Aug 29 2010

what would Jesus text?

Vitalie Sprînceană

chiar, ce mesaje ar fi putut trimite Isus?

un exemplu: am mers azi pe apă. Uau!

ori: cu 5 pâini am făcut o întreagă minune.

sau: de pe cruce lucrurile-s atât de faine!

poate fi orice…important e ca Isus sa scrie de pe  un iPhone…


Aug 28 2010

cantec de duminica

Vitalie Sprînceană

un cântec de duminică…purtător de șocuri.

Boris Grebenșikov și grupul Akvarium

traducere de Mihail Vakulovski, apărut în revista Tiuk.

Tren în flăcări

Colonelul Vasin a venit pe front

Cu soţia sa tînără şi frumoasă.

Colonelul Vasin şi-a chemat regimentul

Şi a zis: “Să plecăm acasă”.

Sîntem deja în al şaptezecilea an de război;

Că viaţa e o luptă ne-au învăţat,

Dar după noile date ale serviciilor secrete

Noi cu noi înşine ne-am luptat.

Am văzut generali.

Ei mănîncă şi beau moartea noastră.

Copiii lor îşi ies din minţi

Nemaiavînd ce să-şi dorească.

Iar pămîntul zace-n rugină,

Bisericile s-au transformat în cenuşă,

Şi, dacă vrem să avem unde să ne mai întoarcem,

E timpul să ne întoarcem acasă.

Acest tren e în flăcări,

Nu mai putem zăbovi,

Acest tren e în flăcări

Şi nu mai avem unde fugi.

Acest pămînt a fost al nostru

Pînă am intrat în război,

Va muri dacă va deveni al nimănui,

E timpul să ne luăm acest pămînt înapoi.

Iar în jur ard torţe.

Aceasta e adunarea unităţilor noastre moarte.

Şi oamenii care i-au împuşcat pe taţii noştri

Îşi fac planuri cu ai noştri copii.

Pe noi ne-au născut în sunet de marş.

Pe noi ne-au speriat cu închisoarea.

E de ajuns să ne tîrîm pe burtă însă,

Noi deja ne-am întors acasă.

Acest tren e în flăcări,

Nu mai avem ce aştepta.

Acest tren e în flăcări

Şi nu mai avem unde fugi.

Acest pămînt a fost al nostru

Pînă am intrat în război,

Va muri, dacă va deveni al nimănui,

E timpul să ne luăm acest pămînt înapoi.

originalul:

Текст песни Аквариум “Поезд В Огне”

Полковник Васин приехал на фронт

Cо своей молодой женой.

Полковник Васин собрал свой полк

И сказал им: “” Пойдем домой.

Мы ведем войну уже семьдесят лет.

Мы считали, что жизнь это бой,

Но по новым данным разведки

Мы воевали сами с собой””.

“”Я видел генералов –

Они пьют и едят нашу смерть.

Их дети сходят с ума то того,

Что им нечего больше хотеть.

А земля лежит в ржавчине.

Церкви смешались с золой

И если мы хотим, чтобы было куда вернуться –

То время вернуться домой\””.

Этот поезд в огне и нам не на что больше жать.

Этот поезд в огне и нам некуда больше бежать.

Эта земля была нашей, пока мы не увязли в борьбе.

Она умрет, если будет ничьей, пора вернуть эту землю себе.

А кругом горят факелы

Идет сбор всех погибших частей.

И люди, стрелявшие в наших отцов

Строят планы на наших детей.

Нас рожали под звуки маршей,

Нас пугали тюрьмой.

Но хватит ползать на брюхе

Мы уже возвратились домой.

Этот поезд в огне и нам не на что больше жать.

Этот поезд в огне и нам некуда больше бежать.

Эта земля была нашей, пока мы не увязли в борьбе.

Она умрет, если будет ничьей, пора вернуть эту землю себе”

sursa.


Aug 28 2010

tiganii nostri cei de toate zilele

Vitalie Sprînceană

Pe o undă similară cu mine (vezi postul anterior) pluteste un text minunat semnat de Oana Marinescu, publicat în ediția din 24 august 2010 a cotidianului ADEVĂRUL. Bucata-i ca un duș rece peste ochii încleiați de somn (al rațiunii, ăla care naște…se știe ce).

De reținut mai ales:

Printre romi sunt stiluri diverse de viaţă şi, implicit, destine diferite, ca şi în alte grupuri. Dar la nivel de percepţie publică, imaginea romilor este uniformizată, stereotipizată şi negativă: romii sunt răi, periculoşi, infractori.

Din păcate, asocierea dintre stereotipurile negative şi tema siguranţei, pentru a fundamenta politici publice, a pus sub semnul întrebării valorile şi principiile democratice. Asimilarea comunităţii rome cu infracţionalitatea înseamnă generalizarea culpei individuale la nivelul grupului; or, într-o societate democratică, individul este judecat după faptele sale, nu după etnie.

Alungarea romilor dintr-un loc în altul, fără a le da o alternativă, agravează lucrurile, chiar dacă imaginea transmisă este că „se rezolvă problema”. Fără a fi prinşi în ţesutul de relaţii sociale care să le permită să-şi găsească locul, vor face ce au mai făcut: o altă tabără ilegală şi acelaşi stil de viaţă.

Uniunea Europeană nu este doar un spaţiu de eficienţă economică si de bunăstare personală. Este un spaţiu al valorilor. Indiferenţa şi pasivitatea faţă de creşterea spiralei urii între ne-romi şi romi contravin acestor valori şi şubrezesc fundamentul proiectului european. În final, aceasta se va întoarce tocmai împotriva siguranţei şi bunăstării pe care unii vor să le apere gonind romii cu escavatorul.

E totuși și multă lume teafără în această lume…


Aug 28 2010

cu statistica-n cap

Vitalie Sprînceană

Cristian Patrasconiu se jură că înțelege problema deportărilor unor cetățeni români de origine romă din Franța:

Problema infracţionalităţii cetăţenilor români peste hotare – cu accent pe infracţionalitatea ţiganilor români (propun să nu fim ipocriţi!) – rămâne însă nerezolvată, indiferent cât de rafinate ar fi analizele „laterale“ cu privire la implicaţiile politico-electorale ale intransigentei decizii oficiale franceze.

Niște implicituri îi sabotează însă (ne)poziția. Cel mai important ar fi biasul statistic. Folosit, în temei, ca să dea intervenției un aer de rigoare ”științifică”, iar eventualelor argumente – niscaiva greutate obiectivă. Cum ar veni, dacă, statisticește, ”ţiganii români contabilizează proporţia covârşitoare a infracţiunilor pe care le fac cetăţenii români aflaţi peste graniţă”, atunci, dovedește (ne)logica d-lui Patrasconiu, atitudinile de discriminare, expulzare, limitare a drepturilor nu doar că ar fi justificate ci chiar necesare. Adicătelea: ”când faci rău, când nu îl respecţi pe cel pe al cărui teritoriu stai, când îl furi, când îi cerşeşti agresiv, când îi violezi femeile, e deplasat să invocăm – în chip de circumstanţă atenuantă – „tradiţia nomadismului“ şi nevoia de a conserva această tradiţie. Pentru că, în fond, e vorba despre altceva – despre infracţiune.”

Aparenta coerență a argumentării se dă însă de două garduri. Unul ar fi cel matematic: a spune că, zic numerele, etnia X dă cel mai mare număr de inși cu un comportament Y, nu înseamnă nimic în afara contextului din care aceste statistici au fost extrase. Întrebări legitime precum: metodologia numărării, categorizarea tipurilor de comportament, evoluția criminalizării unor tipuri de comportament (vezi o lecție excelentă a lui Laurent Mucchielli despre producerea delicvenței), criteriile de înregistrare a crimelor, transparența instituțională în construirea statisticilor, reflectarea în spațiul public a anumitor tipuri de crime, biasurile rasiste sau etnofobe ale instituțiilor ce operează numărătoarea crimelor și o infinitate suplimentară de alte întrebări fac ca chestiunea prezentării unor date scoase din context să fie cel puțin dubioasă. Exemplu: dacă în cazul încălcării vitezei pe autostradă, un cetățean român de etnie romă și un cetățean român de entie majoritară sunt reținuți de poliție, iar cetățeanul român român reușește să împingă șpagă polițistului Italian și trece, iar romul, din cauza atitudinilor rasiste ale agentului de circulație, este amendat, statistic avem o infracțiune comisă de-un rom, în mod real avem două infracțiuni trecute la catastif în mod diferit, din cauza unor factori ultra-subiectivi (e un caz real).

Al doilea gard de care dă, voinicește, (ne)demonstrația d-lui Patrasconiu este prezumția nevinovăției persoanei pe care el o suspendă în infinit. Adică, dacă unii romi e hoț, toți romii e hoț. Un argument cu adevărat puternic, precum o bombă atomică: el poate fi folosit eficient împotriva oricui, chiar a poziției lui Patrasconiu. E destul să găsim o unitate statistică criminală în rândul unei populațiii că putem face orice generalizări despre ea. Aplicat la capătul logic, principiul va ajunge la concluzia ”firească” că toate popoarele-n lume sunt criminale: francezii, americanii, germanii, românii majoritari, toți au niște criminali (cerșetori, violatori) în rândurile lor, deci trebuie expulzați…pe Lună…

Că, pe de altă parte, romii fugăriți din Franța nu au dosare penale, n-au violat (că nu a fost intentată vreo cauză de urmărire), n-au furat și nu pot fi considerați, deci, drept infractori, e ceva ce nu mai contează în economia discursivă: dușmanul de etnie trebuie bătut, iar odată cu el și idioții corecți politic ce cred că asta ar fi un motiv demn de zarvă.


Aug 27 2010

scheletele din dulap

Vitalie Sprînceană

Das schreckliche Mädchen” (1990) – o poveste despre:

– o elevă germană ce se apucă să scrie o compunere la tema: Orașul meu pe vremea celui de-al Treilea Reich (adică epoca fascismului, VS). Fata-i mai mult decât inspirată: în mintea ei naivă, cotidianul orășelului Pfilzig pe vremea lui Hitler era zdruncinat de o lungă-prelungă serie de acte de opoziție față de nazism, în care, îndrăzneți și curajoși, locuitorii orășelului (fictiv, că-i film) Pfilzig, ar fi acționat cu demnitate și curaj, așa încât rolul ei de scrib ar consta doar în smulgerea din tăceri a clipelor slăvite. Mare e  însă mirarea când află că biografia reală a orașului e de fapt un lanț al lașității și colaboraționismului despre care locuitorii, tactic, preferă să tacă, nu de alta, dar fiecare are, potențial, un schelet în dulap. Rușinea e păzită cu strășnicie pentru că aproape fiecare ar avea ceva de pierdut dacă s-ar afla consistența și culoarea ”rezistenței”  localnicilor… Ceva detalii despre ea: trădări, colaborări, lașitate, un lagăr de concentrare sub nasul orășenilor, pe care ei, din motive tactice se fac a nu-l vedea pe durata existenței lui și, cel mai strașnic, după dispariția lui.

– memoria populară, zisă și colectivă, în diferitele ei avataruri: ca un rezervor refulat și tăinuit în adândurile conșiinței, blocat de o poveste oficială comodă care servește tuturor –  rezistența, pe de o parte. Tăcerea e un fel de compromis ce ține locul justiției. Pe de altă parte, ca un fel de flacără vie ce mocnește undeva în râpe sociale (comuniști, bătrâni), rezervoarea marginalizate, izolate și discreditate ale istoriei, inși ce profesează memorii paralele ale căror putere e redusă, până una-alta de compromisurile zilei, dar care, în contexte prielnice pot inspira schimbări generale de atitudine. Bunica Sonjei și comunistul bătrân performează aceste funcții de depozitare. Despre ei, doar de bine.

– diversele conformisme și dificultatea viețuirii ”în adevăr” (Vaclav Havel). Despre oameni de masă și oameni trăsniți, despre ”plecarea în idee” (Dostoievski), instituții și presiune socială, dificultatea rezistenței, justiție, iertare, curaj și lașitate, și despre solul fertil și ploile abundente ce hrănesc atitudinile conformiste.

– memorie și contra-memorie, or despre luptele pentru amintiri. Sau regimul amintirii. Multe ațe ar putea fi trase din acest ghem: un conflict dintre memoria oficială a unui eveniment, construită cu migală, așa încât să integreze în centuri globale de sens locuri, acțiuni și oameni, și de asta, susceptibilă la compromisuri, tăceri complice, căutarea unor echilibre; și memoriile locale sau individuale ce recuperează dimensiunile personale ale suferinței și rezistenței (vezi George Lipsitz, link p.213). Dintr-o parte, memoriile construite politic, cele ce țin de versiunile solemne ale istoriei, din altă parte, suferința celor neglijați de aranjamente.

N-ar trebui să ne iluzionăm: filmul e doar incidental despre germani. Eroii vorbesc nemțește pentru că regizorul trebuia să le dea o țară și un loc. Dar puteau vorbi și românește, că avem și noi scheletele noastre în bucătărie. Anume de aia filmul e o istorie tipică, ce s-ar fi putut întâmpla oriunde. Și tot de aia trebuie văzut.

Ce mai zice lumea:

Mark Chalon Smith (Los Angeles Times) – link

Olaf Hoerschelmann  (“Memoria Dextera Est”: Film and Public Memory in Postwar Germany, Cinema Journal, 40, Number 2, Winter 2001, pp. 78-97) link

Annette Insdorf ( Indelible Shadows: Film and the Holocaust), cap. 17

Gary Duncan (Eye for film) link

Vincent Canby (The New York Times) link


Aug 25 2010

Liuba, deserveste strainul!

Vitalie Sprînceană

Auzită de la un prieten: un american a mers la Brighton Beach (cartier al New York-ului, populat în temei cu emigranți din fosta URSS). Intră omul într-un magazin etnic rusesc (de fapt o transcriere culinară a proiectului sovietic), colindă o vreme rafturile și-și alege ceva după care se duce la tarabă și cere, în engleză, vânzătoarei, să-i calculeze marfa. Tipa, o femeiușcă de vreo 30 și ceva de ani, strigă la una dintre colegele sale:

– Люба, обслужи иностранца! (rom. Liuba, deservește străinul!)

Ce nu lucrează? Noutatea bancului e, spus tolerant și cu o mare doză de prietenie, răsuflată. Gluma, cu mici modificații (nume, adaosuri-înjurături, tipul magazinului) e o prezență frecventă pe forumurile web dedicate comunității ruse din SUA (nu-s chiar atât de sigur că și alte minorități etnice viețuitoare pe teritoriul american n-ar avea și ele niște variante cu Ignacio, Kim Ki Duck sau Jin Jun Lai or Chaaruchandra Chandrakiran). Un clișeu ale căror origini mitologice rămân încă necunoscute. Diferit totuși de o legendă urbană căci, din toate punctele de vedere (teoretic, practic, ideal) întâmplarea ce trăiește în banc ar fi putut avea loc.

Ce lucrează? Un anume cod politic ce distinge între teritoriu (spațiul statului recunoscut în limitele granițelor sale politice) și loc (spațiul individual în care prezența statului e aproape abolită). Locul, ca spațiu locuit, adică privatizat și individualizat, apropriat chiar, este sustras domeniului politic și construit în funcție de nazurile comunitare ori individuale (Koreatown, Chinatown, Little Italy – exemplele extreme ale aproprierii comunitare a spațiului). Distincția specifică teritoriu-loc, întărită în parte prin aranjamentul juridic spațiu-public spațiu privat, în parte prin separarea dreptului public de cel privat, în parte de trasarea unor linii de demarcație între persoană și colectiv e cea care construiește această stare de străinătate a ”localnicilor”. Americanul cu pricina se produce ca străin în Brighton Beach nu pentru că asta ar fi o aroganță a populației indigene (majoritatea evreii ruși), ci pentru că, spațiul comunitar Brighton Beach, conceput ca spațiu colectiv individualizat, reprezintă o proprietate privată a unui grup. A te băga acolo cu pretenții e ca și cum te-ai duce în grădina vecinului, fie el american sadea, și i-ai cere să-și aranjeze casa după gusturile tale.


Aug 24 2010

regimul supravegherii nationale

Vitalie Sprînceană

Zic știrile că Panopticonul (Sistemul video) din Piaţa Marii Adunări Naţionale și zonele aferente (Aleea Clasicilor, wc-ul din Parc, altarul din Catedrala Mitropolitană, unde tare vrea lumea să aibă acces pentru a vedea cum numără nanu popa banii) va fi perfecţionat, înțelege reînnoit, înțelege instalarea unor noi dispozitie de supraveghere video mai performante.

Noul sistem, zice-se,

va permite o mai bună identificare garantată a participanţilor la manifestaţii şi transmiterea imaginilor video on-line la MAI, Comisariatul general de Poliţie şi SIS.

Asta nu înseamnă, neapărat, că forțele de ordine se vor zgâia în regim non-stop, 24/24 ore la statuia lui Ștefan cel Mare și (ne)Sfânt, ori vor asculta, la camerele de rezoluție înaltă foșnetul teilor din spatele bustului lui Mihail Eminescu. Cu atât mai puțin aș crede că slujbele religioase din Catedrală ar interesa slujbașii de la Ministerul de Interne sau Serviciul de Informație și Securitate.

Vorba-i de un pas înainte, mic pentru autorități – e doar 100 de mii și ceva de dolari – dar mare pentru implementarea politicilor de supraveghere. Nu că ele ar fi o raritate: supermarketele moldovenești au pus demult la punct sisteme video care înregistrează comportamentul oamenilor în anumite zone (ceea ce mi se pare cumva ok, dacă țin cont de esența spațiului comercial și de tentațiile trezite de aglomerația de mărfuri și bunuri), parcările au și ele asemenea sisteme, ambasadele, băncile evident unele obiecte de importanță națională, unele comunități particulare (gated communities, mai ales în zonele top din Valea Morilor, chestionabil aici actul atât moral cât și juridic). Cu excepția comunităților îngrădite – zone închise de garduri, păzite de firme de securitate – restul spațiilor sunt fie comercial-private (magazinele), fie obiecte de importanță majoră a căror securitate este esențială (ambasadele, parcările).

Piața Marii Adunări Naționale, pe de altă parte, este un spațiu public, bun comun pe care-l pot consuma toți locuitorii orașului sau ai țării indiferent de sex, status social, etnie, orientare religioasă. Valoarea simbolică a spațiului pieței, determinată de proximitatea față de centrele puterii politice (guvern, primărie, parlament, președinție) și ale surselor de legitimitate națională și culturală  (aleea clasicilor, monumentul lui Ștefan) conferă o greutate specifică întâmplărilor ce au loc în perimetrul ei. Unele grupuri sociale accesează spațiul pieței pentru a promova anumite mesaje politice/sociale/culturale (proteste, mitinguri, flash moburi) utilizând vizibilitatea pieței în geografia politico-culturală a urbei ca amplificator al mesajelor și discursurilor. E, această vizibilitate, din punctul de vedere al puterii politice, trebuie limitată, supravegheată și, în cele din urmă, controlată. Așa ca orice gură-casă ce a trecut prin piață să aibă mutra înregistrată în arhivele a trei instituții de stat. Așa ca oricine are ideea de a produce ceva ”ilegal” în spațiul pieței, inclusiv acțiuni non-penale (a scuipa, a perturba circulația publică, a striga idei incomode, a citi în piață, a se juca de-a prinselea,  a arunca ambalajul de la înghețată/gumă/ciocolată) să poată fi urmărit în detaliu, până la părul din nara dreaptă a nasului…

Comparativ, ponderea crimelor săvârșite în spații supravegheate (bănci, magazine, parcări) nu-i neapărat mai mică decât indicatorii similari ai unor spații lipsite de supraveghere video (parcuri, păduri, sate și orașe).

Cu excepția evenimentelor din noaptea dinspre 7 spre 8 aprilie, PMAN nu a fost martora vreunor violențe de amploare. Mă rog, în parte, procesul contră lui Iacob Gumeniță, fost comisar de Chișinău care ar fi lovit niște protestatari în plină față și-n plină noapte în plină Piață, e zidit pe înregistrările video ale unor camere aflate pe clădirea Guvernului. Dar mi se pare hilar să instalezi camere de supraveghere în oraș doar ca să eviți gesturi de genul celui al lui Gumeniță. Dacă fostul comisar de Chișinău a dat cu tifla-n lege, n-a făcut-o pentru că camerele de supraveghere din clădirea guvernului ar fi fost de slabă calitate, ci pentru că avea permisiune de la sine, superiori și sistemul juridic corupt, să-și facă de cap știind că legea e de partea celui cu puterea, adică, credea el, a lui.

Etatizarea acestui spațiu (de fapt privatizarea lui de către niște instituții ale statului) și instaurarea unui regim al supravegherii înseamnă nu doar descurajarea eventualelor rezistențe politice, ci mai ales, imixtiunea nevăzută și omniprezentă a puterii de stat în gesturile și comportamentele intime ale cetățenilor și intimidarea lor: fetele cu mini-fuste, busturi generoase ori picioare lungi (ca exemplu) ce traversează spațiul pieței își vor vedea probabil chiloțeii cu dantele afișați pe ecranele cu rezoluție maximă ale ministerelor, sau în colecțiile private ale funcționarilor, din care uneori vor transpira bucăți (cum este această înregistrare a unei convorbiri private, indubitabil haioasă, făcută de un vigilent de la Moldtelecom); inșii cu comportament ”anti-social” – cerșetorii, milogii, sărmanii vor fi băgați la registru și persecutați, chit că unii o fac pentru că efectiv mor de foame…Un fel de random emotional terror, construit cu scopul de a disciplina și mai ales de a induce auto-disciplina în rândul cetățenilor ca aceștia să fie cuminți în spațiile publice. La tine acasă, în spațiul privat, poți face orice, zice orice, proceda oricum, în stradă, că-i loc public supravegheat, să fii cuminte, că-s mulți ochi ce te văd și urechi ce te-ascultă.

Partea cea mai proastă a experimentului video în PMAN, care trebuie în genere oprit, după mine, este înlocuirea unor interacțiuni umane (polițist-cetățean), cu teroarea impersonală a mașinilor (camerele de supravegheat). Camera video nu completează poliția, nici nu sporește colaborarea dintre cetățean și forțele de menținere a ordinii, ci o înlocuiește complet. De la asta, încrederea în autorități nu crește neapărat