcam o grămadă de polițiști fiind în topul jucătorilor clubului). Și cărți. Trăiască lib.ru. La net club pentru prima oară am început să privesc filme singur. Adică, vorba vine, era sala plină de inși dar, cu căștile pe urechi, puteam locui existențe diferite în paralel: eu într-un film al lui Almodovar, cineva alături într-un pornofilm german și în spate cineva construia lumi în The Age of Empires. Dar căștile izolau sunetul doar pentru mine. Mai primeam din când în când câte un ghiont – auzi, da despre ce-i filmu ăsta, mă întreba câte un ins ce aștepta să se elibereze un calculator și profita de ocazie pentru a se uita în ecranele celor așezați deja sau care se afla în pură trecere. Eram însă singur cu filmul. Și n-aveam cum să-i dau o replică. Și mă enerva să-l povestesc altora pentru a-l putea eventual discuta…Prin 2006, cu ocazia unei zile de naștere în familie, am primit ca dar un calculator. Pe care l-am instalat acasă. Ecranul căruia îmi aparținea doar mie, la fel și sunetul, și scaunul din față. Bietul monitor Daewoo a trebuit să găzduiască destule filme, clipuri și scene, mai ales că avea în față un spectator atât de capricios: ca să-mi acopăr golurile cinematografice de cultură generală priveam alandala și haotic tot ce auzisem că fusese cândva în vogă dar și tot ce nu fusese niciodată în vogă. Adică tot. Trăiască utorrent (și bitcomet, primul îndrumător, și dc plus plus și edonkey, și azureus, și, o vorbă bună pentru kaazaa)…Prin  2008 m-am burghezit de am cumpărat un laptop, din bani adunați în sudoare de soacră-mea. La Moskova, la piață. Ca să pot scrie teza de master. Și ca să pot citi în troleibuz cărțile pe care le scoteam de pe gigapedia.com și filmele. Laptopul a însemnat că-mi pot construi cinematograful meu mobil pe care-l pot căra unde am chef: unde mă găsesc eu, acolo, în 2 mișcări se putea construi un cinematograf. Dar tot singur priveam filmele. În America lucrurile au fost altfel pentru un an: cum alex îmi era coleg de apartament ne făcusem un tabiet să privim împreună. O peliculă-două-trei-patru pe săptămână. Era fain, căci mai aveam o pereche de ochi și urechi plus o minte adițională cu care săpam filmul…A fost însă un accident căci oamenii mari nu stau împreună, cei căsătoriți cu cei necăsătoriți, norocul cu necesitate. Acum privesc iar singur…Amicii mei, să mă laud, privesc și ei multe filme. Dar la fel de singuri…

O altă însingurare am observat-o în divertismentul meu muzical. Ca să nu lungesc prea mult descrierea unui proces similar, voi puncta pe scurt cele mai importante momente: toloaca (unde se făcea hora și unde achiziționam capitalul meu cultural, de clasă cum aveam să aflu mai târziu de la Bourdieu) – radiola lui moș Fănase (un radiomagnetofon sovietic ce răsuna zi și noapte din ograda moșului și se auzea aproape în tot satul ) – casetofonul japonez cumpărat de tata și plasat în ogradă, cățărat pe nuc, ce ne cânta când alegeam fasole, mâncam cireșe sau dormeam în troscot, afară) – calculatorul (CD-uri cu cântece) – mp3 playerul (azi). Grila de evoluție e similară: de la experiența în comun și simultană la personalizarea, diferențierea și individualizarea experienței. Și-i cumva funny, dar cam strașnic când se adună într-un autobuz 10 inși toți cu căști în urechi, fiecare aruncat în lumea sa, fiecare cu cetățile închise pentru socialitate…

Cu cărțile e altă treabă, căci lectura, zice moda contemporană, e un act individual și un dialog personal cu autorul, eroii și ceea ce se mai găsește într-o carte. Anii ăștia doi de doctorat, însă, mi-au furnizat trăirea cititului împreună: seminarele de doctoranzi înseamnă lecturarea unor cărți și discutarea lor. E ceva grozav. Cu excepția faptului că trebuie să citim liste de cărți formulate de alții. Dar trece și asta.

Nu mă apuc de concluzii, că nu știu ce aș putea adăuga…Poate vreo speranță și o intenție de construcție a unor locuri/adunări sau chiar adunături de făcut lucruri împreună. Un grup de lecturi, vara, la Dendrariu sau în oricare altă parte a orașului ar fi o bucată de vis împlinit. Cealaltă bucată de vis înseamnă un mini-cinematograf într-un apartament, casă, bordei, sub un copac (când nu plouă).

Mi-e frică să postulez un ”trebuie” care s-ar referi dincolo de personalitatea mea dar mă tem că n-am altă alegere: trebuie, da, anume trebuie să reconstruim infrastructura socialității.

p.s. nu-s hipster, nici nostalgic. Vreau să cred că-s teafăr.

Page 2 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén