Jan 29 2010

repetitii

Vitalie Sprînceană

Oamenii grăbiți se aseamănă între ei, fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți… Zic: fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți… Surprinzător – fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți…

Așa până la infinit…pentru toate cele 6 miliarde și ceva de inși: fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți…

Cei din urmă, de obicei, trag coate și vorbe grele celor din față: veșnic li se năzare că ăia nu se grăbesc destul, că sunt prea lenți și se mișcă, zic ei, ca melcii, ca măgarul la piață, ca dracul la tâmâie, ca râmele, de parcă ar avea ou, ca ochii mortului… Victima cea mai frecventă a oamenilor grăbiți, se zice, pare a fi insul din fața celui care se grăbește – cauza tuturor relelor că s-a pus în ușă ca un vițel, că stă ca un stâlp, ori ca boul la poarta nouă…

Victima este însă victimă doar pe jumătate – are și el un alt ins în față… Deci e și el cumva în urmă, iar cei din urmă, de obicei, trag coate și vorbe grele celor din față: veșnic li se năzare că ăia nu se grăbesc destul, că sunt prea lenți și se mișcă, zic ei, ca melcii, ca măgarul la piață, ca dracul la tâmâie, ca râmele, de parcă ar avea ou, ca ochii mortului… Victima cea mai frecventă a oamenilor grăbiți, se zice, pare a fi insul din fața celui care se grăbește – cauza tuturor relelor că s-a pus în ușă ca un vițel, că stă ca un stâlp, ori ca boul la poarta nouă…

Așa e la Moskova, Washington, București, Budapesta, Istanbul, Chisinău, New York, Boston – un fel de cod comportamental al grabei, ce se repetă în toți oamenii, fie că sunt din Sud, fie că vin din Nord, albi, negri, americani, chinezi, indieni, moldoveni, francezi, șchiopi, pletoși sau pleșuvi, înalți sau scunzi, grăsani ori slabănogi, blonzi ori bruneți…


Jan 25 2010

Cine vine dupa Grigore Vieru?

Vitalie Sprînceană

Nimeni. Pentru că așa e normal și firesc. Locul vacant a fost șters din lista funcțiilor disponibile. Biroul ”poet național” a fost închis. Pentru multă vreme. Poezia a fost alungată în stradă. Adică în piață. Rușii au aceeași problemă. Și bulgarii, cehii, polonezii. Toată lumea.

Cei câțiva zeci de indivizi de la Chișinău care se joacă de-a poezia și uneori, prost de tot, de-a politica, în sediul de pe strada 31 august, moștenit de la regimul totalitar, cu bani din chiriile pe care le plătesc ONG-urile ce închiriază acolo, și care mai scot din când în când câte o carte cu aplombul că e a doua cea mai mare, după Eminescu, alcătuiesc un fel de muzeu folcloric în aer liber și nu trebuie luați în serios – ca și alianțele politice din țară, forța adunării intelectualicești a izvorât, o vreme, din presiunile pe care regimul comunist autoritar le exercita, fie prin crearea unei alte uniuni fantome, fie prin atacuri la brand. Normalizarea politică le va eroda, însă, fundamentul ”combatant” reducându-i la simpli funcționari ai sistemului…Cu card și fișă de post, cum zice Vasile Ernu.

Din cel puțin 2 motive:

– schimbarea paradigmei legitimității. Cu bine ori cu rău, am schimbat dominația charismatică (prea era aproape de cultul personalității!) pe cea legal-rațională. Prorocul-păstor, cu legătură directă la supranatural (a se citi orice hagiografie a lui Stalin, Ceaușescu, Brejnev, dar și, la scară mai mică poeții naționali, eroii și trădătorii) a fost înlocuit de conducerea administrativ-birocratică, impersonală, homeless, adică vagabondă, construită după reguli tehnice ce reglamentează distribuția responsabilităților, cerințele de calificare și remunerare. Festivismul s-a topit sub presiunea plictiselii (democrația, zice Adam Michnik, poartă culoare gri), baricadele au fost restructurate în birouri, iar soldații, formali și informali au devenit funcționari. Sfinții carismatici nu mai sunt la modă nici măcar în Biserică – de la o vreme, administratorii (gen Pius al XII-lea, sunt la căutare).  Birocrații nu cred în providență, doar în procedură. În sistem nu e loc pentru minuni și eroism, adică imprevizibil, ci doar pentru eficiență, productivitate și reproducere a ordinii simbolice.

– replierea (retragerea) în individualism și pluralism (două mari fluvii ale postmodernismului). Intelectualii providențiali mai aveau un rost al existenței în cadrul unor ierarhii valorice stabile, în vârful cărora, aidoma steluței de rubin de pe Turnul Kremlinului, sta Binele, Frumosul, Adevărul, necontestate, deci incontestabile, la care făcea referință atât Puterea, cât și Opoziția… Nu e loc în pluralismul axiologic pentru valori cu literă mare, nu au legitimitate, în etica libertății personale, sugestiile venite de Sus, chit că acel sus este definit autoritate politică, căreia îi opunem societatea civilă, sau că acel sus este vreo normă estetică/etică/literară. Valorile se negociază ori se discută, nu se descoperă. Limbajul pozitivist al poeziei unui Vieru e cumva în afara unor vremuri în care dincolo de Mine sunt doar Eu… Intelectualii de tip socialist își au loc doar într-o lume în care un minim de lucruri sunt subînțelese: Mama, Frumosul, Binele, Minciuna, Răul…Am depășit lumea subînțelesului.

p.s. e o primă polemică întârziată cu Vasile Ernu (sper să apară în numărul următor al Contrafortului cronicuța mea meditație pe marginea cărții sale). El zice, cu referire la intelighenția românească în perioada postcomunistă: ”În perioada postcomunistă însă ea (intelighenția) a reușit să-și dovedească într-o manieră exemplară ineficiența, sau, vorbind în termenii noii ideologii, ea a devenit neproductivă și neprofitabilă. Mai întîi, nu a reușit să contribuie la crearea unei opoziții funcționale, a unui discurs critic eficient și a unei societăți civile, totul reducîndu-se la gesturi de tip „pupat piața Universității” sau la însușirea tehnicilor de consum de fonduri occidentale. În al doilea rînd, odată cu venirea la putere a celor din „tabăra noastră” (susținuți de establishment-ul intelectual), ineficiența s-a dovedit falimentară : mulți intelectuali au acceptat posturi de conducere în condiții cel puțin dubioase, au renunțat total chiar și la tentativele de discurs critic, au făcut jocul delegitimant de susținere a Puterii de pe pozițiile intelectualului „critic” făcînd parte în același timp din structurile ei.” (pp. 29-30)


Jan 21 2010

a la guerre comme a la guerre (povestire)

Vitalie Sprînceană

Un om înțelept mi-a zis că ar exista o diferență între istorie și memorie, prima fiind universul complex numit Viață în general, conjugat însă la trecut, iar a doua – fragmentele subiective, bucățile personale, trăite de Gheorghe, Chișinău, Evreii, Ileana și Ion, Satul bilicenii Vechi…Bucățile ce urmează nu sunt așadar istorii, în nici un sens al cuvântului, ci memorii individuale și legate intim de niște ochi care nu pretind că au văzut totul, dar vor să povestească tot ce au văzut…

à  la guerre comme à la guerre

Prima amintire despre războiul din Transnistria mustește de spumă: într-o seară din primăvara lui 1992, cred că sâmbătă de vreme ce sâmbăta era zi de baie – îngenunchiam, rând pe rând, asupra ligheanului metalic (zis taz, pentru comunicare interetnică), iar mama, zicându-ne să închidem ochii ca să nu intre spuma de Kria-Kria (un fel de șampun bulgar, cu miros indescifrabil, dar plăcut), ne băga capul în apa fierbinte, apoi după ce uda părul și-l îmbiba cu spumă, îl freca gospodărește preț de 1-2 minute, îl clătea cu apă fierbinte pe care o lua cu codanul (ibric, cum am aflat mai târziu, din gura învățătoarei de limbă română care se căznea, la niște alegeri, să ne convingă să mergem acasă să spunem părinților că sunt proști, nepricepuți și idioți, de vreme ce nu voiau să voteze un anume partid al țăranilor și intelectualilor, dar se lăsau seduși de ceva cu un nume agrar – biata, părea nefericită că eram doar niște elevi într-a cincea și ne durea politica fix în locul pe care ședeam, vajnici, pe scaune ) și-l mototolea cu un ștergar zdrențos, care miroasea avan a săpun de rufe de 72 % – Ariel-ul săracilor. Mamei nu-i plăcea să ne lase să ne spălăm singuri: Prea sunteți leneși, zicea, vă coimăniți câte un ceas, de se răcește apa până vine rândul celuilalt… Era, deci, o sâmbătă… Tocmai îmi venise rândul să-mi bag capul în taz, mama, după obicei, mi-a zis să închid ochii (Să nu-mi bocești pe urmă, amărâtule, că ți-a intrat spuma în ochi. Te-am prevenit!) și a băgat mânile-i uscate în pletele mele bogate, pe care le frezam rar, căci tata voia să mă vadă băiat de treabă, chitit cum se cuvine – cu părul lung, făcut cărare în dreapta și aruncat peste cap spre stânga… Cred că dovedisem deja să înghit niște apă – nu puteam să scap ocazia de a plânge că mă doare, că îmi rupe părul (taci, muiere, îmi spunea mama, mare scofală de băiet, una-doua și plânge), când am auzit niște pocnituri scurte….Tuc-tuc-tuc…Apoi iar: Tuc-tuc-tuc…Am priceput ce e: televizorul avea grijă să ne prezinte seară de seară bucăți live de pe front, apoi, mai știam noi  băieții singuri, din boievicele (filme action) pe care le priveam pe ascuns la un coleg de clasă, pricopsit cu un videocasetofon, sau deschis, cu părinții, la seansurile de filme indiene. Știam deci cum sună o armă…. și auzisem una. M-am speriat. Începui să plâng. Eu, băiatul. Apoi surorile. Mama m-a lăsat cu capul plin de spumă și a încremenit preț de câteva clipe… Nistrul nu e tocmai departe de Telenești – curge chiar în raionul vecin, Orhei… umblau zvonuri prin sate că separatiștii transnistreni și cazacii trec râul ca să facă bespredel (haos) pe malul ăstlalt. Mama auzise ceva…Venise și ceasul satului nostru?

Tata a rostit solemn, cu demnitate:

– Hristosul măsii! și a ieșit afară…

Ce era? A doua zi s-a aflat, după ce o jumătate de sat nu a dormit, că un combatant ”de-al nostru”, dintre cei buni, patriot, un oarecare Nicolae, zis Lăițî, celebru în sat pentru că ar fi mers la Chișinău și, la întoarcere s-ar fi urcat într-un autobuz pe care scria MOLDOVA (nu trăia el oare în țara aia?) și care l-ar fi dus la Cahul sau Cimișlia, e, acel Nicolai veni acasă, de la Nistru, într-un concediu de 2 zile și, cum era atunci regula vremii, își luă și automatul kalașnikov cu el…Ajuns la marginea satului, luptătorul a decis, că tot era noapte și pe drum nu se găsea nimeni să-l vadă așa falnic și arătos, să tragă niște împușcături colea, adică zarvă…A fost erou o noapte întreagă, cu tot cu Hristosul tatălui meu ca medalie.

A doua amintire originează dintr-un moment datat mai târziu, când ne obișnuisem deja cu războiul și cu eroii lui fără număr, care veneau sâmbetele la discoteca din sat, unde amețeau cu mundirele și bocancii lor prăfuiți, cu miros de praf de pușcă (ziceau ei, noi însă  știam că e putoare de ciorap nespălat) fetele și femeile… Aveam un coleg de bancă cu care ne împăcam de minune fiind cu el în relații capitaliste (în doi, reușisem să trecem la economia de piață pe când restul țării încă se căznea s-o priceapă): el copia de la mine lucrările de control, îl mai ajutam să rezolve și celelalte probleme, iar eu în schimb, mă pricopseam de la el cu bani, gume de mestecat, bomboane și alte produse deficitare, pe care maică-mea, simplă kolhoznică nu avea de unde să le ia, iar el, ca fecior de brigadier, le avea cu prisosință…Într-o după amiază de duminică mă trezesc cu colegul de bancă la poartă, vino, îmi zice, să-ți arăt ceva trăsnit. Unde, îl întreb. Hai și o sa vezi…Mi-am cerut voie de la părinți  – mergeam, în gândul lor, să-l ajut pe colegul cu pricina la pregătirea temelor, și dus am fost. Nu acasă la el, ci la bunicii lui, unde, la poartă, stătea parcată o frumusețe de mașină blindată cum reușisem să văd doar în reportajele despre războaie. E unchiul meu, mi-a zis colegul. A venit acasă s-o vadă pe mîca.

Am pipăit cu oarece evlavie metalul arid al mașinii, avea ceva zgârâituri, de gloanțe, scrije și bombe, mi-am zis eu. Am tras și un picior în roată, cum văzusem că fac cei maturi, când se adună în jurul unui automobil. Mirosea a benzină. Peste puțin timp ieși în drum și ”eroul” însuși, m-a bătut pe umăr, m-a întrebat al cui sunt, a, îl știu pe tatăl tău, ce mai face, și ne-a zis, mie și colegului, plus încă o droaie de puștani ce se iviseră, ca și noi, să se holbeze la tanc, că avem voie să ne jucăm de-a v-ați ascunselea în jurul mașinii… Până în seară reușii să mă bag sub șasiu, să mă cațăr pe turelă, ba chiar, pentru că eram un fel de oaspete de onoare, iar colegul de bancă avea în minte niște lucrări de control viitoare, la care ajutorul meu i-ar fi prins bine, am ajuns și în cabină, unde m-am simțit tanchist, împușcând imaginar, cu proiectile inventate dușmani inexistenți… A doua zi ”eroul” s-a întors pe front, reușind, pe drum, să calce un om dintr-un alt sat al cărui nume nu era nici pe hartă.

Tot în primăvara aia, în mai, la Sfântul Gheorghe, am mers devale, adică la mămăica (bunica) și bunelul. Sora tatei, unica, sărbătorea hramul casei și în acel an hramul era mai special: Gheorghe, soțul ei, fusese mobilizat și trimis pe frontul transnistrean, la Oxentea, în raionul Dubăsari. Biata femeie sta cu ochii plânși de frică vre-un glonț vrăjmaș să nu-i ia bărbatul. Din fericire, Oxentea era un sector liniștit, departe de orașul Dubăsari și Tighina, locurile de foc, unde mergeau, preponderent, doar polițiștii. Iar Gheorghe mai era și norocos, cum ne-a zis el… Am șezut ceva vreme la masă, apoi bărbații ieșiră să fumeze. Eu, cum nu prea vedeam ce aș fi căutat printre muieri, ieșii după ei…Taică-meu vorbea cu cumnatu-său:

– Măi Gheorghe, cum e acolo? Vă încălzesc cazacii?

– Apoi da, uneori chiar ne înfierbântă. Da noi nu scoatem capul afară din șanț degeaba, și parcă de păzește Dumnezeu. E drept că fac mare stricăciune, dușmanii.  Știi, la Oxentea era, înainte de război, râbhoz (gospodărie piscicolă) – multe iazuri, pentru puiet, pentru bibani, pentru pești de vânzare. Am mers noi într-o zi la președintele de kolhoz, dă-ne, zicem, niște pește, că e o mașină care trece prin satul meu și aș vrea să-i transmit nevestei, în curând e hramul casei și poate face o răcitură sau un pește fript colea. N-am, îmi răspunde, pește pentru toată lumea, că eu trebuie să fac  și planul, să mă gândesc la muncitorii mei. Pot să-ți vând. De unde bani, îi zic eu, că sunt pe front, nu pe lanurile kolhozului. Treaba voastră, zice președintele, dar să nu vă prind că vă băgați acolo că mă plâng la ofițerul vostru… E, în aceeași noapte cazacii ne-au bombardat iar, însă au țințit mai aproape de Nistru, adică în iazurile râbhozului și le-a distrus pe toate… Dimineața președintele umbla ca pălit de dambla – vezi, i-am zis noi, dacă ești zgârcit cum te pedepsește mânia lui Dumnezeu… Iaca așa e.

Unchiul s-a întorc cu bine din război. Iar eu, ca un nepot drag și insistent, băgăreț peste tot și gata să plâng strategic și tactic, când e nevoie (voi fi fost un Napolen al plânsului), am reușit să obțin de la el casca metalică, pe care, o vreme am ținut-o la mare cinste, după care mi-am găsit altă iubire…Apoi tata a descoperit că în ea încap atâtea ținte! Ceva mai târziu, mama s-a dumerit și ea că, căptușeala moale din interiorul căștii e un amortizator bun și dacă duci ouă  sau un borcan în ea, acestea nu se strică. Așa a fost sfârșitul glorios al căștii.


Jan 21 2010

dorinte

Vitalie Sprînceană

Aș vea ca integrarea în Uniunea Europeană să se facă la nivel individual, personal, particular, local, pe blocuri sau apartamente, străzi ori sate..Cred, bunăoară, că eu ”satisfac” criteriile de aderare, casa pe care o închiriez  în Fairfax, dar și casa mea părintească din Moldova sunt destul de europene,  strada mea, unii prieteni și cunoscuți…


Jan 20 2010

Amintiri din viitor sau de ce Mark Tkaciuk exista

Vitalie Sprînceană

Mark Tkaciuk e, în parte, un mit. Însă unul necesar. Și util. De aia deconstrucția lui, înțeleasă ca destrămare a schelelor de minciuni și scurtături mentale care îl alimentează, ratează esențialul: funcția acestui mit.

Mitul Mark Tkaciuk a apărut ca rezultat al unei deficiențe. De transparență și informație. Pe întreaga durată a celor două guvernări ale lui Vladimir Voronin. Haosul trebuie cumva ordonat (funcția intelectualului – să traseze legături de sens, ordine și să descifreze ”mesajul zeilor și demonilor”). Mediul public anti-comunist (gazetari, scriitori, artiști, alții) avea nevoie de un pripon de care să-și lege planurile deconspiratorii…

Era nevoie de un întunerec ca să fie lumină, cu cât mai neagră noaptea, cu atât mai mare puterea zilei.

Lipsă de calitate. A dictatorului și a curții. Ostapciuc și Voronin păreau prea coborîți dintr-un coșmar ca să fie percepuți drept arhitecții ai dictaturii. Trebuia cineva pe măsură. Intelectualii aveau nevoie de un alt intelectual ca să stea in spatele scenei, de cealaltă parte a barierei…Nu un tractorist sau o bucătăriță… proiecție a dezirabilului asupra realului.

În fapt, Vodă a domnit cum știa: după hatâr și cu bățul.

Balonul s-a spart. Mark Tkaciuk, în epoca twitter, facebook și privesc.eu și a ”transparenței de stat” e doar un clovn șugubăț. Scufia de cardinal nu-l mai prinde…


Jan 19 2010

politici istorice la zi

Vitalie Sprînceană

mă amuză insistența cu care membrii Comisiei pentru Studierea și Aprecierea Regimului Comunist Totalitar subliniază natura “nepolitică a comisiei” fredonând muzicuța “științificității”, deși totul, de la componența nominală a acestui comitet (strongly biased, prin absența unor istorici notorii ai fenomenului totalitar în Md, Valentin Beniuc, să zicem, și unor istorici cu altă orientare politică decât cea la modă în târg) până la termenii stahanoviști (facem cincinalul în 6 luni) sugerează exact un proces politic…

și e un fapt normal ca această comisie să ofere președintelui parlamentului un fel de Carte Albă de principii, și una Neagră de fapte, în baza cărora regimul politic (cel care se face cel mai mare vinovat de teroarea totalitară) să-și ceară scuze, în mod public și oficial de la cetățeni-victime, vii și morți, condamnând astfel răspicat și univoc anumite practici…

nu văd nimic rușinos ca istoricii să-și asume o poziție politică în spațiul public, mai ales dacă au argumente, iar ei zic că le au…. e chiar așa de scârnav să recunoști că faci politică atunci când chiar o faci?


Jan 19 2010

Remember Martin Luther King

Vitalie Sprînceană

Pentru că e sărbătorit azi în USA, și cred, în toată lumea bună, decizia de a pune înregistrarea video a celebrei ”I have a dream”, plus textul ei original mi se pare firească…

I am happy to join with you today in what will go down in history as the greatest demonstration for freedom in the history of our nation.

Five score years ago, a great American, in whose symbolic shadow we stand today, signed the Emancipation Proclamation. This momentous decree came as a great beacon light of hope to millions of Negro slaves who had been seared in the flames of withering injustice. It came as a joyous daybreak to end the long night of their captivity.

But one hundred years later, the Negro still is not free. One hundred years later, the life of the Negro is still sadly crippled by the manacles of segregation and the chains of discrimination. One hundred years later, the Negro lives on a lonely island of poverty in the midst of a vast ocean of material prosperity. One hundred years later, the Negro is still languishing in the corners of American society and finds himself an exile in his own land. So we have come here today to dramatize a shameful condition.

In a sense we have come to our nation’s capital to cash a check. When the architects of our republic wrote the magnificent words of the Constitution and the Declaration of Independence, they were signing a promissory note to which every American was to fall heir. This note was a promise that all men, yes, black men as well as white men, would be guaranteed the unalienable rights of life, liberty, and the pursuit of happiness.

It is obvious today that America has defaulted on this promissory note insofar as her citizens of color are concerned. Instead of honoring this sacred obligation, America has given the Negro people a bad check, a check which has come back marked “insufficient funds.” But we refuse to believe that the bank of justice is bankrupt. We refuse to believe that there are insufficient funds in the great vaults of opportunity of this nation. So we have come to cash this check — a check that will give us upon demand the riches of freedom and the security of justice. We have also come to this hallowed spot to remind America of the fierce urgency of now. This is no time to engage in the luxury of cooling off or to take the tranquilizing drug of gradualism. Now is the time to make real the promises of democracy. Now is the time to rise from the dark and desolate valley of segregation to the sunlit path of racial justice. Now is the time to lift our nation from the quick sands of racial injustice to the solid rock of brotherhood. Now is the time to make justice a reality for all of God’s children.

It would be fatal for the nation to overlook the urgency of the moment. This sweltering summer of the Negro’s legitimate discontent will not pass until there is an invigorating autumn of freedom and equality. Nineteen sixty-three is not an end, but a beginning. Those who hope that the Negro needed to blow off steam and will now be content will have a rude awakening if the nation returns to business as usual. There will be neither rest nor tranquility in America until the Negro is granted his citizenship rights. The whirlwinds of revolt will continue to shake the foundations of our nation until the bright day of justice emerges.

But there is something that I must say to my people who stand on the warm threshold which leads into the palace of justice. In the process of gaining our rightful place we must not be guilty of wrongful deeds. Let us not seek to satisfy our thirst for freedom by drinking from the cup of bitterness and hatred.

We must forever conduct our struggle on the high plane of dignity and discipline. We must not allow our creative protest to degenerate into physical violence. Again and again we must rise to the majestic heights of meeting physical force with soul force. The marvelous new militancy which has engulfed the Negro community must not lead us to a distrust of all white people, for many of our white brothers, as evidenced by their presence here today, have come to realize that their destiny is tied up with our destiny. They have come to realize that their freedom is inextricably bound to our freedom. We cannot walk alone.

As we walk, we must make the pledge that we shall always march ahead. We cannot turn back. There are those who are asking the devotees of civil rights, “When will you be satisfied?” We can never be satisfied as long as the Negro is the victim of the unspeakable horrors of police brutality. We can never be satisfied, as long as our bodies, heavy with the fatigue of travel, cannot gain lodging in the motels of the highways and the hotels of the cities. We cannot be satisfied as long as the Negro’s basic mobility is from a smaller ghetto to a larger one. We can never be satisfied as long as our children are stripped of their selfhood and robbed of their dignity by signs stating “For Whites Only”. We cannot be satisfied as long as a Negro in Mississippi cannot vote and a Negro in New York believes he has nothing for which to vote. No, no, we are not satisfied, and we will not be satisfied until justice rolls down like waters and righteousness like a mighty stream.

I am not unmindful that some of you have come here out of great trials and tribulations. Some of you have come fresh from narrow jail cells. Some of you have come from areas where your quest for freedom left you battered by the storms of persecution and staggered by the winds of police brutality. You have been the veterans of creative suffering. Continue to work with the faith that unearned suffering is redemptive.

Go back to Mississippi, go back to Alabama, go back to South Carolina, go back to Georgia, go back to Louisiana, go back to the slums and ghettos of our northern cities, knowing that somehow this situation can and will be changed. Let us not wallow in the valley of despair.

I say to you today, my friends, so even though we face the difficulties of today and tomorrow, I still have a dream. It is a dream deeply rooted in the American dream.

I have a dream that one day this nation will rise up and live out the true meaning of its creed: “We hold these truths to be self-evident: that all men are created equal.”

I have a dream that one day on the red hills of Georgia the sons of former slaves and the sons of former slave owners will be able to sit down together at the table of brotherhood.

I have a dream that one day even the state of Mississippi, a state sweltering with the heat of injustice, sweltering with the heat of oppression, will be transformed into an oasis of freedom and justice.

I have a dream that my four little children will one day live in a nation where they will not be judged by the color of their skin but by the content of their character.

I have a dream today.

I have a dream that one day, down in Alabama, with its vicious racists, with its governor having his lips dripping with the words of interposition and nullification; one day right there in Alabama, little black boys and black girls will be able to join hands with little white boys and white girls as sisters and brothers.

I have a dream today.

I have a dream that one day every valley shall be exalted, every hill and mountain shall be made low, the rough places will be made plain, and the crooked places will be made straight, and the glory of the Lord shall be revealed, and all flesh shall see it together.

This is our hope. This is the faith that I go back to the South with. With this faith we will be able to hew out of the mountain of despair a stone of hope. With this faith we will be able to transform the jangling discords of our nation into a beautiful symphony of brotherhood. With this faith we will be able to work together, to pray together, to struggle together, to go to jail together, to stand up for freedom together, knowing that we will be free one day.

This will be the day when all of God’s children will be able to sing with a new meaning, “My country, ’tis of thee, sweet land of liberty, of thee I sing. Land where my fathers died, land of the pilgrim’s pride, from every mountainside, let freedom ring.”

And if America is to be a great nation this must become true. So let freedom ring from the prodigious hilltops of New Hampshire. Let freedom ring from the mighty mountains of New York. Let freedom ring from the heightening Alleghenies of Pennsylvania!

Let freedom ring from the snowcapped Rockies of Colorado!

Let freedom ring from the curvaceous slopes of California!

But not only that; let freedom ring from Stone Mountain of Georgia!

Let freedom ring from Lookout Mountain of Tennessee!

Let freedom ring from every hill and molehill of Mississippi. From every mountainside, let freedom ring.

And when this happens, when we allow freedom to ring, when we let it ring from every village and every hamlet, from every state and every city, we will be able to speed up that day when all of God’s children, black men and white men, Jews and Gentiles, Protestants and Catholics, will be able to join hands and sing in the words of the old Negro spiritual, “Free at last! free at last! thank God Almighty, we are free at last!”