blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Month: September 2010 Page 2 of 3

piuneze II

– Spații de protest (Mircea Dinescu): mă fac scriitor de vagoane.

*         *         *

– Tentația ateistă a creștinismului postmodern – să declari că crezi cu pasiune în Dumnezeu, dar să acționezi iresponsabil, ca și cum El n-ar exista.

*         *         *

– Econocidul (termen împrumutat de la Arjun Appadurai) – numele corect politic și forma unanim tolerată a genocidului.  Oamenii sunt căsăpiți (de foame, boli sociale precum setea, malaria, sărăcia, războaiele civile), de data asta însă fără aparatul represiv al statului și (aparent) fără motivații ideologice. Violența e exercitată impersonal, obiectiv și neutru – așa o cere legea economia de piață, concurența ”liberă”, eficiența ori globalizarea. Peste urmașii celor pe care i-a ucis regimul ideologic trec în mod ”pașnic” și lent șenilele ”obiective” ale realității.

*         *         *

– Cu ocazia unui bilet despre minoritatea rusolingvă din Moldova și încălcarea drepturilor ei, bilet ce mi-a creat bătăi de cap, dar și o intuiție că am ochit acolo unde doare (l-am pus și pe Curaj.net și pe Laborator) am suprins o fisură în gândirea activiștilor autohtoni ce se agită pentru ”drepturile omului”.

Fisura-i un mare motiv de tristețe: privatizarea protestelor (fiecare cu protestul său) și separatismul drepturilor (eu îmi apăr doar drepturile mele, restul să și le apere pe ale lor).

Condensat, ”argumentul” tipic sună astfel:

Dacă Ghiță Boambă va protesta, apu ieșim și noi să ne solidarizăm cu el, dacă însă Ghiță Boambă nu face nică, atunci să stea acolo prost, nedreptățit și jecmănit. Noi protestăm doar pentru cauza noastră proprie.”

Ca practică asta vine cam așa:

Noi îl batem pe Ghiță Boambă (nu ne interesează că-i vinovat sau nu, de vreme ce-i în raza bâtei), Ghiță dac-o fi deștept, îl trăsnește pe Vasile Bănescu; la rândul său, Vasile Bănescu îl cotonogește pe Ion Birocratovici și tot așa, până la împlinirea vremurilor.”

Gândul că acest tip de negândire ar fi unul sporadic, ce se întâmplă o dată la o mie de ani, mi-a fost spulberat de o altă polemică cu privire la anunțatul protest al unor activiști contra ”nesimțirii șoferilor de microbuz” (nesimțire reală, dar nu generalizată). La argumentul meu că șoferii ar constitui partea de jos a unui lanț vicios și corupt ce cuprinde poliția rutieră municipală, primăria (ce nu face drumuri, nici stații, dar cere reguli și impune sancțiuni), proprietarii de rute (care iau partea cea mai grasă a veniturilor), în fine, șoferii nu-s nicidecum burjuii nesimțiți ci robii unui sistem deraiat, împuțit și putred de corupt (ori corupt de putred), e, când am zis asta, ”protestatarii” iar au sărit să zică că pe ei nu-i interesează că lucrurile-s mai complicate, că lanțul e mai lung, că-s mai mulți vinovați, atâta vrem, atâta protestăm, dacă șoferii se simt furați ori jefuiți, să-și facă și ei protestul lor, cum l-am făcut noi pe-al nostru…

De solidaritate între sărmani nici vorbă – activistul moldovean adaugă, la grămadă, victimele și călăii într-un coș, coșul lui retoric, după care scoate bățul. Dumnezeul dreptății și-i va alege pe ai săi, zice acest tip de nihilism colaborațional.

Dialogurile și colaborările întru dreptate apar ca fiind imposibile, pentru că luptătorii pentru ”drepturile omului” nu fac fronturi comune, ci celule individuale de rezistență.

Nu-i greu de arătat că asemenea nestrategii nu fac mare treabă, ca impact ori ca forță de presiune politică. Confruntat cu zeci de mișcări de protest, izolate, în competiție una cu alta, statul, ori capitalul, sau orice birocrat de la primărie îi poate (cu mare plăcere o și face) asmuța unul asupra altuia, dezbina și împiedica să se unească. Divide et impera, nimic nou de vreo două mii de ani.

p.s. ar mai fi și alte năzdrăvănii tradiționale ale comentatorilor politici de pe bloguri: să-i asuprim pe ruși că ei ne-au frecat pe noi (în calitate de ”noi” se produc în temei mucoși de 15 ani care s-au văzut din senin, stăpâni ai unor imense arhive istorice de ”victimizare și persecutare”), să plătească pentru păcatele lor colective, prezente dar mai ales trecute (chestia asta e și ilegală și mai încalcă toate principiile ce fundamentează dreptul în țările democratice, dar când e vorba de patriotism legea-i un moft). Despre aceste năzdrăvănii altă dată. Mai ales că nu-s doar patrimoniu mioritic.

p. p.s. (sper că Ghenadie Brega a aranjat setările facebook-ului așa încât mesajul să fie vizibil și celor fără cont acolo)

Si rusii au dreptul la protest !

Vești îngrijorătoare din Moldova: Universitatea Tehnică lichidează predarea cursurilor în limba rusă. Ion Balmuș, decanul Facultăţii de Calculatoare, Informatică şi Microelectronică a UTM zice că nu vede o problemă în asta.

Mă rog, Ion Balmuș e informatician. El face programe ce optimizează anumite operații tehnice. În cazul dat, structura organizațională a UTM. Și n-are de unde ști că ”eficientizarea” lui încalcă niște legi ce stipulează drepturi pentru unii cetățeni. Minoritarii.

E vorba în special de Legea Nr. 3465 din  01.09.1989 cu privire  funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti (alta nu-i), apoi Legea Nr. 382
din  19.07.2001 cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor, care prevăd, ambele, că statul garantează ”realizarea drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale la educaţie preşcolară, la studii primare, medii (generale şi profesionale), superioare şi  postuniversitare  în limbile moldovenească şi rusă”.

Rușii nu protestează, desigur. Ei rabdă. În privința asta-s moldoveni. Ca toți moldovenii.

Are presa niște ruși de serviciu, pe care o să-i întrebe de părere. Alde Klimenko. Care-s utili. Pentru că-s idioți, apoi șovini, apoi aroganți. Chipul ideal al rusului imperial din imaginarul ”patrioților”. Inșii vorbesc doar atunci când au microfonul în gură, ori când le zice stăpânul (cine-o fi el).

Restul rusofonilor, la fel de săraci precum majoritarii, la fel de alunecați în mizerie, la fel de fideli/patrioți/iubitori de țară ca și restul țării, nu prea interesează pe nimeni. Să crape acolo! Ori să sufere în tihnă păcatele adunate de Petru I, Lenin și Stalin…

Alt detaliu. De fapt cel mai îngrijorător: încălcarea deliberată a drepturilor pare a fi justificată. De Criza economică. Aceasta devine un motiv suficient pentru a tăia din drepturi ori pentru a lichida din libertăți. Drepturile devin astfel dependente de indicatorul PIB-ului. Ori de rata de creștere a producției agricole.

Condiționarea arhitecturii drepturilor și libertăților de performanța economică, având ca corolar limitarea sau lichidarea lor atunci când nu-s bani în hazna ori când economia nu crește, iată un lucru pe care-l cred grav. Și periculos…

Gură cască ce stau într-o parte și se bucură că rușii o pățesc (în contextul relațiilor încordate cu Federația Rusă bucuria ar avea o logică, fie și distorsionată) de data asta, să nu se înveselească prea mult. Va veni și rândul lor. Când statul va decide că criza economică ori alt ”eveniment extraordinar” cere să limiteze libertatea de exprimare (cum vrea acest nene cu mutră serioasă ce vrea să-i semene lui Putin, pe numele lui tot Vladimir), sau dreptul la întruniri, ori anumite libertăți individuale (de mișcare, sau cel al confidenței).

Azi statul n-are bani pentru dreptul etnic. Ieri nu avea pentru cel al protecției sociale. Mâine nu vor fi resurse pentru dreptul la întrunire. Și tot așa.

p.s. titlul postului e un împrumut de la Asociația Hyde Park ce organizează lunar, în fața ambasadei Federației Ruse, proteste cu acest generic, manifestându-și susținerea pentru activiștii agresați în Rusia și pentru încălcarea Constituției de către autoritățile ruse. Cred c-ar fi timpul să ne facem griji și de rușii noștri.

CriticAtac. Declaratie de intentie.

Un manifest. Ce a fondat un grup. Cu idei.

Am și eu un text acolo. Un post de pe blog. De fapt o cronică de carte. Vor mai urma. Cărți și dezbateri. Lectură plăcută. Vă găzduim cu drag întrebările, opiniile, grijile, inițiativele dar și criticile.

Vineri 10 septembrie 2010 se lansează o nouă platformă online – CRITICATAC / www.criticatac.ro. Iniţiatorii şi coordonatorii proiectului: Vasile Ernu, Mihai Iovănel, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea.

Sîntem un grup eterogen, cu gust pentru tot ce e incomod. Eticheta „stînga” a fost aplicată inexact unora dintre noi, mai ales de către grupuri de intelectuali, aflaţi acum în fruntea unor instituţii importante ale statului, care văd în respectivul cuvînt un cap de acuzare din oficiu. Aceia dintre noi care chiar sînt „de stînga” nu au probleme în a-şi declara firesc credinţele, au făcut-o deja. Pofta de critică autentică, de teme analizate convingător, de subiecte care pot anima o viaţă publică aflată în moarte clinică, asta e ceea ce ne-a unit aici:

–          În 2009 – într-o campanie electorală care a determinat înregimentări politice ale intelectualilor care mai de care mai ridicole – şi-a dat ultima suflare ceea ce se numea în mod comun „societate civilă”. Vocile publice s-au polarizat şi au lăsat un imens gol pentru spaţiul critic. Lipsa de consistenţă şi de priză la realitate s-a adîncit pînă la insuportabil.

–          Lipsesc criticile ideologice, politice, sociale care să iasă din logica electorală sau din simple jocuri de culise pentru funcţii, demnităţi.

–          Vrem să scoatem din umbră oameni care au multe lucruri de spus şi care nu au tribună sau nu au forţa de a pune pe masă idei curajoase – e timpul să vorbim şi despre altceva decît despre celebrele teme „poporul român e blestemat, românul e şmecher”, „televizorul strică poporul” sau „cultura, încotro?”.

–          A disparut gustul pentru utopie, pentru intrebări naive, directe, puternice, ideologice, politice, artistice. Avem de-a face cu o băltoacă estetică din care spaţiul public cultural pare incapabil să  iasă. Vrem să trecem actualitatea prin bibliografii incomode şi prin problematizări care să ne trezească din pasivitatea traiului „capitalist cu faţă umană”.

–          Derobotizare cetăţenească. Autoprivarea voluntară de libertăţi şi drepturi, iată una dintre problemele majore ale lumii contemporane. De aceea ne asumăm lipsa de sex appeal mediatic a unor critici sau analize. Dar ne-am săturat să avem o lungă galerie de vedete intelectuale şi două-trei idei care încap pe un colţ de ziar.

–          Nu ne interesează anticorporatisme de salon, „ecologisme” fanatice, critici nediferenţiate ale „societăţii de consum” fără argumente solide.

–          Nu vrem să românizăm problemele, un clişeu îngrozitor din care s-au hrănit comod mulţi intelectuali autohtoni.

–          Criticatac e un grup independent de analiză ideologică şi dezbateri care vrea să stabilească o nouă agendă, dincolo de temele călduţe din mainstreamul intelectual. „Societatea civilă” a murit, poate e timpul să înviem adevăratele motive pentru care îşi au rostul artiştii şi intelectualii pe lumea asta: să atingă, să atace, să provoace şi nu doar să amuze şi să satisfacă puterea.

–          Să profităm de criză şi să recîştigăm gustul libertăţii de expresie, în pofida instituţiilor menite să „întreţină cultura” care cheltuie bani inutil cu discuţii sterile.

–          Din ce în ce mai mulţi oameni informaţi din domenii departe de „cultură şi artă” caută răspunsuri, caută forme de revoltă eficientă, de recîştigare a unei voci civile puternice, dincolo de proteste ale foamei şi mitinguri organizate de sindicalişti corupţi. Sperăm să ajungem la ei, sperăm să putem ataca probleme sensibile lăsate deoparte de intelectuali: raportul bănci-cetăţeni, stat-privat, angajat-angajator. Cea mai populară abordare de pînă acum a fost „Capitalişti vs. Comunişti”, sintagma care explică tot. Joaca de-a hoţii şi vardiştii s-a încheiat.

–          Sîntem un grup coagulat exclusiv de dorinţa de discurs critic şi relaxat, de dorinţa de trezire din tot felul de transe culturale sau politice. Vrem să defrişăm ordinea stufoasă a discursului public: protocapitalism, aproape colonialism, care ţine o parte din Estul Europei cu capul plecat. Frica de critică a UE. Frica de apropiere onestă de propriul trecut. Frica de comunism! Frica de enunţuri simple şi întrebări directe! Ne-aţi plictisit cu logica resentimentului şi cu arta făcută ca să împartă lumea în elite şi restul lumii.

negustorii de moralitate

(scriu de ceva vreme și pe blogul Laboratorului de Analiză Politică – un blog fain făcut de oameni deștepți. Acest text a apărut întâi acolo, acum îl preiau, așa încât să pun textele semnate de mine sub un acoperiș comun).

negustorii de moralitate

Ar fi traducerea titlului unui articol semnat de Clifford Bob, apărut în Foreign Policy, nr. 129 (martie-aprilie 2002, pentru cei fără acces la Jstor sau Academic Search Complete o copie a articolului o găsiți pe Alternet). Bucata este, cum spun englezii/americanii seminal, adică fundamentală și suficient de interesantă încât să genereze o perspectivă total diferită a unui important câmp situat la intersecția cercetărilor teoretice și mișcărilor de activism civic: societatea civilă globală.

Ideea lui Bob e că conștiința publică morală globală (fundamentul etic al societății civile mondiale) e departe de a fi un câmp neted, dezinteresat, în care se impun cauze umanitare mai ales datorită semnificației lor morale sau excesului de suferință ce-l conțin. Cum necum, suferința nu pare un produs chiar deficitar în această lume (uigurii, tibetanii, creștinii din Sudan, copiii abuzați de preoți pedofili și mulți-mulți alți sărmanii au și ei din astea), iar piața de atenție-milă-compasiune-empatie-revoltă e și ea restrânsă – coincide, în linii mari, cu Lumea Occidentală. Să mai adăugăm că și această Lume Occidentală are idiosincraziile ei:  tare îi plac narativele ecologiste și environmentaliste, e indispusă când aude de naționalism, și, uneori, opacă la sensibilitățile legate de drepturile omului (dacă astea-s justificate cu promisiuni ale dezvoltării) și concurență  economică neloială. Astfel că suferința, în sine, nu e un mare capital simbolic, ci cel mult un fundal pe care se contruiesc marile bătălii pentru ”dreptate”.

Viziunea unei societăți civile globale ca un forum deschis, impregnat de altruism, găsește prea puțin sprijin în realitățile fluxurilor de bani și milă globală. În fapt, argumentează Bob,această societate civilă globală este de fapt o piață darwiniană a milei unde legiuni de grupuri disperate se luptă pentru atenție, simpatie și bani.

Pentru a se impune în această competiție mondială a suferințelor (concurența între nenorociți e probabil mai dură decât cea între norociți), durerea trebuie:

– conectată la un ONG major occidental (filierele Amnesty, Human Rights Watch și Greenpeace sunt un exemplu) care ar dispune de un suficient capital de impagine, prestigiu și influență încât să pornească mașinăria milei.

– ambalată și globalizată (problemele locale nu pot fi prezentate opiniei publice în termeni locali ci traduse în dialectul global al justiției – drepturile omului, problema feminină, exploatarea minorilor etc. Că, bunăoară problema exploatării, de către compania Chevron a zăcămintelor petroliere din Ecuador – vezi minunatul documentar Crude – e mai mult decât o problemă de mediu, întrucât ar fi vorba aici și de chestiuni de politici interne cum ar fi corupția, rasismul populației hispanofone față de comunitățile amerindiene tradiționale, asta nu neapărat interesează opinia publică occidentală care vrea environmentalism pe pâine, de aia activiștii promovează situația ca fiind o problemă de mediu).

– integrată în circuitele mass-media mondiale (banii și resursele influențează în mare parte rezultatul – sprijinul financiar înseamnă timpi plătiți de antenă, lobby, spațiu de ziar, publicitate).

– să călărească, dacă poate, imaginea unui dușman comun, deja acceptat în registrul ostil al discursului public occidental: talibanii, teroriștii fundamentaliști musulmani, NAFTA, corporațiile, Al Qaeda, dictaturile. Chestia asta poate fi promovată în calitate de politică de stat, cum a făcut Putin, încercând să urce bagajul cecen pe iapa antiteoristă, ori ca strategie  utilizată de grupuri private (activiști moldoveni ce încercau să promoveze imaginea de dictator/sultan al lui Voronin pentru a-l discredita în ochii occidentului).

– să vorbească limba engleză (ori uneori franceză, spaniola sau altă limbă occidentală). La 7 aprilie chestia asta a făcut-o Mihai Moscovici, apoi alții.

– să dispună de un lider carismatic, simpatic, vorbăreț, interesant, bun orator și original – Aung San Suu Kyi, Nelson Mandela, Dalai Lama sau Marcos – care s-ar identifica cu produsul.

– să-și croiască drum prin imensul ocean de spam, știri din showbiz, tranzacții financiare (responsabile pentru 70 la sută din fluxurile informaționale globale), porno, clipuri youtube, poze de la mare+plajă+beția de ieri așa încât să atragă atenția utilizatorului simplu…

– să ocolească digurile de cenzură internă, care tind să limiteze sau chiar să blocheze impactul global al chestiunii (India blochează , bunăoară, de ani de zile accesul în zona Kashmir pentru a nu permite ”globalizarea conflictului”, guvernul moldovean a ordonat închiderea unor site-uri de socializare).

Și chiar dacă aceste strategii sunt urmate cu strictețe succesul unei mișcări sociale locale sau transnaționale nu e garantat: el mai depinde de relevanța conflictului și, de multe ori, de numărul brut al jertfelor. Tehnologiile nu rezolvă neapărat problema întrucât camerele video sau accesul la net e departe de a fi universal răspândit, mai ales în zonele problematice care, de regulă, au și mari probleme economice.

Altfel spus, suferința, pentru a fi vandabilă pe piața internațională a ”justiției”, trebuie construită…

Discuție. Perspectiva conflictualistă a autorului oferă unele avantaje: primul ar fi cel de a revela dinamicile interne și subterane ale procesului dureros și chinuitor de formare a societății civile globale. Un al doilea merit e faptul de a construi rețete și strategii/sugestii pe care mișcările sociale globale le-ar putea utiliza în lupta lor pentru drepturi, atenție, influență și bani. În al treilea rând, și deloc neglijabil, e faptul că ochiul autorului surprinde caracterul interactiv al campaniilor sociale globale, interacțiunile acestora cu spațiul mediatic, opiniile publice locale, populațiile ale căror drepturi aceste mișcări le apără, discursurile și platformele retorice antrenate în bătălie, echilibrele instabile și alianțele de interese/putere ce se formează pe durata acestor campanii.

Pe de altă parte, conflictualismul ce ia orice colaborare ca competiție sau luptă, iar orice alianță ca una de interes, neglijează posibilitatea unor angajamente transnaționale autentice, fundamentate pe valori comune, să zicem mișcările pentru apărarea creștinilor din Africa, demarate în America și Europa de activiști creștini. Cum ar fi, ciocanul vede peste tot doar ținte: prins în discursul combatant autorul exclude posibilitatea unor colaborări de durată sau angajamente sincere. Cum ar fi bunăoară organizații de genul Medecins sans Frontieres, sau Crucea Rosie.

Am și alte probleme cu abordarea generală care reduce succesul acțiunilor umanitare la…eficiența unor campanii de PR: chit că exemplele folosite de autor, în măsura în care le cunosc eu, susțin teza PR-istă, alte exemple precum cele oferite de mine mai sus (Crucea Roșie, Medecins sans Frontieres) furnizează alt tip de concluzii. O fi de vină faptul că autorul e selectiv și nu alege să comenteze decât exemplele comode, o fi din cauza agendei impusă de titlu și idee așa încât exemplele contradictorii n-ar fi putut intra în tablou.

p.s. la evidenta întrebare de ce recomand/comentez articole de 8 ani vechime, răspunsul e cel puțin dublu: relevanța analitică și practică a eseului justifică recuperarea lui din beciurile teoretice, și doi, textul e predat la cursurile de sociologie a globalizării în SUA și Europa, astfel că e unul influent, deci merită discutat, fie și cu întârziere, mai ales că unele găselnițe se aplică minunat de bine la realități curente, fie locale, fie internaționale.

p.p.s. postul a fost construit, în mare parte, pe schelele unui alt bilet publicat la 7 aprilie pe blogul personal. Iar legătura cu evenimentele din 7 aprilie e așezată pe o întrebare ce nu-mi prea dă pace de la o vreme, dar căreia nu reușesc să-i dau un răspuns coerent și argumentat: oare n-o fi conținând, așa-zisa Revoluție Moldovenească Twitter, mai multă obsesie occidentală pentru acest tip de tehnologie decât rol real al twitterului în organizarea/reflectarea/promovarea evenimentelor? Sunt înclinat să cred că tocmai când noi încercam să rezolvăm o problemă cu comunismul de acasă occidentul trăia (și încă trăiește) o poveste de dragoste necondiționată cu bloggingul, facebook și twitter. E o întrebare încă deschisă. Apropo, am întreaga bază de date cu mesajele ce au fost difuzate pe twitter cu hastag-ul #pman în ziua aia(cele ce au putut fi recuperate, câteva mii), și o rapidă analiză de conținut indică predominarea unor mesaje cu caracter expresiv (vreo 80 %) și doar vreo 5 % mesaje cu tentă organizatorică (gen hai să facem ceva). Așa încât e o minune că #pman a putut fi promovat în trendurile twitterului și de acolo pe paginile unor influente cotidiene occidentale.

ecumenisme automobilistice

Deci, se poate!

Când e vorba de relații interconfesionale, moschei pe teritorii locale pentru populația musulmană, ori cum e prin Moldova, înregistrarea juridică a cultului musulman, atunci ”credincioșii” își amintesc că islamul ar fi violent, că ar încălca drepturile omului, că ar fi anti-creștin, că ar oprima femeile, că…și tot așa.

Dacă însă-i treaba de parcat automobilul, ”ecumenismul” devine cât se poate de comod: musulmanii au parcare gratuită ce poate fi utilizată fără conflicte (ortodocșii probabil, ca oameni cu spirit capitalist, cer bani pentru spații de parcare). Ne-or înțelege, nu, că doar îs oameni și ei, ca noi.

piuneze

‎”I’ll try to be brief!” (rom. Voi fi laconic!) – replica utilizată în calitate de salut de către majoritatea participanților la ședința anuală a American Political Science Association, ca și cum știința ar fi doar despre viteza delivrării articolului/studiului/cuvântării.

Regimuri de proprietate: în secolul XIX, în Vestul sălbatec, coloniștii americani ocupau pământurile ”libere” (le luau de la amerindieni ori de la guvernul federal, care, la rândul său, le lua tot de la triburile native). Fermierii-colonizatori insistau că munca lor, nu drepturile formale de proprietate, stabilea relații de proprietate asupra acelor parcele. Guvernul, desigur, refuza asemenea motivații și trimitea trupe de represalii care puneau foc fermelor și hambarelor. Uneori fermierii ripostau violent. Alteori se retrăgeau în păduri/pustiu și, imediat ce soldații plecau, reveneau și reconstruiau casele dărâmate. (apud Hernando de Soto, The mystery of capital).

ati spus intelighentie?

Pasională e cartea lui Andrei Siniavskii (omul care a pornit dizidența organizată în URSS) ”The Russian Intelligentsia” (din câte înțeleg o trascriere a unor lecturi publice, probabil printre ultimele înaintea morții sale în 1997).

După 14 ani evaluările, dacă-s posibile, ar purta un gust amar de împlinire. Nu că Elțin, așa cum prevedea Siniavski, ar fi devenit un dictator crunt (Boris Nikolaevici s-a produs în fapt ca hoț ordinar cu  mult mai multă lăcomie decât imaginație, iar spre sfârșitul prezidențiatului său semăna mai mult cu Brejnev decât cu Gorbaciov pe care-l înlocuise). Putin l-a întrecut mult iar ”domnia” acestuia pare să fie blindată pe de o parte de know how-ul propagandistic de inspirație tehnocrată (Ghiță ca manager eficient), și pe de altă parte de complicitatea suspectă a multor voci cu pondere din Rusia, care au ajuns la Tătuca pe căi nebănuite și întortocheate: prin ortodoxism, prin naționalism, prin comunism și, mulți, prin a-politism. Galeria de ne-eroi i-ar include pe Nikita Mihalkov, Mihai Leontiev, oligarhii și-o torbă de alte minți și buzunare.

Cu oligarhii (nume colectiv populist acordat fără prea multă nuanțare tuturor celor care au niscaiva ruble în Rusia; generalitatea confuză a termenului îi anulează valoarea analitică, plus că mai exercită și un fel de presiune simbolică asupra discursurilor despre bogăție în societatea post-tranziție: toți bogații e hoț) e clar: aceștia măsoară lucrurile-n ruble și nu e mult de discutat aici.

Că și unii ”ingineri ai minții” colindă curtea domnească pentru pomană, faptul acesta ar fi de mirare, dacă n-ar fi de-o întreagă îngrijorare – Siniavski amintește cum intelighenția sovietică a inundat într-o mare de entuziasm reformele lui Gorbaciov, cum aceasta a demontat, rând pe rând Leviatanul sovietic și minciunile care-l țineau în picioare, și cum, la primul semn de slăbiciune al acestuia, l-a trădat pentru a-l susține pe Boria din Sverdlovsk, tot el și Boris Elțin.

…O primă pasiune: pentru liderii cu personalitate. Și putere. Pe care intelighenția-i rusă îi susține chiar și atunci când ”oamenii puternici” forțează câmpul legal și-și subordonează întregul sistem social. Chiar și atunci când nu au dreptate, sunt capricioși sau își șterg partea pe care șed cu Constituția (cum a fost în cazul puciului din 1993 când Elțin, supărat că nu se înțelege cu Sovietul Suprem și parlamentul, a dat ordine să se tragă asupra acestora, iar intelighenția progresistă – Bulat Okudjava, Bella Ahmadulina, Serghei Averințev –  l-a susținut). Stereotipul personal era prea puternic pentru a face un loc în minte instituțiilor și procedurilor, fără de care lucrul democrației nu-i posibil.

O altă pasiune. A glamurului. O fi vreun complex aristocratic refulat ce ar fi izbucnit nestingherit după 1991 (Mihalkov bunăoară pare cp n-ar avea nimic dacă i s-ar zice Înălțimea Voastră). O fi efectul operei de re-educare a scriitorilor înfăptuite de regimul sovietic. Cert e că, zice Siniavski ”intelighenția, cea care a trăit în trecut cu poporul și i-a împărtășit soarta, nevoile și grijile, în măsura în care însăși noțiunea de intelectual rus implica dragoste față de popor, e, această intelighenție și-a întors fața de la popor” (p. 12-13) și și-a întors obrazul,  precum și alte părți ale corpului, spre putere. Ori spre status quo. Că e totuna.

Promisiunea mesianică (a salva poporul, înțeles mai întâi ca sărăcime) și cea socială (de a fi avocații echității sociale) a fost îngropată undeva între cabinetele puterii și obsesia propriului rost. Intelighenția rusă a tăcut despre mizeriile de la începutul anilor 90, inclusiv foamea generalizată, crima și corupția ce a însoțit tranziția, la fel precum a trecut cu vederea  și suferințele satului sovietic în anii 30 (colectivizare, golodomor).

O a treia pasiune. Mesianismul. Profetismul. Didactismul. Că s-ar putea ca irimiadele să fi fost împrumut marxist, anterior creștin, nu-i neapărat important. Genealogia e o chichiță ce nu-i privește pe băieții serioși. Care cântă în struna reformelor de piață, apoi se lamentează că poporul rus ba-i prost și nu știe democrație, ba-i idiot că s-a obișnuit să i se dea, ba-i cretin că are nostalgii pentru comunism, ba că trebuie lăsat să moară la naiba, ba că a trăit în minciună. Că asta înseamnă să blamezi victima pentru faptul că a fost violată, asta iar ar fi capriciu retoric: ei știu una, poporu-i vinovat, și-i zic acestuia, după ce a fost jefuit până la piele de haiduciile dirijate ale bandiților din nomenklatură și mafie la începutul anilor 90: mergi și trăiește liber, taie-ți drum propriu în viață, nu aștepta pomană…

E drept, ar învia Siniavskii, ar vedea  și niște schimbări. Cum Iura Șevciuc cântă în piață pentru…o pădure din Himki. Și reușește să oprească mașinăria statului. Cum prostimea boicotează show-urile propagandistice ale unor ne-intelectuali votând cu absența –  a se vedea fiasco total al ultimului ne-film al lui Mihalkov. Cum…vin și alții.

Cartea-i despre o despărțire. Între zisul popor și intelectualii săi. De fapt, intelectualii puterii. Ori, pusă altfel, între artist și publicul său. Ori despre o neînțelegere.

Punțile?

Page 2 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén