Oct 31 2010

se protesta infernal in luna lui octombrie…

Vitalie Sprînceană

Ultimele zile ale lui octombrie. un soare zgârcit se strecoară printre copacii încă îmbrăcați în roșu-ruginiu. Vântul mută din loc în loc cele câteva frunze nerăbdătoare ce s-au grăbit să cadă jos.

Amiază. Miniparcul Dupont Circle e plin ca de obicei: călători obosiți ce fac popas după un drum și înaintea altuia, îndrăgostiți ce storc nervos asfaltul și gonesc pietrele în așteptarea persoanei dragi, copii, joggeri, inși grăbiți, unii la costum, alții îmbrăcați lejer, unii traversează parcul de parcă i-ar goni o hoardă de huni, alții se mișcă greoi, aruncând priviri neglijente în părți.

Cu Alex venim dispre Georgetown – am mers pe P street, cu două halte în librării, una la Lantern Books și alta la Old Books, una dragă pentru că-i atmosferă intimă de bibliotecă suită în podul de la țară, departe de ochii lumii, alta interesantă că-i nouă pentru noi…

Intrasem pentru prima oară în Old Books dar într-un ceas rău: nu am cumpărat nici o carte…Lucru curios, pe durata unui an, atitudinea față de cumpăratul cărților s-a schimbat atât de radical în mine, încât mă întreb dacă-i vorba de același om, adică eu… Anul trecut, la prima vizită în Lantern Books, am cumpărat vreo 15 cărți – beletristică, filosofie, sociologie, eseuri… Câteva (multe) zile după asta – s-ar putea să fi fost și mai înainte, nu țin minte prea bine ordinea cronologică – aflat în vizită la Rutgers, am mers să vedem Princeton-ul, de care auzisem lucruri mari și, scăpat în librăria universității, am mai adunat o torbă de cărți… Pentru o viață înainte, că am luat în temei clasici englezi și americani ai disciplinelor sociale.

Cum ziceam, Old Books nu m-a făcut să cumpăr vreo carte. Nici pe Alex care, într-un sens, tocmai găsise în Lantern Books cartea care-i motiva deplasările spre librărie – ”Eseurile” lui Michel de Montaigne…

”Sunt cumva dezamăgit, mi-a zis el. Nu credeam că o găsesc atât de repede, de fapt mi-aș fi dorit să n-o găsesc. După ce-am cumpărat-o nu mai are rost să merg în librării.”

…O parte bună a explicației interesului scăzut pentru achiziționarea cărților se găsește în excelentul sistem de biblioteci universitare al Americii. Ce găzduiește aproape orice carte bună editată oriunde. E destul să apară o carte însemnată pe insula Mauritius, ori în Moldova, pentru compratație, că se găsește un departament de studii românești la o universitate din Nebraska s-o cumpere. Partea celalată a poveștii e că circulă cărțile, din și spre toate colțurile țării. Completezi un formular și bibliotecarul din Nebraska scoate din raftul prăfuit un Preda, Cărtărescu sau Aureliu Busuioc și ți-o trimite ție, în alt capăt al țării…Povestea asta e, desigur, și una a banilor mari ce populează spațiul academic. Nu neapărat de provenineță etatistă. Unii magnați mai au câteodată ciudățenia să doneze milioane universităților ce i-au instruit, în semn de recunoștință.

Uf, cetitorule, mă cam luasem cu cărțile și era să pierd bunătate de zi de toamnă despre care tocmai povesteam. Care zi de toamnă tocmai ajunsese pe la jumătatea sfârșitului și soarele se făcea că era tot mai greu de găsit.

În drum spre Parc am trecut prin CVS Pharmacy. Alex și-a luat țigări. Da, ai citit bine, și-a procurat țigări din farmacie. Așa-i la ei: poți cumpăra Coca Cola, sandwich-uri, aspirină, orez și ciocolate la farmacie. La ieșirea din farmacie, cu o constanță demnă de a fi înscrisă în analele orașului stă o hardughie pe roți ce vinde maiouri, cușme și alte drăcovenii ce poartă mândra inscripție I Love DC (între altele fiecare cătun din SUA vinde chestii din astea și localnicii le cumpără cu sacul, că-s mândri de cătunul lor). Alături de hardughie stă clădirea impozantă a The National Center for Higher Education. Arhitectural nu-i tare grozavă: realism capitalist tipic. Sticlă multă și întunecată, fațadă tăiată în pătrate mici care-o fac să semene cu un păun de beton.

În chiar ușa Centrului vociferează două tanti de o vârstă imprevizibilă. Asta pentru că-s mascate și-i greu de ghicit, după masca fostului secretar de stat Condoleeza Rice, anii adunați în cearcăne, riduri sau ochi. Pe umărul drept al falsei Condoleeza Rice stă cocoțat un papagal împăiat ce face ca acest melanj de Condoleeza și Căpitanul John Silver să fie amuzant. Deși doamna cu pricina vrea cu tot dinadinsul să pară serioasă.

Povestește despre crimele pe care le-a făcut Condoleeza, despre complicitatea ei în declanșarea războiului din Iraq, care, iacătă face jertfe umane, stoarce bani din bugetul public, resurse care ar fi putut merge spre sănătate și drumuri (o ascult cu fascinație, așezat pe una din băncile parcului, prins între rotocoalele de fum ale lui Alex și vacarmul străzii). Un catastif întreg de păcate grele care ar face un creștin să se gândească la posibilitatea dorită a existenței unui iad…. De la o vreme simt că aud lucruri pe care le-am mai auzit deja: semn că doamna se repetă, că dialogul e scurt și trebuie repetat așa încât să ajungă la mai mulți destinatari…

Nu se prea oprește nimeni s-o asculte (mă întreb câți din cei ce așteaptă iubirea în parc găsesc timp acum pentru crimele oribile ale d-nei Rice), nici măcar să polemizeze cu ea ori s-o ia în zeflemea (cum se întâmplă în cazul misionarilor creștini care strigă patetic God! și pe care se tot găsește un mucalit să-i înghimpe).

O mare de indiferență ce îneacă protestul în griji, grabă, vacarm, ora de vârf, cafea cu croissant, hamburger cu pește dublu, aspirină, șepci, gogoașe, săruturi, jogging, badminton, frig, frunze, vând și Coca Cola.

Ajuns acasă, găsesc pe Fora.tv o înregistrare a unei discuții savuroase cu Condoleeza la Commonweath Club California. Pe la minutul 18 aud, de undeva din sală, vocea cunoscută a lui John Silver-Condoleeza Rice, adică madam protestatara. Rice e impasibilă și nu găsește decât să ucidă critica cu o lozincă bună pe orice timp: Mă bucur că suntem în America, unde această femeie își poate exprima liber opinia…A uitat să adauge: iar eu sunt perfect liberă s-o ignor…

O fi perfect democratic să treci pe alături. Poate chiar asta o fi esența democrației liberale – dreptul de a trece nepăsător pe alături. Sau, cum îmi zice un demon interior, o formă delicată a cenzurii democratice – lucrurile a căror vociferare nu poate fi oprită, trebuie inundate de pasivitate și indiferență…

În situații ca astea te apucă un fel de nostalige după niște vremuri zise totalitare, în care o bucată de hârtie aruncată incorect la monumentul lui Maiakovski, o poezie șuerată în fața Comitetului Central sau un manifest strigat la chitară în compania a 2-3 bețivi lângă clădirea Ministerului de Interne puneau pe jar întreg aparatul de stat, cu KGB cu tot, cu securitate ce căuta rădăcini ale unui complot internațional în borcanul cu vin și care, spre final, putea înnobila nebunia cu un certificat de subminare a statalității și securității…


Oct 22 2010

Zizek, democratie

Vitalie Sprînceană

Democrația, sugerează pe bună dreptate Slavoj Zizek instaurează o cenzură asupra lucrurilor ce pot fi spuse și a celor ce trebuie legate în tăcere. Din ultimele ar face parte glumele antisemite ori apelurile rasiste sau chemările la intoleranță de diferite feluri (interetnică, religioasă/confesională, orientare sexuală, preferințe culturale). Spre deosebire de regimurile totalitare unde anumite forme de ură sunt permise și chiar necesare – nici o dictatură nu s-a putut dispensa de cele 5 minute de ură obligatorii față de ”burjui, culaci, albi”.

În mod normal, profesarea urii și a discursurilor susținute de ură e considerată inacceptabilă și, în consecință, se cenzurează.

Măsura regresului democratic în Vestul Europei constă în faptul că prea multe lucruri din cele ce ar trebui tăcute, sunt spuse cu voce tare (aproape urlate chiar) în public: antisemitism, antițigănism, retorică anti-imigranți. Și mai trist e faptul că aceste lucruri devin acceptabile, adică intră în registrul normalității anormale.

Extrema dreaptă (alde Le Pen în Franța și alții de teapa lui în Europa) e cea care setează terminologic agenda politică. Tot extrema dreaptă impune temele ”actuale” și cadrele discursive ale discuției… În toată povestea asta, zisa stângă ”doarme” pocit și complice.

Dovada: în Franța atât stânga anticapitalistă, cât și socialiștii de operetă au votat în Senat legea cu privire la interzicerea vălului islamic, chit că legea-i evident antidemocratică, anti-imigranți, anti-o-religie-anume-o-știți-voi-care.

Niciodată probabil sloganul ”Asta nu e posibil” nu a sunat atât de…imposibil.


Oct 21 2010

scriitori, bloguri carti: Oleg Garaz

Vitalie Sprînceană

Oleg Garaz scrie un blog. Care trebuie neapărat citit. Ca și cărțile lui.

Despre ”Territoria” am scris cândva. Sper că v-am convins că-i o carte ce merită tot timpul a 2-3 zile de toamnă/vară/primăvară/iarnă plus alte nenumărate clipe de reflecție.


Oct 20 2010

spre marginile nebuniei

Vitalie Sprînceană

Aguirre, der Zorn Gottes” (1972, în regia lui Werner Herzog) – îmi amintește de ”Crimă și Pedeapsă”. Raskolnikov urcat pe corabie, într-un Ev Mediu fictiv, pornit să caute aur, glorie și putere ”îmbrăcat” în hainele psihologice ale lui Cortez, măsurând realitatea cu oca lui Cortez. Mixtura de grotesc (grupul își alege un împărat care desenează cu fiecare milă parcursă hotarele regatului său) și tragic (e totuși multă, prea multă moarte în mica împărăție plutitoare) dă măsura curajului nesăbuit. Întreaga expediție e o călătorie spre marginile (atât de îndepărtate!) nebuniei conducătorului ei…


Oct 20 2010

gandiri multiple, practici unice

Vitalie Sprînceană

Relativismul cultural (aproape întotdeauna vândut laolaltă cu postmodernismul) – formă fără conținut ori utilizată ca mască a unor fenomene și tendințe contrarii: impunerea subterană a unei agende de gândire unică…

Discut cu o economistă dintr-o importantă companie internațională cu sediul la Washington. Ea consultă instituții financiare din Pakistan, Bangladeș, Kenya și alte țări ”interesante” cu privire la elaborarea și implementarea unor modele de microfinanțare. Standarde, tehnici, software, principii, contabilitate, elaborarea proiectelor, crearea unor mecanisme de transparență, responsabilitate financiară, recuperarea creditelor – toate aceste noțiuni transportă seturi complexe de practici și proceduri ce ar trebui, în mod ideal, să se facă la fel în Dhaka, Islamabad, Beijing, New York, Paris și Nairobi (esența procesului de consultanță).

Practicile sunt de obicei formulate într-un limbaj impersonal al eficienței care, pur incidental, vorbește limba engleză (deși putea vorbi cu același succes flamanda, franceza ori spaniola). Șiruri de cifre, proporții și ecuații constituie ”propozițiile” acestui limbaj. Care-i predat la Chișinău și Boston, Moskova și Buenos Aires… Când e vorba de bani, postmodernismul nu mai merge.

Welcome to the desert of the real!


Oct 16 2010

Despre un nonconformism conformist

Vitalie Sprînceană

Nonconformismul agresiv poate fi la fel conformist precum conformismul tipic…Adică, dacă e dezvoltat până la extrema în care devine intolerant cu lucrul împotriva căruia se revoltă, nonconformismul poate fi considerat a fi un conformism tipic. Ateismul extremist, cel care ajunge să fie la fel de intolerant și nerăbdător cu fenomenul religios, precum este habotnicismul cu ”gândirea eretică”, trebuie numit, prin analogie, obscurantism fanatic, deci conformism.

Zic astea cu referire la cazul unui prieten, amator de muzică bună. Omul ascultă rock, arii din operă, bucăți etnice, estradă, jazz, reggae și încă o duzină-două de genuri, dar genul său predilect, din care dă și la alții, pe rețele sociale și în corespondențe private, este muzica death metal. Bun, death metalistul a găsit săptămâna asta câteva bucăți extraordinare de muzică…religioasă, cu care a procedat ca de obicei: le-a postat pe profilul său personal dintr-o rețea de socializare. Cum, în ziua aia, se întâmplă că biserica să cinstească nu știu care sfânt și mucenic, ocazie cu care capitala unui stat, situată pe râul din curtea Uzinei de Tractoare, a sărbătorit și hramul, zis și al orașului, muzica religioasă venea tocmai bine, cu un reminder spre cele veșnice.

Abia de-au ajuns clipurile pe profile că niște inși care-s atei militanți cu convingeri, dar fără toleranță s-au apucat să-l descoase, să-l întrebe dacă nu cumva i s-a întâmplat ceva grav, dacă totul e ok la el, (ironic) dacă nu vrea link-uri și spre niște site-uri de rugăciuni și…tot așa.

Omul a răspuns cu tact că rămâne fidel pasiunii sale pentru muzica bună, și cum, bucățile religioase pe care le postase, erau într-un perfect acord cu acest criteriu nu vede vreo problemă…

La care discuția a sfârșit. Dar a rămas un gust amar. Și o bănuială. Că nu tot ceea ce se dp și vinde drept libertate, chiar ar fi libertate.

p.s. sugestie de lectură, eseul lui Pier Paolo Pasolini ”Despre ce vorbește părul lung” din ciclul Scriituri Corsare.


Oct 15 2010

despre Secrete

Vitalie Sprînceană

Un motiv pe care-l cred fundamental mă împiedică să ”cumpăr” căruța de adevăruri fundamentale răsturnată printre zecile de manuale de ”gândire pozitivă”. Nu are importanță faptul că-i vorba de ”doar 5 reguli care-ți pot schimba viața” ori de ”secretul unic care deschide calea spre Putere” sau de ”cum să-ți schimbi viziunea sâmbătă seara și duminică să te trezești miliardar”.

E drept că asta nu mă salvează de la bombardamentele regulate la care sunt supus în virtutea unor relații de serviciu sau colegiale. Să vezi ce zice X, îmi spune câte un ins și trăsnește un citat dintre alea care ucide și vrăbiile din streașină cu simplitatea lui uimitoare dublată de o goliciune a conținutului la fel de magică: trebuie să avem încredere în forțele proprii pentru a reuși!

Nu că, să zicem, aș nega virtuțile literare ale unor bucăți de ”self-help”. După ce am citit cărțulia cu promițătorul titlu ”The Secret”, am văzut filmul pe DVD, site-ul și vreo 20 de postere promoționale, n-aș putea să neg că e o carte scrisă/vândută/promovată bine. Nici că, pe de altă parte, n-aș crede că o doză de autocontrol și curaj m-ar prejudicia – din contra.

Dar ”soluția magică” a acestui tip de lucrături n-o pot înghiți și gata.

Asta pentru că predică un tip de conformism aproape imbecil. Autorii de self-help, în majoritate covârșitoare, propun ”ajustări structurale”, adică adaptarea personalității la mediul social și instituțional. Conform acestei logici, sursele fericirii și nefericirii noastre se află exclusiv în noi înșine: sărăcia e o inadaptare la lume (să trăiască bandiții ce mă fură că eu ar trebui să le spun un mare bogdaproste), insuccesul în carieră se datorează unor programări psihologice greșite (faptul că birocrația-i cumătristică și nepotistică ar fi o iluzie), divorțul și problemele locative își au originile în ignoranța individuală a fiecăruia cu privire la poziția stelelor și a ”vocii interioare”. Și cam tot așa…Un fel de autoflagelare indusă sub forma unei ”eliberări”.

Problema, cum ar veni, se găsește întotdeauna în tine, în idiosincraziile tale și nu te lua de instituții, de mediul social local și cel distant, de semeni și de oricare alte forțe ce ar veni din exterior – ele-s dacă nu ideale, cel puțin perfecte și, ferească Dumnezeu să te gândești să le schimbi. Tu ești Răul suprem. Dacă te dă mâine șeful afară ca să aducă în locul tău pe sluta ce-i descheie șlițul de vreo 2-3 ani, nu el e de vină, nici sistemul ce face posibile chestiuțe de astea, ci Tu, prost și ignorant pentru că n-ai citit orarul pe astăzi al Secretului universului. Ai totuși o șansă: te adaptezi la sistem, adică, accepți șutul în fund cu mare recunoștință.