Sep 30 2010

mai bine mai tarziu, decat tare-tare tarziu

Vitalie Sprînceană

Am scris de mai multe ori c-ar fi bine să se deschidă o filială a Institutului Cultural Român la Chișinău.

Întâi aici, iritat:

http://www.spranceana.com/?p=117

…Trebuie: carte nouă, bună şi multă (Humanitas, Polirom, All, Nemira, Paralela 45, Dacia) pentru studenţi, elevi şi intelectuali (la moment educaţia filozofică, filologică, matematică, şi chiar istorică se face prin intermediul culturii ruse – mai ieftină, mai accesibilă, mai prezentă în spaţiile comerciale), ziare şi reviste de tot soiul, inclusiv Play Boy românesc şi Cosmopolitan (o cultură trebuie să producă liant social la toate etajele, inclusiv la cele inferioare), filme şi muzică (am cam obosit de „Cântarea României”, „Noi suntem români!” şi filme semnate de Nicolescu – „Mihai viteazul”, „Ştefan cel mare”), suport didactic pentru studierea limbii române – cărţi, audio casete, CD, DVD…

Apoi aici, consternat, de motivele tâmpite invocate de un funcționăraș român:

http://www.spranceana.com/?p=178

Fragment:

« Reporter: Aveţi o intenţie mai veche de înfiinţare a unui institut cultural la Chişinău. De ce până în prezent acesta nu există?

Ion Mircea : Sunt şi lucruri pe care nu le putem face. Dorinţa noastră cea mai mare este să înfiinţăm un institut cultural la Chişinău. Impedimentele nu vin din România, ci din RM. În opinia mea, acest institut nu se înfiinţează, întrucât guvernul actual al RM nu găseşte translatori. Nu este capabil să identifice translatori care să traducă toate mesajele culturale din limba română în limba… moldovenească. În cursul anilor s-au făcut demersuri care nu au fost acceptate de partea moldovenească. »

Zilele astea problema a fost rezolvată. Avem deja o filială ICR la Chișinău. Sper să și activeze, să aducă filme, cărți și oameni de treabă!


Sep 29 2010

prietenul de pe facebook ti-i tot prieten

Vitalie Sprînceană

Malcolm Gladwell în ”The New Yorker” despre activismul social pe internet (scurt sumar subiectiv):

”tipul de activism asociat cu rețelele sociale virtuale (Facebook, Twitter) este construit pe legături slabe, în contrast cu relațiile personale face-to-face, fundamentate pe relații puternice, întărite de interacțiunea fizică  a partenerilor. Rețelele sociale virtuale sporesc participarea, prin reducerea costului implicării, dar nu produc (încă, V.S.) activism de risc înalt, cu potențiale escaladări de violență. Altă problemă a rețelelor este natura lor fluidă, structura flexibilă și slaba diviziune a reaponsabilităților și coordonării, ceea ce le face mai degrabă spații de discuție contradictorie, decât centre de acțiuni și decizii, cum ar fi de exemplu organizațiile formale.”

Mă găsesc undeva la jumătatea drumului dintre net-entuziaști și net-sceptici. Nu cred că Internetul ar putea cauza, pe cer senin, schimbări de mentalități, atitudini sau regimuri politice. O petiție virtuală cu 12 milioane de semnături nu va reuși să creeze ceva efecte instituționale sau juridice pentru, să zicem, guvernul Moldovei, până când nu se găsește o formulă de instituționalizare juridică. Să zicem guvernul să o recunoască ca atare, adică ca o petiție validă. Nu-s însă semne că vre-un guvern s-ar grăbi să culeagă toate petițiile de pe facebook. Iar asta înseamnă că impactul lor e minim. Adică nul.

Aproximativ aș fi de acord cu Gladwell că numerele mari ce exprimă tendințele protestatare  “virtuale” ale cetățenilor nu sunt traduse neapărat în cifre similare de participare reală. Și asta ar fi un motiv  suplimentar omis de Gladwell: protestul virtual jefuiește protestul real de întreaga simbolică și valoare eroică, dar îi lasă ultimului riscurile fizice. Adică: slava protestului virtual costă doar un click (ca timp, preț și distanță), slava unui protest real echivalează  cu participarea fizică (efort) plus riscul violenței (insecuritate) plus cel al timpului consumat. Preferința-i clară, și, dacă-l întrebați pe Oleg Brega, vă spune că are evenimente cu câteva sute de participanți virtuali, dar în realitate omul suflă singur cuc în vuvuzea în fața Guvernului…

Totuși, ca să fiu puțin și cu dracul, tehnologiile chiar contează în procesul de schimbare politică, doar că n-o fac singure și ex nihilo, așa cum crede Morozov, care-i un Putnam pe dos (ăla credea că tehnologiile ucid capitalul social). În sensul acesta cred că Gladwell a luat-o cam pe arătură: se ia de Morozov, ca de un caz extrem, aruncând la coșul de gunoi nu doar apa, ci și copilul. Adică atitudinea moderată. Relațiile de internet, la sigur, nu-s în general mai trainice decât cele reale (să evităm și plasa seducătoare a relațiilor fizice, care la sigur nu-s lipsite de fisuri, neînțelegeri, trădări și impreviziuni). În fapt între ele ar exista o complementaritate. Sugerată de studii cross-naționale ale relației dintre capitalul social și uzul tehnologiilor. Zis pe scurt: internetul nu substituie relațiile fizice, dar le suplimentează și lărgește. Și prieteniile virtuale cresc rareori altfel decât din solul unor interacțiuni ori relații reale.

Am prieteni virtuali ce costă mai mult decât unii prieteni fizici. Dar nu ne leagă virtualitatea, ci interese și pasiuni reale pe care le împărțim. Virtualitatea nu înlocuiește (încă, și nu se vede la orizont) realitatea, ci doar o lărgește și-i oferă mai multe oportunități.


Sep 22 2010

.

Vitalie Sprînceană

Ron English, artist contemporan american ce operează în spațiul culturii populare (branduri, colaje, afișe publicitare) ce-și mai zice și ”Billboard Liberator” (practică distorsionarea creativă a mesajelor publicitare pentru a le revela conținutul ascuns sau pentru a le prescrie un altul):

Televiziunea activează în cadrul unui fel de  ”contract social”: spectatorii beneficiază de un conținut de programe pe care le privesc, după chef, și plătesc informația obținută prin ”incomoditatea” de a  fi expuși unor mesaje publicitare.

Billboardurile însă n-au încheiat vre-un contract social cu consumatorul. Ele reprezintă un gunoi vizual ce bombardează non-stop câmpul nostru de atenție. Beneficiul nostru ca spectatori e nul.” (Bomb it, 2007)

sursa imagine


Sep 21 2010

.

Vitalie Sprînceană

(Into the wild, 2007). Hristos, în pustie, avea sprijinul Tatălui. Și al Diavolului. Care-i securizau existența fizică – e greu de închipuit vreo furtună de nisip ori o avalanșă de pietre care ar fi amenințat protagoniștii celei mai celebre discuții din istorie (aia cu ispitirile). Cred c-o fi fost vesel să trăiești după regula lui ”Scris a fost!”.

Christopher McCandless, insul real despre care-i făcut filmul, plus o carte, nu dispune de o asemenea foaie de parcurs: nicăieri nu s-ar găsi un ”Scris a fost!” care ar conține ceva garanții ale unei traiectorii. E un individ cu fobii, trăiri, vise, iluzii ce-și tipărește în fentă, căzătură după căzătură, cucui după cucui propria carte a vieții, având o copertă în spate (nașterea) și una în față (moartea). Într-un final, natura-l ucide. Semn că nu i-a fost sortit să devină un Mântuitor. Era atât de bine să fi avut un Diavol alături. Îi ținea măcar de frig.


Sep 20 2010

.

Vitalie Sprînceană

Timpul, zice Valerii Pisighin în ”Cronicile atemporalității, ori Hronicul vremurilor fără vreme” (rus. Валерий Писигин, Хроники безвременья: M.,1995) e o stare când lucrurile au o logică străjuită de anumite potențialități. Logică care favorizează unele lucruri să se întâmple. Și în același timp exclude probabilitatea altora. Lumea timpului e o lume ordonată. Așa era socialismul sovietic. Pentru că avea ordine. Pentru că crea condiții relativ clare de posibilitate pentru niște lucruri: egalitate, proprietate de stat, economie centralizată, asistență forțată din partea statului, teroare de stat. Și anula condițiile de posibilitate pentru alte lucruri: proprietate privată, administrație decentralizată, inițiativă privată, sărăcie cronică.

Situația în Rusia de după prăbușirea Uniunii Sovietice iese însă, argumentează Pisighin, în atemporalitate. Căci sunt posibile toate lucrurile, în orice combinație: sărăcia alături de lux, moartea de foame alături de vila luxoasă în care noii boiernași fac barbeque, Mercedesul alături de insul care are ciubote găurite.

Lucrurile și-au pierdut rușinea.


Sep 16 2010

de ras de plans

Vitalie Sprînceană

Am rugat-o pe sora mai mică și o prietenă a ei să culeagă, de la puținii moși ce au rămas prin sat, amintiri personale, impresii ori povestiri/zvonuri despre două mari lucruri ce au zguduit satul la un interval de vreo 3 ani: întâi, omorârea populației evreiești locale în Deal la Cruce (vreo 20 inși împușcați de jandarmi plus un altul măcelărit de un sătean), apoi deportările de pe vremea sovietică.

Cum mărturiile oficiale, documentate prin arhive și culegeri de documene îmi sunt ”prietene”, memoria orală, distorsionată așa cum apare ea după vreo 60 și ceva de ani de la evenimentele cu pricina, mi se părea un teren bun de sondat.

Mai am și frica, perfect justificată, că până ajung eu vara viitoare acasă așa încât să pot sta de vorbă personal cu moșii, mulți dintre ei s-ar putea să plătească tributul biologic popei.

Spune soră-mea: m-am dus la M., un nene de vreo 80 și mulți ani și-l rog să-mi povestească, adicătelea cum au fost împușcați evreii, cine a făcut-o, ce-și amintește că ar fi vorbit satul după aia, și câte-n lună și-n stele.

Moșu s-a gândit o vreme, după care a zis, cam răstit:

Știu, dar nu vreau să vorbesc despre asta. Am văzut, dar n-o să-ți zic nimic. Mă tem.

Haide, mă, la 80 de ani să-ți mai fie încă frică să zici ce ai văzut?

De râs? De plâns?


Sep 16 2010

Hărțile bucătăriei

Vitalie Sprînceană

Nostalgiile culinare, zice-se, ar fi printre cele mai persistente: ele însoțesc omul de-a lungul întregii vieți. Zeama ori borșul pregătite de mama – chiar dacă făcute în grabă, fără grija de a măsura pătrunjelul în grame ori carnea în cuburi, ci amestecate la ochi conform pașnicului și imprevizibilului gust matern – construiesc tovărășii durabile prin drumețiile existenței. Uneori acestea otrăvesc căsătorii: veșnicul refren „Borșul tău nu-i ca al mamei!” stă pitulat în „subsolul” majorității actelor de desfacere a uniunilor matrimoniale, chiar dacă acestea, formal, invocă motive de incompatibilitate sufletească, personală sau culturală. Alteori, nostalgiile culinare reconstituie, pe tărâmuri străine, casa părintească, satul natal, rudele, via din grădină și apa de la fântâna din mahala. O mămăligă, astfel, ajunge să evoce un sat întreg, iar peștele prăjit – 5-7 ani de copilărie bătuți pe muchie. În și mai multe alte rânduri, nostalgiile culinare țin loc de sau chiar înlocuiesc state și imperii întregi, uneori mult timp după prăbușirea „reală” a acestora. Căci hărțile lumii, înscrise în mințile oamenilor, diferă mult de cele „adevărate”, transpuse pe hârtie cu acribie de specialiști în lecturarea latitudinilor, longitudinilor, altitudinilor și restul (și oare o fi hărțile „exacte” mai adevărate decât cele imaginare sau ăsta-i doar un joc de putere?).

Atunci când distribuțiile spațiale ale globului nu conțin, din varii motive (politice, militare sau istorice) zonele dorite – URSS, bunăoară, ce a răposat ingrat de vreo 20 ani – ele sunt re-create, imaginar, în alte locuri. SUA sunt pline de asemenea utopii reale ce-și pun ca scop să renască spații inexistente (precum raiul evreiesc al Imperiului Austro-Ungar de la începutul veacului XX, teritoriile indiene dinaintea venirii albilor sau „comuniunea” celor 15 republici sovietice surori), ori țări reale aflate însă la mare depărtare: enclavele nostalgice gen Koreatown, Chinatown, Little Italy ce se găsesc în mai toate marile orașe americane. Ingredientul principal al utopiilor teritoriale pe sol american are, fără îndoială, o nuanță culinară: pizza, pește cu orez, găină în sos de soia – repere durabile ce susțin complicate arhitecturi identitare și idilice.

Brighton Beach, extremitatea sudică a Brooklyn-ului, un fel de sediu neoficial al diasporei ruso-sovieto-evreiești din SUA, ar fi mai mult un loc pe o hartă imaginară decât unul real. Administrativ, comunitatea nu-i decât un micro-raion al New York-ului, și nu neapărat cel mai prosper ori cel mai influent. Psihologic, Brighton Beach e o Uniune Sovietică în miniatură spre care curg turiști culturali și emigranți melancolici pentru a savura un etern prezent sovietic, care poartă amprenta anilor ‘70 (Brejnev cel târziu și senil).

Aflat în vizită la Brighton Beach, scriitorul britanic originar din Ucraina Vitali Vitaliev mărturisea: „…E o unică oportunitate de a vizita o țară ce nu mai există: URSS. Un american aflat din întâmplare acolo s-ar simți precum un eschimos la Abu Dhabi”. Jurnalista Sabrina Tavernise, de la The New York Times, care a activat o bună perioadă în Uniunea Sovietică, apoi în Rusia, vedea, în febra identitară a comunităților rusofone din Brighton Beac­h, „o versiune învechită a casei părintești”.

O casă zidită din material de umplutură, aflat din abundență la emigranți: ceva nostalgie (după strada Deribasovskaia ori după crupa de hrișcă), apoi amintiri (de obicei ireale și selective: ba promisiunile retorice ale unei frății interetnice, ba discursurile egalitariste ale regimului), multă ambiție (de a reconstrui o mică Odessa în scuar, sau un Arbat între 2 stații de metrou, pe malul Atlanticului) și imaginație (nu chiar un Arbat real, ci un Arbat rememorat).

Așa încât rezultatul final e un fel de mică Patrie reconstituită nu neapărat descriptiv, după modelul celei reale, ci mai ales conform unor machete imaginare zidite pe fundamente normative: cum ar fi trebuit să fie patria reală. Utopia e construită mai ales după chipul, asemănarea și mintea creatorilor, având vagi similitudini (mai mult de ordinul caricaturii) cu fizionomia Patriilor existente. Un experiment deopotrivă geografic, politic, cultural și creator.

În unele cazuri, casa plăsmuită seamănă izbitor de mult cu cea reală: o trăsătură concretă moștenită de micile patrii sovietice gen Brighton Beach e… nesimțirea vânzătorilor, adică un fel de rasism profesional – distorsiune de gândire care plasează pe cel din spatele tarabei, stăpânul cântarului și al căldării cu chefal, în bună tradiție sovietică târzie, la vârful piramidelor profesionale.

– Vânzătoare mai nepoliticoase decât la magazinele rusești de pe Brighton Beac­h n-am văzut nicăieri, se plânge N., fiica unui evreu sovietic emigrat la New York pe la sfârșitul anilor ‘80. Intri în magazin iar ele de parcă nici nu te-ar vedea – continuă să vorbească la telefonul mobil, explicându-i nu știu cui rețete culinare, sfaturi medicale ori, și mai rău și tare lung, drumuri cu destinații și adrese. Și asta se întâmplă în majoritatea absolută a magazinelor – de parcă s-ar fi înțeles vânzătorii între ei. Ori poate chiar se sună reciproc, ca să nu atragă atenția cumpărătorilor.

– În Phoenix (statul Arizona), e la fel, adaugă B., și ea fiică a unor evrei cărora li s-a permis să părăsească Patria Sovietică pe vremea când ultima, deși răsufla anevoie, mai credea că are niscaiva șanse de supraviețuire. Doar că eu m-am obișnuit – încerc să vorbesc în engleză, iar asta-i face să creadă că-s americană. Vânzătorii o fac pe aroganții doar în relația cu compatrioții lor… (O legătură sovietică ne-a adunat, vreo patru inși – 2 moldoveni, N. din Moscova și B. din Minsk – într-un apartament din Brooklyn, din geamul căruia se vede un „Доски и пиломатериалы” de neon. Apartamentul însuși e o mini-Ucraina înghesuită în trei camere: suvenire, plăcuțe de ceramică pe care-s înscrise numele unor orașe ucrainene – Lvov, Cernăuți, Kiev sau Harkov –, o mașină de cusut sovietică, seturi de veselă și porțelan, tot sovietice, bibelouri și jucării, viniluri și bobine audio. Puține semne ale capitalismului vizitează această casă: apa caldă/rece care-i tot timpul, frigiderul și niște ziare Russkii New York. Să mor că, dacă vedeam un Sovietskii sport, aș fi crezut că-s în casa vreunui grangure de partid, în Ucraina Sovietică, și nu în plin New York, adică în inima capitalismului occidental.)

…În mod tradițional, magazinele etnice „sovietice” își zic rusești (ar fi o blasfemie să-și zică sovietice, căci astfel şi-ar da pe faţă magia care-i ţine ostatici… și ce negustor îşi afișează secretul?). Mă rog, printre alte obligații ce și le-a asumat Rusia după prăbușirea URSS a fost și aceea de a fi considerată, de bine sau de rău, unicul moștenitor al ceea ce s-ar putea numi „cultură sovietică” (zilele culturii ruse în America includ, printre atracțiile cinematografice, O șatră urcă spre cer și Cei trei mușchetari. Titulatura comercială rusească dublată uneori de nume pe măsură precum Alionka, Rusalka (Sirena), Romașka (Romanița), Odessa nu face decât să disimuleze ființa profund sovietică a acestora.

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, prăbușită politic, economic, militar și social, animă încă mințile emigranților în Lumea Nouă, având o concretă existență culinară. Astfel că gurmeturile rusești reproduc cu o aproximativă fidelitate, sub acelaşi acoperiș, universul culinar al omului sovietic: apă minerală Borjomi, vinuri Kindzmarauli (sângeriu) și Tsinadali (alb) din Valea Teliani – cadouri de la poporul frățesc georgian –, vinuri Black Monk (Călugărul Negru), Marquise de Blanc, Izabella și Cagor, covrigei Franzeluța – de la republica-soră Moldova (curios e că mânia mai marelui rus pe controalele alimentare, Ghenadi Onișcenko, e cumva fără efect în Uniunile Sovietice 2.0, risipite pe marele teritoriu american, o fi din cauza că nostalgiile sunt impenetrabile la discursuri… sanitare?), băuturi „gazoase” Buratino, Tarhun, limonadă, cvasuri, ape minerale Esentuki, salamuri Doktorskaia, Studenceskaia, pâine Borodinskii, Rijskii, şprote și heringi, gingirică în pastă de roșii (producție letonă, chit că Letonia e de ani buni în UE și-i neprieten al Rusiei), mazăre verde din Bulgaria (grădinarul lagărului socialist), bomboane Lapte de pasăre (din Polonia, originale, de la E. Wedel – compania ce a inventat produsul în anii ‘30 ai secolului trecut)…

Nu că, să zicem, emigranții n-ar avea cunoștință de identitatea comercială eterogenă a magazinelor. O știu, le place, uneori îi doare: magazinele-s oglinda identităților eterogene și paradoxale ale emigranților înșiși: formal, majoritatea provin din fosta Uniune Sovietică; unii dintre ei ar fi evrei (dar spre deosebire de vechii evrei din Brighton Beach, cu origini în Europa Centrală, deci în mare parte habotnici, noii evrei trăiesc semi-ateu, semi-secularizați, moștenire a trecutului sovietic); alții își zic armeni sau ucraineni; unii se identifică drept ruși la general (ruskie), și alții, mai noi, își zic rosiane (cu trimitere la un nou stat apărut după destrămarea URSS); unii se cred ruși de la Odessa, alții ucraineni tot de acolo; unii – evrei din Moldova, alții – moldoveni din URSS. Îi unește doar limba rusă, limba de comunicare, și identificarea cu o țară ce nu mai există: Uniunea Sovietică.

Vitalie Sprânceană.

articol apărut în Contrafort : 7-8 (187-188), iulie-august 2010