Dec 29 2009

acelasi Titanic, doar ca in cosmos. Despre Avatar

Vitalie Sprînceană

wallpaper_08_800x600

sursa imagine

James Cameron ”Avatar”.  L-am văzut în 3D, la un cinematograf din Chinatown, în Washington DC. Un film tocmai potrivit pentru pop-corn și coca cola, plus o ecranizare a celebrului dialog dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid din Scrisoarea a III a lui Eminescu:

Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,

Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Baiazid poartă chipul colonelului Miles Quaritch, militarul tipic în înțelegerea ”elitistă”, adică o culegere ambulantă de stereotipuri și clișee în privința oamenilor unformei:

– idiot,

– tâmpit,

– prost,

– arogant,

– nepriceput,

crede doar în forța mușchilor, fierului și focului, distribuite în cantități cât mai mare printre aborigenii Na’vi, de pe imaginata planetă Pandora.

Mircea, de cealaltă parte, e un chip multiplu: numele lui e o legiune (straniu, Răul e puțin, marginal, de fapt e reprezentat, în principal, de 1-2 persoane degenerate, iar Binele  – o calitate colectivă, distribuit uniform printre ceilalți eroi ai libretului): Jake Sully, Dr. Grace Augustine, Norm Spellman, Neytiri, fiica șefului clanului Omaticaya, animalele de pe Pandora, copacii, strămoșii vii și morți….

Lupta dintre cele două principii e crâncenă, și desigur, inegală: Răul dispune de arme sofisticate, tehnologii, foc și mușchi, și bineînțeles  este în căutarea unor zăcăminte de petrol, pardon unobtanium; de cealaltă parte, Binele e înarmat doar cu inimă și suflet, ambele însă echivalente cu niscaiva megatone de trotil (a se vedea povestirea savuroasă ”Cărbunele Galben” a lui Sigizmund Krzhizhanovsky, contabil perspicace al echivalentelor de energie cinetică depozitată în corpul uman).

Răul, așa cum îi stă unui rău, luptă cam singur și de nevoie, în timp ce sub steagurile binelui se adună întreaga suflare a Pandorei. În fața unei asemenea oști, de morți și vii (izbitor seamănă, în acest moment, Avatarul cu The Lord of the Rings – și acolo, elfi și hobiți, oameni și umbre se adună pentru a-l învinge pe Sauron și ceata lui), helicopterele supersofisticate cedează și sunt deteriorate de săgeți și harponuri  (cum se face că geamurile blindate care rezistă gloanțelor sunt găurite cu ușurință de săgeți e o ghicitoare pe care Cameron o lasă nedezvăluită, ea însă nici nu prea contează în economia luptei, doar, nu-i așa, Binele întotdeauna învinge Răul?).

Asta a fost un fel de subiect.

Un fel de idei:

– sugestia, perfidă, așa cum sunt toate sugestiile, că Răul ar fi un accident sau un avatar al unui colonel degenerat seamănă mai mult cu o clauză de clemență, decât cu o localizare a originilor Răului. Trimiterile transparente la Bush și anturajul său, la strategia defectuoasă și hilară a acestuia cu privire la ”pre-emptive action” și ”fight terror with terror” rezultă într-o demonizare excesivă a administrației prezidențiale și o absolvire de vină pentru ceilalți, cum ar veni, Bush e nătâng, rău, Noi, restul, suntem buni, excesiv de buni… Înțeleg și respect poziția civică a lui Cameron de a se opune războiului din Irak, dar e cumva forțat să zici că unul Bush e de vină, că acest război a fost idioțenia singuratică a unui degenerat/idiot/manipulat… Războiul a fost în mare parte american, deci național, în pofida opozițiilor și rezistențelor particulare…Și susținerea continuă a plătitorului de taxe și impozite american pentru acest război, la fel trebuie luată în calcul, la fel și analiza detaliată a gafelor, greșelilor ce s-au produs în acest război… Până la urmă, războiul a ținut doar vreo 2 luni, iar ceea ce a urmat e un fel de pace defectuoasă, și, se pare, ea e cea care dă bătaie de cap fiind făcută ad-hoc, fără pregătire… În fine, spectatorii americani din sală au râs copios, chit că filmul îi arăta cu degetul tocmai pe ei… Dar nu am priceput de cine râdeau: de Cameron sau de Bush…

ecologismul deșănțat, cu aborigeni ale căror plete se conectează, întocmai ca device-urile USB, la tot ce mișcă, crește și răsuflă pe planeta aia, și întocmai ca USB-urile, fac upload și download data, cu copaci fosforescenși, munți plutitori, jivine (un fel de meduze de uscat) gingașe apare mult prea frumos și strălucitor când e comparat cu activitatea brută de extragere a petrolului, pardon, unobtanium-ului, dar pălește dacă e pus în relație cu lanțul trofic și cu piramida nevoilor a  lui Maslow. E o comparație inegală și necinstită între o lume reală și una imaginară (imaginarul are întotdeauna de câștigat), între urățeniile realității și frumusețea visului… Nu justific comportamentul hidos și cotropitor al omului față de natură, însă, în parte, de acest tip de comportament depinde supraviețuirea speciei umane… Carnea organică e tot carne, și tot mor animale…

E de înțeles și mitologia care însoțește nostalgia după viața comunitară, după ”ieri” și după ”odinioară”, din păcate. ”ieri” avea și alte realități, ceva mai puțin plăcute, care au determinat dezvoltarea lui în ”azi”… Și armonia cu natura, în care, zicem noi, trăiesc popoarele originare, e mai degrabă o proiecție particulară a nevrozelor noastre asupra unor populații, decât realități curente ale populațiilor în cauză. E ușor să scrii la baconul tău în plin centrul Chișinăului, despre miracolul unei dimineți înrourate într-un lan de grâu, și mult mai greu să pui mâna pe coasă, într-o astfel de dimineață și să muncești de zor; e ușor să mergi într-o deplasare de două ore la țară, să mănânci vărzari, și e mult mai greu să înfrunți viața cotidiană a țăranului… În fine, un tip de atitudine, care zice mai mult despre Noi, decât despre Ei, de fapt, e o constructie a unor Ei după calapoade dorite de noi, violență simbolică s-ar chema asta, și rasism pozitiv…

imperialismul, adică colonialismul, adică rasismul e de condamnat, dacă se înfățișează în astfel de forme hidoase (mai mult chiar, extremiste) cum este nimicirea unei lumi întregi de dragul unor minereuri sau altor resurse, dar, poate fi susținut, în mod argumentat, coerent și corect din punctul de vedere al Binelui, atunci când protestează împotriva unor limitări ale drepturilor ființelor umane la o o libertate elementară: e imperialism, de acord, să supui o țară pentru a-i exploata zăcămintele, dar nu e imperialism să pui la zid practica Sati, adică arderea pe rug a văduvelor în lumea hindusă…

Totuși, să nu uit, că ”Avatar” e un film, fără pretenții de monografie etnografică. E drept,  a trecut cam pe lângă rațiunea mea, fără a lăsa prea multe urme, însă asta e doar o față a monedei. Ca film însă, ca operă de artă adică, ca construcție ce se adresa simțurilor și trăirilor mele, m-a sedus… Am fost uluit de poezia grafică care se perinda în fața ochilor mei. Lumile virtuale desenate asiduu de programiști sunt adevărate capodopere, reușind să asambleze, într-un amalgam multicolor reverii, senzații, gânduri, eternele tânjiri după Paradis, armonie și perfecțiune… Un film care menține trează capacitatea de a visa… Pentru asta, un mare Mulțumesc.


Dec 28 2009

cultul personalitatii: varianta de consum

Vitalie Sprînceană

Ca un individ născut în URSS, am niște sensibilități aparte față de cultul personalității, atât în varianta hard, adică politică, cât și în cea soft, adică comercială… Am încredere că societatea americană dispune de mecanisme eficiente pentru evitarea unor ispite totalitare, dar, la fel de mult cred, că prea multă iubire pentru un anume tip de personalitatea, cea politică, este uneori și periculoasă, pentru că ar putea fi însoțită de miopie…A iubi Puterea nu e întotdeauna un lucru bun…

Obama în varianta Superman… Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia.

Panoul de onoare.

În varianta rap and soul.

Variant EMO.

Obama în viața casnică.

Continuitate…Obama în galeria de ”sfinți”…

Alt tip de continuitate…

Tatăl și Fiul…Adică ieri.


Dec 26 2009

anul 2009 in 2000 semne

Vitalie Sprînceană

Răspuns la ancheta inițiată de revista Contrafort.

1. Care este după părerea Dumneavoastră evenimentul politic al anului 2009 în Basarabia şi în lume?

2. Ce consideraţi demn de a fi remarcat în cultură, în literatură?

1. 2009 e un an multiplu: în el au încăput mai mulţi ani. Întâi, acel An nesfârşit al bâlbâielilor şi ezitărilor numite Tranziţie. Apoi, aerul tomnatic a pus temelia unui nou an – unii îi zic Schimbare, personal, m-aş bucura să fie măcar un Sfârşit al zăpăcelii şi un Început al unui proiect de ţară, absent până acum în agendele politicienilor… Am mai trăit şi un an scurt, dar groaznic, de doar o săptămână, între 7 şi 15 aprilie, rupt parcă din Evul Mediu: viteza cu care întreaga arhitectură instituţională, legislaţia modernizată după canoane europene, inexistenta societate civilă, medii le universitare şi majoritatea tacită s-au culcat răbdător sub dorinţa de răzbunare a unui individ, dă mult de gândit asupra trăiniciei democraţiei moldoveneşti. Iar oceanul de ură al poliţiştilor, revărsat generos în beciurile comisariatelor peste adolescenţi şi tineri fără vină, ar trebui să fie un avertisment direct cu privire la forţele şi pasiunile ascunse care sabotează, zi de zi, instaurarea normalităţii.


2. Nu a apărut, în anul 2009, vreo carte ce ar fi înfiinţat o nouă eră literară, totuşi e ceva de reţinut: instaurarea unui nou mediu de comunicare – Internetul, şi a unui nou tip de public – Internauţii, divizaţi în bloguri, forumuri, reţele sociale sau platforme de microblogging. O comunitate mică dar care a ştiut să ocolească blocada informaţională din aprilie, să relateze atât audienţei interne, cât şi celei externe lucruri pe care presa tradiţională le ignoră, să enunţe opinii şi atitudini faţă de evenimente curente, să construiască un spaţiu public în care să se discute idei.

Elementul literar? Internetul moldovenesc a început să producă scriitură în cam toate genurile: pamflet, eseu, cronică de carte, lozinci şi propagandă, poezie… Chiar dacă această masă imensă de litere virtuale nu a produs vreo capodoperă, ea a reuşit să creeze comunităţi de gusturi şi interese: a născut cronici de carte şi fenomenul Schimb de Cărţi. Şi cel mai important – cititori. E un fel de evoluţie în care îmi pun mari speranţe.


Dec 23 2009

Socialism de Potomac

Vitalie Sprînceană

Ken – înalt, uscăţiv, ochelarii îi încadrează ochii vioi, teşiţi într-o faţă demult trecută de prima tinereţe; îmbrăcat lejer, tip sport – un pulover gri şi blugi standard; în mâna dreaptă ţine o mapă doldora de foi copiate la xerox, hărţi, poze, texte, ceva portrete. Ken e ghidul nostru – un grup de străini de diferite vârste, preponderent studenţi sau beneficiari ai unor burse de cercetare şi schimb de experienţă, majoritatea originari din spaţiul post-sovietic – prin Alexandria, statul Virginia, un orăşel aşezat la 6 mile (aproximativ 10 km) distanţă de capitala federală Washington DC.

Istoria Alexandriei (numele oraşului nu are, aşa cum ne aşteptam, vreo legătură specială cu Alexandru cel Mare, Alexandru cel Bun sau Alexandru Nevski, ci a fost botezat după un căpitan obscur, Philip Alexander) s-a împletit prin mii de fire, văzute şi nevăzute, unele idilice, altele groaznice şi sângeroase, cu cea a întregii Federaţii: este oraşul în care a activat, în calitate de topograf, tânărul George Washington, viitorul erou al Revoluţiei şi primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, aici a copilărit viitorul comandant suprem al trupelor Sudului, generalul Robert E. Lee, tot aici au căzut primele jertfe din Războiul Civil… O serie de alte curiozităţi locale: biserica anglicană unde s-au întâlnit Roosvelt şi Churchill pentru a pune la cale înfrângerea lui Hitler (americanii ştiu, mai bine ca nimeni alţii, să facă, apoi să vândă conexiunile istoriilor locale cu evenimente sau persoane cu statură naţională sau mondială – unele cafenele „norocoase” afişează, pe pereţii interiori sau la intrare, lista vizitatorilor notorii – în special staruri de cinema, dar şi politicieni, mai rar, scriitori sau savanţi; alte produse, „degustate” de nemuritori poartă, alături de numele original, un titlu de nobleţe – recommended by Obama, Bush sau Madonna), Piaţa Centrală a oraşului – locul unde se construiau eşafoade pentru execuţia celor care au încălcat legea, dar şi spaţiul unde erau organizate marile vânzări de sclavi.

Ken strecoară abil, printre enumerările uscate ale unor ani şi fapte, unele comentarii proprii, ironii, şi chiar, pe alocuri ghost stories, sugerând existenţa unor spirite care încă mai bântuie noaptea prin acest oraş populat majoritar de funcţionari angajaţi ai unor instituţii federale sau organizaţii private care prestează servicii statului american (aşa-zişii Beltway bandits, sau hoţii din centură, după „numele” lor neoficial), alteori, ocolind patosul cu care de obicei americanii îşi povestesc propria istorie, evocă existenţa unor oameni mărunţi – pentru ei nu prea e loc în memoria colectivă oficială – ne-a adus, bunăoară, într-un cimitir vechi, în care odihnesc oasele celor căzuţi în războiul civil şi ne roagă să citim, cu atenţie, inscripţiile de pe pietrele funerare. Nu observăm imediat ceea ce sugera Ken: pe unele din ele, stau scrijelite năstruşnicii de genul „X, soţia lui Y, moartă în 186…, la vârsta de 152 ani”. Alături altcineva care, conform scriiturii, ar fi vieţuit 130 ani. Straniu?, întreabă Ken. Inscripţiile astea au apărut pe durata războiului (cel civil, dintre Nord şi Sud, pentru abolirea sclaviei) – în lipsa unor fonduri şi condiţii decente, taberele militare erau desfăşurate adesea în cimitire sau biserici. Războiul a fost unul de uzură, cu multe lupte de poziţie, timpul petrecut în tranşee prea mult şi prea plat, iar ostaşii, ca să-şi mai îndulcească trecerea clipelor, crestau năzbâtii pe pietrele de mormânt. Pietrele care au mai rămas, pentru că multe din ele au fost luate pe front, fiind un excelent suport pentru tunuri (sudiste, adică „rele”, cât şi nordiste, „adică bune”) …

Ziua e însorită, o vară suspectă (termometrul indică, la soare, temperaturi de peste 20 grade Celsius) întârzie pe străzile Alexandriei, aşa că avem timp să digerăm, pe îndelete, povestirile lui Ken, să facem nişte poze frunzelor toamnei care s-au dezlănţuit în nuanţe roşietice şi să respirăm aerul liniştit de duminică al oraşelor americane.

Spre sfârşitul plimbării aflu că Ken (a mărturisit-o, de fapt, încă la început, dar păşteam gândurile pe alte câmpuri, aşa că aflu abia acum) nu este un ghid profesionist, nici măcar nu are pregătire istorică academică. Excursiile sunt un hobby şi Ken le practică gratuit: îşi adună de unul singur materialul ilustrativ, citeşte, caută, colectează, interoghează, pe scurt: un om aflat la cheremul propriei curiozităţi. A ghidat şi la Cimitirul Naţional din Arlington şi în alte locaţii din zona proximă a Washingtonului. Pentru că iubeşte oraşul, America, Lumea.

Din cele câteva infinităţi de petrecere a timpului liber în week-end (Ken munceşte întreaga săptămână şi sâmbăta pare un timp potrivit pentru familie, părinţi, prieteni, odihnă în parc, bere în pub sau călătorie la Wallmart), unele din ele cu beneficii materiale, Ken alege să jertfească din timpul său propriu (care îl costă şi bani, ca pe orice american) pentru a socializa istoric nişte străini ca alde mine, ale căror unice virtuţi sunt Alteritatea şi Curiozitatea şi cărora, din varii motive care au ca punct de intersecţie sărăcia, le cam suflă vântul prin buzunare. Ştie Ken şi acest lucru, de asta ne avertizează despre locurile unde sunt gratuităţi, ne semnalează existenţa, în alte părţi, a unor taxe… Îi face plăcere să ne scufunde abrupt în abisurile istoriei americane, pentru a ne scoate apoi, cumva îndrăgostiţi de acest orăşel şi de străzile lui suspect (şi plăcut) de europene.

Nu e singurul. Filantropia şi voluntariatul trăiesc o viaţă obişnuită în casele americane. Un raport al Independent Sector, o platformă de dialog între organizaţiile nonprofit şi de caritate din SUA, indica, la începutul anilor 2000, o pondere de 70% a americanilor care fac donaţii, în cadouri sau bani, iar 55% din cetăţeni investesc în scopuri caritabile propriul timp şi efort. Aproape jumătate din ajutoare vin dinspre şi merg spre organizaţii şi asociaţii religioase, însă alte 12% merg spre educaţie, 12% pentru artă şi cultură, 20% – pentru sănătate. Acelaşi raport arăta că, printre ţările industrializate, SUA sunt întrecute la capitolul voluntariat şi caritate doar de Canada, dar se situează mult înaintea ţărilor europene sau asiatice…

…Socialismul american, fenomen recent în SUA, importat, ameninţă conservatorii, de când Barack Obama a câştigat campionatul pentru funcţia de preşedinte, e, de fapt, sub forma sa stihiinică, neorganizată, neoficială şi în afara controlului direct al statului, o activitate uzuală în SUA, cu vechi tradiţii, obiceiuri, ritualuri şi fundamente, mai ales religioase…

O tradiţie transmisă cu succes spre şi moştenită inclusiv de generaţia postmodernă care a virtualizat-o şi căţărat-o pe internet: megaportalurile de anunţuri, gen craigslist, conţin, obligatoriu şi rubrica Free, cu ajutorul căreia oamenii care se mută, înlocuiesc sau pur şi simplu doresc să se debaraseze de lucruri şi obiecte de care nu au nevoie, fac legătura cu cei care nu au aceste lucruri şi obiecte, dar şi le doresc foarte mult (mobilă, utilaje, materiale de construcţie, lemn, cărţi, audio-video, flori etc.)…

Arareori vei trece printr-un orăşel american fără a vedea, pe alocuri, la drum, sau chiar în faţa casei, mobilier ori alte lucruri aşezate acolo cu scopul de a fi luate de cei care le-ar găsi o utilitate…

Chiar dacă ar exista, socialismul în varianta americană (de fapt, un fel de capitalism religios care ascultă de Biblie) e total diferit de cel european şi asiatic, prin două trăsături tipice, intim legate şi modelate de structura generală a American Dream:

– Scepticismul suspicios general (şi generalizat!) faţă de organizaţii, partide şi birocraţii. Adică instituţiile sub orice formă: americanul e individualist, religia sa este egoistă, căci clamează şi gestionează relaţia lui personală cu Dumnezeu, nemediată de cineva, preot sau biserică, ultimele sunt mai degrabă locuri de socializare decât puncte sacre… Şi, pentru că Dumnezeu (spre deosebire de Comitetul Nobel, care mai scapă câte un premiu pentru organizaţii) nu contabilizează decât faptele, bune sau rele ale fiecărui individ în parte, americanii preferă să facă ei înşişi acest Bine (îngrijirea unor parcuri, clădiri, donaţii pentru şcoli şi muzee), decât să lase treaba asta pe seama Statului.

– Credinţa în virtutea şi eficienţa traiectoriilor personale: nimeni, crede americanul, o organizaţie sau structură colectivă nu poate apăra mai bine drepturile cetăţeanului decât… cetăţeanul însuşi. În ţara care nu a cunoscut sistemul feudal al ierarhiilor sociale, iar teritoriul imens şi posibilităţile practic nelimitate pe care le oferea situaţia geografică, a stimulat o flexibilitate a mişcărilor sociale, eşecul într-un loc, poate fi compensat de succesul în alt loc, de aceea oamenii, săraci sau bogaţi, sunt în veşnică mişcare, într-o căutare continuă a unei vieţi mai bune.

American Dream nu ar fi, aşa cum se crede, colorat de visul îmbogăţirii peste noapte, ci de eterna mobilitate a americanilor. Nu „Mâine voi fi mai bogat!”, ci „Mâine mai am o şansă!”.

articol apărut în revista Contrafort : nr. 11-12 (181-182), noiembrie-decembrie


Dec 16 2009

eroi, anti-eroi. si altii

Vitalie Sprînceană

Filmul rusesc ”Țarul”, cu Oleg Iankovski și Petr Mamonov (cel din ”Ostrov”) a reușit să-mi trezească niște sentimente de simpatie pentru Ivan cel Groaznic… Cu toate străduințele regizorului Pavel Lunghin de a construi un demon, Ivan a ieșit tot simpatic. Vioi, și viclean, imprevizibil și labil – când rătăcitor în transă religioasă, când soț pervers, când tătic grijului, țarul pare un roșcovan scoțian violent după X pahare de whiskey… Huligan, dar agreabil.

Celălalt erou, mitropolitul Filip (Kolâchev), e  cam nesărat și fără gust. Lemnos, greoi, nu șovăie niciodată. E ca o lozincă. Rămâne drept și virtuos chit că în jurul lui se zidesc munți de trupuri și curg oceane de sânge. Însă cumva  virtutea lui e suspectă: pare a fi atitudinea unui călător venit pentru două ore într-un sat prăpădit, care la vederea mizeriei se autoconsolează: ”Ei las, mașina vine să mă ia înapoi în două ore.” E perspectiva Străinului. A celui din altă Lume. Care se grăbește spre un Acasă situat în altă parte.

Cum miza filmului era totuși lumea aceasta, sfințenia mitropolitului pare să fi greșit ținta: ea e o poveste exemplară a unui om excepțional care a reușit să înfrunte întreaga nebunie a epocii, să rămână treaz într-o lumea beată (de violență, de sânge), dar o face, ca o ființă supranaturală, cu puteri ieșite din comun.

Nebunia lui Ivan Groznâi este la îndemâna tuturor, pe când sfințenia mitropolitului Filip (Kolâchev) –  inaccesibilă și miraculoasă…

Un fel de rasism  spiritual care împarte lumea în două mari categorii: cei care se nasc buni și rămân așa pentru toată viața, și restul, care fiind născuți corupți așa și rămân…

Cred că însăși rigorile genului hagiografic joacă festa.  Eroul-tip, în filmele de propagandă morală, cum este Țarul, se construiește după un calapod fix: să fie fără fisuri, evoluția lui morală să fie ireproșabilă, să nu șovăie sau să cadă în momente de slabiciune, să fie înzestrat cu ceva ieșit din comun (răbdare, înțelegere), iar acest dar supranatural să fie înscris în însăși ființa lui, de la începuturi, și fiecare moment la vieții să-l conducă spre destinația finală: Apoteoza…

Schematism utilizat de toate școlile de propagandă, inclusiv cea sovietică. În acest sens, nu există o mare diferență între Mitropolitul Filip (portretizat de Lunghin), cel care pare grăbit să moară mai devreme pentru a scăpa de lumea asta și a-și ”primi” sfințenia, și kolhoznicii din ”Volga-Volga” ce-și văd împlinirea în participarea la Olimpiada Muzicală din Moskova.

Mi se impune în minte o comparație cu Alioșa Karamazov, alt creștin nedrag mie, a cărui virtute, lăudabilă, era de aceeași esență tare, adică supranaturală.

Excepționalul și extraordinarul sunt, fără îndoială dezirabile, dar, un slogan realist vulgar amintește că ele sunt inaplicabile pentru o lume populată de oameni, și probleme. E inutilă sfințenia Mitropolitului Filip pentru că aceasta nu e o soluție ”politică” (în sens de organizarea a vieții cetății), nici cotidiană: multe ispite, iar puterile supranaturale sunt distribuite cu măsură și cam inegal. Filip refuză să judece (ne)vinovăția boierilor, un ”eveniment” din lumea reală… Un creștin abstract căruia nu-i pasă de creștinismul aplicat la gura cratiței…

Mult mai drăguț și mai real părea celălalt mare creștin al lui Lunghin, călugărul Anatolii din Ostrov…Ăla era un creștin parvenit: trăise în neștire, apoi a comis o crimă a cărei greutate l-a apăsat dar l-a și transformat, ca în final purificat, să ajungă la  starea de beatitudine. Călugărul Anatolii era ”om”. Mitropolitul Filip este un fel de Hristos teleportat în Evul Mediu.

…Vechile filme propagandistice sovietice erau, într-un sens, mai ”umane” , eroii: Ciapaev, Lenin, Stalin, Stahanov, pilotul Maresiev și kolhoznicii anonimi,  aveau un fir vizibil ce-i lega de lumea reală: porneau dintr-o normalitate (viață grea, sat, mizerie, bătăi, periferii urbane, praf), treceau printr-o groază de suferințe și momente teribile, ca în final să construiască un caracter… În noile filme propagandistice ruse (Amiralul, Gambitul Turcesc, Țarul) caracterul e primit ca moștenire de la un Unchi necunoscut…Eroul doar îl poartă prin lume, cam neglijent, ca pe o haină care o folosești pentru anumite ocazii, după care o arunci…


Dec 15 2009

cu harletul prin paraginile gandirii

Vitalie Sprînceană

Există un complex de negândire pe plaiurile mioritice, un fel de scurtătură morală, care blamează victima pentru răul ce I s-a întâmplat. Fetele violate sunt singure vinovate, conform acestei logici de puț(ă): Că, adicătelea, cine-a scos-o pe Ileana din casă, nu putea să stea și ea, ca o femeie de treabă, după horn. Că de ce are două picioare și între picioare…Că, de ce trăiește ea în genere? La noi morții sunt vinovați că i-ar fi impus pe ucigași să-I omoare, pietonii – că s-au băgat la zebră când e verde pentru ei da nu au văzut Jeep-ul unui șmenar local care venea pe contrasens, copiii sunt vinovați că îi provoacă pe părinți să-I snopească în bătăi…

Evreii sunt vinovați că și-au instalat ”obiectul” (zic creștinii, Unu, altul într-o frumoasă limbă a la Eichmann) în parcul Central, altfel loc public. Apoi, mai sunt vinovați că ar fi evrei iar asta, zice marele monument de xenofobie, nepărintele cibric e o contradicție ontologică, adică zidită în ”esențe ”, cum ar veni, de rasă…

Altă abureală:

Cel mai recent moștenitor direct al testamentului lui Ștefan cel Mare (l-o fi scris pe numele lui  ăla mic, iute la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat) – tot nepărintele Cibric, umblă ziua amiaza mare cu ciocanul în mână prin centrul Chișinăului de stau 20 falnici polițiști și-l admiră ca niște fete mari ce-și așteaptă mirele, apoi condamnă statul că nu ar trăi după canoanele bisericești, amenință că nu se va supune legii, face conferințe de presă, poze, declarații. În direct sau la telefon, cum îi vine.

Ultimul nătâng, vicecomisarul de Chișinău, Silviu Mușuc, povestește, cu aplombul unui soldat al regelui Leonidas, care tomai a venit de pe câmpul de luptă și spune poporului cum o mână de viteji au oprit oastea persană la Termopile și au ținut-o în trecătoare ceva zile, acest nătâng zice, și el în direct, ca tot omul cu funcție, că polițiștii au fost incapabili să intervină, că ar fi încercat să-I convingă pe cei 150 de băbuțe, moșnegi și niște sutane negre (da, da anume Черносотенцы, trupele paramilitare ale Bisericii – la Chișinău doar Ministerul Agriculturii și Stația de Purificare a Deșeurilor nu dispun de trupe ”special”) să lase treaba aia urâtă, dar nu le-a reușit… Bine, măi nene, înțeleg dacă Otto Skorzeny parașuta un desant de pistolari în parcul Catedralei și polițiștii nu ar fi putut face nimic, da să stai tu, ditamai viceșeful poliției municipale și să te bocești că nu ai reușit să oprești un preot cu ciocanul în mînă și două steaguri pe laturi…  Mai lipsea puțin ca polițiștii în genere să-și ceară scuze că s-au arătat p-acolo…

p.s. după povestea aceasta tristă, întâmplată la Chișinău, consider cu o încredere și mai mare, că acel curs de religie trebuie întrodus în școală, dar golit de dogmatici, eshatologii și alte lucruri despre care am zis.  Toleranța religioasă trebuie învățată în sălile de clasă, nu în stradă, predată de indivizi onești, nu de idioți alde cibric care afirmă, culmea prostiei, că Ștefan ar fi apărat țara de jidovi. S-a văzut cât costă lecțiile de stradă, care e valoarea lor pedagogică și mai ales, pilda lor etică.


Dec 12 2009

posibile istorii ale unei istorii

Vitalie Sprînceană

15.11.27

Ziarul “Plugarul Roș”, 15 noiembrie 1927.

Niscaiva puncte ca să scot istoria asta din capcana senzaționalului.

genealogic – așa ar fi putut fi limba oficială a statului cu capitala la Muncești. Abundența neoglogismelor ruse (atenție nu a slavismelor, de care e plin fondul limbii române) și a unor modalități curioase de construcție a cuvintelor (în româna nu se prea obșinuiește ca un cuvânt nou să fie format din bucăți de alte cuvinte, ci se unesc ambele cuvinte întregi) indică un drum posibil pe care evoluția lingivistică a “limbii moldovenești” ar fi putut s-o ia. Așa se mai vorbeste și azi în unele sate din Transnistria. Că acest tip de limbă nu a devenit totuși limba oficială a RSSM și la școala moldovenească s-a învățat o limbă apropiată de româna literară e meritul unor omenași din anii 60. Ar trebui să vedem care-s numele lor…Am auzit că Lupan ar fi unul din ei…

istorico-politic – prin introducerea masivă a neologismelor limbajului administrativ se urmărea atât socializarea politică a cetățenilor RASSM cât și crearea unei limbi publice moldo-ruse, în opoziție cu cea privată. Cum cetățeanul sovietic era prins aproape în majoritatea timpului său în activități colective limba publică urma încet-incet să se instaureze…

filosofic – arhitecții limbii “moldovenești” au pornit să construiască limba de jos, adică după modelul Vorbei…Scrisul trebuia să imite vorba, nu invers, cum e practica…Cum zicea L.A.Madan cel mai mare promotor al noii limbi: Gramatica pentru om, dar nu omul pentru gramatică. Cât de mult lipsește o cercetare a acestui fenomen, și câtă paine ar fi de mâncat pentru un filolog cu puține cunoștințe filosofice și sociologice…

Pe blogul Neighborlands, proiect de studiu al lui Alexandru Leșanu, am descoperit o altă mostră, un articol din “Drumul Socialist”, din 5 octombrie 1936, de data asta scris cu grafie latină într-o română bunicică (care, între timp devenise, în intervalul 1932-1938 grafie și limbă )…