Oct 11 2010

Rasismul, o pasiune inalta via CriticAtac.ro

Vitalie Sprînceană

Rasismul, o pasiune înaltă de Jacques Ranciere

Textul reprezintă traducerea intervenției din cadrul conferinței “Les Roms, et qui d’autre?” (Romii, și cine alții?) care a avut loc la Montreuil pe 11 septembrie 2010.

Aș vrea să adaug câteva reflecții asupra noțiunii de ”rasism de Stat” agendei reuniunii noastre de astăzi. Aceste gânduri vin împotriva unei interpretări foarte răspândite a politicilor recente ale guvernului francez, referitoare la legea cu privire la interzicerea vălului islamic şi la expulzarea romilor. Interpretarea respectivă tratează politicile guvernamentale ca fiind expresii ale unei atitudini oportuniste ce-și dorește exploatarea temelor rasiste și xenofobe în scopuri electorale. Pretinsa critică întărește astfel presupoziția că rasismul ar fi o pasiune populară, reacție speriată și irațională a unor populații retrograde, incapabile să se adapteze la noua lume mobilă și cosmopolită. Statul este acuzat că ar fi complicele acestor populații, și prin aceasta, că-și trădează vocația. Dar această acuzație nu face decât să întărească Statul în poziția sa de reprezentant al rațiunii în fața iraționalității populare.

Or, acest tip de aranjament al jocului, adoptat de critica de stânga, e identic cu cel în numele căruia dreapta a implementat în ultimii vreo douăzeci de ani un număr considerabil de legi și decrete rasiste. Măsurile în cauză au fost fondate pe un argument similar: există probleme de delincvență și îngrijorări cauzate de imigranți (legali și clandestini), probleme care riscă să declanșeze izbucniri rasiste dacă ținute sub control. Astfel, aceste îngrijorări și delincvențe trebuie subordonate principiului universalității legii.

E un joc ce se joacă, atât la dreapta cât și la stânga, încă de la adoptarea legilor Pasqua-Méhaignerie în 1993. În linii generale, esența lui este contrapunerea logicii universaliste a statului pasiunilor populare, altfel spus, oferirea unor certificate de antirasism și corectitudine unor politici rasiste ale Statului. A venit timpul să răsucim  argumentul și să evidențiem solidaritatea suspectă dintre ”rațiunea” etatistă ce implementează aceste politici și cealaltă rațiune – adversarul complice – comod pentru că se prezintă gata ambalat – pasiunea populară. De fapt, nu e adevărat că guvernul ar acționa sub presiunea rasismului popular și a pasiunilor zise populiste și de extremă dreapta. Însăși rațiunea statului (raison d’État) este cea care întreține rasismul popular, căruia îi conferă misiunea de a gestiona imaginar legislația sa reală.

Am avansat, acum vreo 15 ani, noțiunea rasism rece (racisme froid) pentru a descrie acest proces. Rasismul cu care ne confruntăm astăzi este un rasism rece, o constructie intelectuală. Care, înainte de toate, apare ca o creație a Statului. Am abordat și problematica raporturilor dintre Statul de drept și Statul polițist. Să nu uităm însă că ține de natura Statului să fie un Stat polițist, o instituție care fixează și controlează identitățile, locurile și mobilitatea persoanelor, o instituție aflată într-o permanentă luptă contra a tot ceea ce prisosește tiparelor identitare stabilite de stat, adică și împotriva exceselor logicilor identitare ce constituie acțiunea subiecților politici. Această muncă se impune tot mai insistent ca urmare a noii ordini economice mondiale. Statele noastre sunt tot mai puțin capabile să contracareze efectele distructive ale liberei circulații de capital în cadrul comunităților pe care le administrează – cu atât mai puțin capabile, cu cât le lipsește dorința s-o facă. Statul se mulțumește atunci să controleze măcar ceea ce îi stă în puteri, libertatea de circulație a persoanelor. Ele construiesc în calitate de obiect specific al politicilor de stat controlul acestui tip de circulație. Adițional, statul creează și obiectivul securizării naționale amenințată de imigranți, mai precis, producția și gestionarea sentimentului de insecuritate. Această muncă devine din ce în ce mai mult însăși rațiunea lor de a exista și modul în care se legitimează.

De acolo, utilizarea legii care îndeplineşte două funcții esențiale: o funcție ideologică de a construi figura amenințării pentru securitate, și altă funcție practică, care se ocupă de reorganizarea frontierelor între Interior și Exterior, prin crearea permanentă a unor identități flotante, susceptibile de a-i arunca în Afară pe cei care au fost în Interior. Legiferarea imigrației a avut drept scop inițial crearea unei categorii de sub-francezi, adică, alunecarea în categoria flotantă ”imigrant” a unor persoane care s-au născut pe teritoriu francez din părinți francezi. Legiferarea imigrației clandestine țintește crearea unei clase de clandestini constituite din imigranți cu actele în regulă. Aceeași logică a introdus recent în uz noțiunea ”francez de origine străină”. Până la urmă, aceeași logică îi vizează astăzi pe romi, prin crearea, împotriva principiului circulației libere în spațiul european, a unei categorii de europeni care nu sunt europeni cu adevărat, la fel cum există francezi care n-ar fi francezi adevărați. Pentru a crea aceste flotante, Statului nu îi pasă că se contrazice, așa cum s-a văzut în cazul măsurilor ce-i vizau pe ”imigranți”. Pe de o parte, au fost create legi discriminatorii și forme de stigmatizare fondate pe ideea universalității civice și a egalității în fața legii. Astfel cad sub incidența stigmei cei ale căror practici se opun egalității și universalității civice. Pe de altă parte, în chiar sânul acestei asociații civile (citoyenneté) egalitare apar alte diviziuni discriminatorii, cum sunt francezii ”de origine străină”. Logica paradoxală: toți francezii sunt egali și e rău de cei care cred că sunt mai egali decât alții; în acelaşi timp, nu chiar toți sunt egali și e rău de cei care uită asta!

Rasismul contemporan este așadar o logică de stat și în nici un caz o pasiune populară. Această logică de stat nu își găsește sprijin nu doar la nu știu care grupuri sociale retardate, ci chiar în rândul elitei intelectuale. Ultimele campanii rasiste nu au crescut dintr-o extremă dreaptă zisă ”populistă”, ci au fost implementate sub privirile și cu susținerea unor grupuri intelectuale ce își zic intelectuali de stânga, republicani și laici. Discriminarea nu mai e fundamentată astfel pe argumentul raselor inferioare și superioare. Ea își află sursa în lupta împotriva ”comunitarismului”, în numele universalității legii și egalității tuturor cetățenilor în fața legii și a egalității sexelor. Aici, ca și în alte părți, această logică nu ține cont de contradicții: aceste argumente vin din partea unor persoane ce nu-și bat capul prea mult de feminism ori egalitate. De fapt, argumentarea are drept scop esențial crearea materialului necesar pentru a identifica grupul indezirabil: de aici, amalgamul între emigrant, emigrat, retardat, islamist, sexist și terorist. Recursul la universalitate este în fapt utilizat în avantajul contrariului său – stabilirea unei autorități de stat care ar decide, arbitrar și discret, cine aparține clasei care are dreptul de a fi aici, și cine este exclus, puterea, pe scurt, de a conferi și suprima identități. Această putere crează o consecință: cerința de a obliga indivizii să fie, în orice moment identificabili, adică să se mențină într-un spațiu al vizibilității integrale sub ochii Statului. Merită, din acest punct de vedere, să revenim asupra soluției găsite de guvern în problema juridică a interdicției vălului islamic. Pentru că ar fi fost dificil să fie elaborată o lege îndreptată împotriva câtorva sute de persoane de o religie determinată, guvernul a găsit o altă soluție – o lege ce interzice în general acoperirea feței în spațiul public, o lege care vizează în același timp femeile ce poartă vălul religios, dar și activistul ce îmbracă o mască sau un fular. Astfel, fularul/vălul devine simultan emblema comună a musulmanului primitiv și a agitatorului terorist. Soluția a fost adoptată cu absistența benevolentă a ”stângii”. Să amintim diatribele furioase din  noiembrie 2005 contra tinerilor mascați care acționau sub protecția nopții. Ori motivul ce a declanșat afacerea Redeker, profesorul de filosofie amenințat de o fatwa islamică. Ținta furioasei diatribe antimuslmane a lui Robert Redeker era…interdicția bikinilor și a lenjeriei de tip string pe plajele din Paris. În această interdicție decretată de primăria Parisului, Redeker a deslușit o oarecare complezență față de islamism, față de o religie a cărui potențial de ură și violență erau deja manifeste în interdicția nudității publice. Frumoasele discursuri asupra laicității și universalității republicane se bazează în definitiv pe acest principiu conform căruia trebui să fim pe deplin vizibili în spațiul public, fie pe plajă, fie în stradă.

Concluzionez: multă energie a fost consumată în bătălia împotriva unei figuri a rasismului – cea întruchipată de Frontul Național – și a unei idei despre rasism ca fiind expresia ”micilor albi” ce reprezintă straturile înapoiate ale societății. O bună parte a acestei energii a fost recuperată pentru construcția legitimității unei noi forme de rasism – rasismul de stat și rasismul intelectual ”de stânga”. A venit deci timpul să reorientăm gândirea și lupta contra teoriilor și practicilor de stigmatizare, contra precarizării și excluziunii ce constituie astăzi un rasism venit de sus: o logică de stat și o pasiune a intelighenției.

Textul reprezintă traducerea intervenției din cadrul conferinței “Les Roms, et qui d’autre?” (Romii, și cine alții?) care a avut loc la Montreuil pe 11 septembrie 2010.

Traducere: Vitalie Sprânceană

via CriticAtac.ro


Oct 10 2010

.

Vitalie Sprînceană

Mare văicăreală printre diaspore în America, mai ales la cele est-europene, pe teme adunate sub umbrela generoasă a cuvântului ”naturalețe” și a neamurilor lui semantice. Refrenul ”naturaleții” leagă sârbi, moldoveni, ruși, români, bulgari și bosniaci, fără a ține cont prea mult de diferențele etnice, religioase și lingvistice. În cazanul unificator al limbii engleze, ”genuine” și ”authenticity” țin de setul standard al identității est-europene.

Întâi, distincția își caută rădăcini în relațiile dintre oameni: semenii din societatea adoptivă ar fi prefăcuți și ipocriți. Noi râdem larg și zgomotos, adică natural și sincer, iar ei schițează zâmbete forțate la tot pasul. Uneori grobiani, alteori bădărani, și mai alteori șmecheri – noi avem naturalețea de partea noastră. Prin contrast, amabilitatea lor aparentă e o făcătură, iar ”How are you?”-ul uzual n-ar fi decât un ”Lasă-mă în pace!” voalat.

Cadrul naturaleții poate fi prelungit și dincolo de relațiile interpersonale – deosebit de fertilă este aplicația lui în sectorul culinar: mâncarea noastră de acasă ar fi mai naturală decât a lor, roșiile noastre – mai aromate decât ale lor, poama noastră e mai poamă decât poama lor și, la limită, pâinea noastră e mai mică, mai gustoasă în țara ”cu pomi și vii”, cum zic versurile unui megașlagăr de la începuturile construcției independenței noastre dependente.

Această înțelepciune ambulantă zice, despre un american care te-a călcat pe picior și-și cere scuze, că n-ar încerca un sentiment de regret adevărat (inșii ”naturali” nici nu catadicsesc să-și ceară scuze, că-i o fiță de oameni neserioși), și despre altul care nu te întreabă ce chin metafizic își macină sufletul, ce diagnoză ți-a pus medicul, ce a căutat vecinul să-ți zică ieri, ci în schimb te ”ia” cu întrebări despre timp și situația politică, cel mult un film văzut aseară, despre ultimul spune că ar fi ”superficial”.

Năstrușnic e acest balcanism transformat în virtute care-ar avea și un oarecare farmec, dacă nu ar conține, inclus în chiar mecanismul său, o aversiune la diferență. Occidentalii sunt condamnați nu pentru că ar profesa vreo superficialitate asumată, ci pentru că naturalețea lor se află prea departe de sensul în care înțelegem noi naturalețea.


Oct 10 2010

.

Vitalie Sprînceană

peisaj stradal in Phenian…panou publicitar al Teatrului de Operă.

în lupta pentru pace, pistolul e cel mai important.

sursa: Der Spiegel.


Oct 6 2010

.

Vitalie Sprînceană

Pentru prima oară, de ani politici buni, nu am o opțiune electorală clară. Așa stau lucrurile și la majoritatea prietenilor cu care mai obișnuim să discutăm chestiunile curente. Votul Pro, cel care coagula iluziile, speranțele și dorințele noastre, a fost răvășit. Nu neapărat de deziluzia cauzată de ”schimbare”.

Ci mai degrabă de continuitatea unor practici în pofida schimbării: ba cade un elicopter la Briceni și nimeni nu știe ce-i cu el (nici măcar ministrul apărării care ar fi trebuit să-și dea demisia), ba jumătatea de minister (cel al externelor) are dosare în România pentru trafic de țigări, ba șeful pe miniștri se supără pe o televiziune și încearcă să închidă gura unor oameni care-și deapănă la microfon grijile, ba un unchi al unui nepot se jură că va spune un Adevăr despre un trecut, și-l spune…doar soției și poate nepotului, că-n restul timpului adevărul cu pricina stă închis în safeu…

Inșii împotriva cărora utilizam varianta Contra (alt aducător de prezență la urnă), nu se ridică nici măcar la înălțimea sintagmei. Că despre vreo Contra reală nici nu poate fi vorba: n-am priceput încă cum VV reușește să vândă comunism de dreapta, cu feciorul său ca mână invizibilă a pieței ce reglamentează cererea și oferta, iar Braghiș și Șelin – socialism liberal.

Problema n-ar fi, bunăoră, să-mi răspund, și să răspund poate și altora, la întrebarea: Pentru cine votez?, ci mai degrabă să evit altă interogație, mult mai perversă: De ce-aș vota?

Chiar, de ce aș vota?

Pentru a proba că-s cetățean activ și-mi pasă de viitorul țării? Fac asta zilnic: citesc, scriu, comentez, iau atitudini, conving, mă implic, donez, predau, transmit, interpretez, traduc, măsor.

Ori pentru a da dovadă de ”maturitate politică”? Chiar faptul că fac lucrurile enunțate o propoziție-două mai devreme ar fi un certificat credibil și suficient ce ar atesta ”maturitatea”.

Ca să promovez platforme politice? Ar trebui, inițial, să cred în ele, ceea ce nu e cazul: mesajele din față (salarii de 500 euro, integrare în UE în 2 ani, lupta cu mafia) nu fac 2 parale, pentru că nici politicienii nu cred în ele, cele de fond (seturi de politici, strategii, reforme) îs de fapt umplutura care trebuie să vândă gunoiul din primele rânduri…

Să contribui la înnoirea clasei politice? Asta ar însemna să votez pentru oameni. Iar eu am slăbiciuni pentru oameni: îi cred pe toți și mi-s toți simpatici. Că-s de succes. Cu bani, cu case, cu partide, cu copii. Majoritatea au câte un sac de bani și mâțe-n sac: banii sunt găvozdiți la întuneric, atât retoric (de parc-ar fi o lege nescrisă – să nu vorbim despre banii oponentului) cât și juridic (în conturile soției). Iar mâțele-s scoase în public. Ele tot mi-s simpatice. Iubesc animalele.

Votul pentru oameni mai ascunde o problemă. Una structurală. instituțiile. Paradoxul democrației rezidă în ”bucuria” că votăm oameni energici și carismatici cărora le dăm mandatul de a spori eficiența instituțiilor, adică de a reduce gradul de variabilitate personală. Cum ar veni libertatea personală a omului politic. Vrem instituții, dar trebuie să alegem oameni. Care-s în conflict cu instituțiile și forțează de obicei limitele lor. De obicei.


Oct 4 2010

.

Vitalie Sprînceană

Andrei Pleșu într-un interviu despre fugă și reîntoarcere în vremurile dictaturii:

Reporter: Dar la ce vă întorceaţi în ţară? Tocmai spuneaţi că eraţi şomer…
A.P. Aveam această idee oarecum juvenilă că, dacă trebuie să plece cineva, atunci să plece ştabii şi activiştii, nu să plecăm noi. Nu noi eram cei care făceam probleme ţării.


Oct 4 2010

.

Vitalie Sprînceană

De vreo două zile-s prins în mantra unei idei ciordită dintr-o discuție cu o prietenă. Ea, care tocmai a plecat cu o bursă în afară, zicea că vrea, atipic pentru un moldovean, să se întoarcă acasă. Mi-a mai zis că vede toate lucrurile, inclusiv depărtarea, ca o dedicație.

Eu n-am întrebat-o cui le dedică – asta nu mă interesează neapărat, că-i chestie personală. Dar mi-am zis că e un fundament bun pe care poate fi construit un proiect de viață.


Oct 3 2010

.

Vitalie Sprînceană

Brighton Beach se găsește în America, dar oamenii îs sovietici și postsovietici. Așa cum i-a prins vremea.

Ieșiserăm din îngustul Brighton Bazar, cu meniul uzual al turistului de plajă – bere, pâine, salam, dar și niște provizii de lungă durată – ceai, dulceață de trandafiri (care-i mai ieftină decât în oricare altă parte) plus ”tributul nostalgic” (hrișcă, gingirică în ulei, salam) – toate puse în pungi. Am tras  cu alaiul (vreo 3 inși cu o insă) pe marginea străzii, în afara râului de pietoni, după care pornirăm să băgăm grăbiți pungile în rucsacuri. Cred că vom fi arătat caraghios dintr-o parte așa cum sortam pachete de ceai, cereale, borcane și cutii, de vreme ce un nene de-o vârstă imprecisă (au bărbații așa o perioadă, între 40 și 60 ani) s-a apropiat de noi și a întrebat  harnic:

Are you selling something? (Aveți ceva de vânzare?)

În secunda aia puteam să jur că acest curios era un emigrant de dată recentă, unul care prinsese niscaiva tranziție, în Chișinău, Tiraspol, Odessa ori alt oraș provincial al fostului Imperiu Sovietic, că nu-i erau deloc străine autogările ce legau orașele cu provincia, în care orășeni voioși alergau din urma handrubeielor pe roți (zise în limbaj oficial unități de transport) pline de țărani și, în momentul deschiderii ușilor strigau:

– Miez de nucă, pește, fasole, usturoi n-aveți?

Nu cred că omuleanul n-ar fi văzut la viața lui și ”piețele ad-hoc” din orașele tranziției, în care o geantă deschisă în stradă putea genera rapid o mini-bursă de 5 min… Sau la limită, apucase o bună bucată de trai sovietic și știa că lucrurile bune pot fi cumpărate nu neapărat în magazinele oficiale, ci mai ales în afara lor…