Privit prima ediție a emisiunii ”50 minute” cu Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (sper să țină mai mult decât ratatele încercări cu Altfel de acu niște ani). A fost despre speranță. Nu pot zice mai bine impresia generală despre emisiune decât a făcut-o Ioan Suciu:
Discuţie foarte elevată, dar foarte abstractă. De fapt, cum s-ar putea vorbi despre speranţă ? Doar aşa, fără să te fixezi asupra cuiva, fără să stabileşti o perioadă de timp, să ocoleşti cu grijă vreun exemplu concret. Că unii speră să aibă ce mânca iar alţii speră să dispună de cât mai multe ambasadoare în jacuzzi. Aşa că e mai bine pentru vremurile noastre să se vorbească despre speranţă la general, ca despre foame la general.
De, e mai ușor să vorbești despre o speranță abstractă de a ajunge la Dorohoi sau Tecuci decât să intri în glodul realității și să vezi că s-ar găsi niscaiva diferențe între speranța de a găsi un post de muncă, niște bani pentru încălțăminte, pâine sau bomboane și speranța de a prinde mâine cursul cel mai bun al acțiunilor Lukoil, primul avion spre Paris pentru shopping sau ultima reducere la BMW-ul Ziegfried…
Așa, au conchis ”înțelepții”, viața nu e o ”coregrafie cu zâne” (apud Andrei Pleșu) și prezintă neplăceri la orice palier, atât la milionari cât și la cei ce pier de foame…Care cică s-ar găsi egali în fața speranței.
Se pare ca s-ar putea conchide intr-un final, ca sperantsa nu-i altceva, decat o “dorintsa ashteptata” fie in viitorul apropiat, fie in cel departat… Dar cine Dumnezeu sa-l shtie, pana intr-un final care i-ar fi replica celor “inteleptsi”, caci in acest caz, putem pune pe-un cantar “shansa” cu “sperantsa”. Si cand te uitsi, totsi cika ar fi egali shi in fatsa shanselor