Nov 30 2009

santajul interimatului

Vitalie Sprînceană

Niște ape se limpezesc: la sugestia  Ministerului Educației, Guvernul a decis miercuri, 25 noiembrie 2009  să-i confirme în posturi pe Cheorghe Ciocanu, rector al Universităţii de Stat din Moldova, pe Ion Bostan, rector al Universităţii Tehnice din Moldova şi pe Laurenţiu Calmuţchii, rector al Universităţii de Stat din Tiraspol…

Pe pagina electronică a USM, Gheorghe Ciocan se laudă că ar fi șef al instituției cu pricina încă din 2007, când fostul rector, Gheorghe Rusnac era trimis să diplomățească în Italia.

Un an întreg, din 2007 până în decembrie 2008, Ciocan a fost rector interimar…

Anul trecut, în decembrie, au avut loc niște alegeri rectorale în Universitate… În chiar ajunul lor, Procuratura a decis să intenteze un dosar penal unuia dintre candidați. Adică Celuilalt…Lui Gheorghe Avornic, încurcat, pe vremea aia cu Vasile Tarlev… Ciocan a câștigat detașat alegerile în Senatul Universității de Stat, cu sprijinul ”dezinteresat” Procuraturii, al cărei șef era…membru al Senatului Universității care a ales rectorul…

Din decembrie 2008 până în noiembrie 2009, Gheorghe Ciocan a fost rector…neconfirmat, adică interimar: întâmplarea face ca Regulamentul cu privire la organizarea şi desfăşurarea concursului pentru postul de rector al instituţiei de învăţămînt superior universitar să nu fixeze un interval de timp regulamentar în care Ministerul să confirme alegerea Senatului, astfel că Ciocan putea sta neconfirmat, dar totuși rector, până la sfârșitul lumii sau până la venirea lui Hristos să facă Judecata adevărată.

Asta ar explica, relativ convingător, comportamentul suspect de docil al lui Ciocan pe durata evenimentelor din aprilie, când nu a ridicat ochii și vocea împotriva abuzurilor poliției care a percheziționat căminele studențești, și-a bătut joc de unii din ei (vânătăi, umilințe la comisariate) sau Vojdiului care învinuia cadrele didactice de pedofilie politică. Ciocan aplauda frenetic…și e de înțeles comportamentul lui prin prisma șantajului interimatului, căci putea fi revocat în orice moment și trimis în neant ca mulți alți interimari: imi vin în mine Iordan și Ursu de la primăria Chișinău, interimari și ei pe durata a vreo 2 ani…

Să fie interimatul o nouă metodă de a șantaja cadrele și a le face ascultătoare?


Nov 26 2009

imperialisme geografice

Vitalie Sprînceană

Departamentul Studenți Străini al Universității în care Studiez a organizat International Thanksgiving, un fel de prânz de sărbătoare, cu tăierea curcanului, cum se cuvine, pentru stranieri. Studenți mulți, predominant, ca și în lume, chinezi plus indieni – un fel de eșantion planetar, cu deosebirea că albi nu erau aproape deloc, iar indivizi de culoare și mai puțini…

Ne așezăm, după obicei, la mese, după principiul comunitar, rasial, de interese, statut și funcție, pe scurt, care și cu cine dorește: prieteni, colegi de grup sau de discotecă, pământeni.

Eu cu Alex suntem unicii moldoveni în sală. De masa noastră se apropie unul dintre organizatori, angajat al Departamentului. Ia loc, ia și o farfurie. O femeie-fată, cu trăsături asiate, vine și ea. Rumegăm pe îndelete, ascultăm declarații, îndemnuri, cineva povestește patetic, în fundal, istoria și semnificația sărbătorii. Comesenii noștri au chef de vorbă. Se interesează de unde suntem, o întrebare tipică. ”Moldova” nu dumirește pe nimeni, așa că varianta prescurtată, cea mai sigură pentru că nu stârnește întrebări adiționale este: undeva în Europa. Data viitoare vin cu atlasul. Promit.

Și tu?, o întrebăm pe doamna asiată.

Eu îs din China.

Hm, unde e asta? – demarăm un joc, ca să imprimăm discuției un ton neprotocolar.

În Asia…

Nu am auzit de China. În Asia cunosc Bhutan, Nepal, Tailanda, Bangladeș, Vietnam, Japonia, Coreea de Nord și cea de Sud, Pakistan. De China nu am auzit. Ce fel de țară e? Mare? Cât e teritoriul, mai răsărit ca orașul ăsta (așa-zisul oraș e de fapt un orășel de vreo 20 mii de oameni, cam 2 blocuri de locuit în Beijing sau Shanghai)…

Femeia scapă furculița din mână și ne învăluie cu o privire în care se citește rând pe rând, nedumerire, ceva furie, apoi o neliniște…

E o glumă?

Nu…

Ne ridicăm și ne luăm rămas bun… Cineva mănâncă cu greu… cred că s-a ofuscat, deși ne-a ofensat și pe noi: ea nu ne știe țara, noi ne facem că nu i-o știm pe a ei… Suntem chit. Adio olimpici la geografie și cititori lacomi de atlasuri…

Seara, vin de la ore… ies din Unniversitate și merg spre stație. Mai am timp până apare autobuzul așa că decid să fac o plimbare…parcurg 1 stație pe jos…apoi încă una. Ajuns aproape la destinație, lângă mine oprește brusc o mașină. Coboară o asiată, încă una, zăpăcită.

Domnule, vă rog, am nevoie să ajung la adresa asta… Îmi arată o fițuică pe care stă scris unul din blocurile universității în care au loc de obicei concertele…

Păi, să vă explic…E între blocuri…se ajunge rapid pe jos…

Vă rog, mă grăbesc mult, dacă ați putea să mergeți cu mine, pe urmă vă aduc înapoi…

Ok, zic…Urc…

La dreapta, vă rog, apoi la stânga.

Miss pricepe că nu-s din partea locului…Mă întreabă de unde-s…Moldova….A, unde-i asta??? Undeva în Europa, vine răspunsul standard…

Și Dvs, o întreb, ca să nu-i fiu dator… Păi, China…

China? Ce e asta? Unde e?

U-u-uuuuuuuuu, automobilul frânează prelung…și brusc. Cum, nu știți unde e China?

Nu…

În Asia…

A, Asia, cunosc Bhutan, Mongolia, Coreea de Nord…

Știți toate astea și nu cunoașteți China?

Da, cam așa…Tăcere…Ajungem la destinație…Eu cobor, o privesc pe doamnă, se uită speriată…și cam zăpăcită. Cred că mă crede Idiot…nu are decât…poate s-a și ofensat, dar eu la fel…

Cultura zisă generală e și ea, probabil, o modalitate de a construi persoane și personalități ”tipice”: oamenii din culturi mici, marginale, se străduie să știe totul despre ceilalți și se mândresc cu ”știința” asta, pe când cei din marile culturi nu știu mai nimic, decât câte ceva despre sine…


Nov 18 2009

Ratacirile tranzitiei – extremism in Rusia

Vitalie Sprînceană

Camera aleargă în ritmul acțiunii: uneori saltă, ori stă nemișcată, prinzând difuz planuri neclare, unghiuri moarte, alteori captează umbre, ticuri și gesturi dosite. Operatorul mușcă din spațiile interpersonale întunecate dar și din peisajele industriale urbane abandonate. Decorul este orașul însuși, nestilizat, bazarul, caucazienii, hrubele care găzduiesc cenaclurile de educație „moral-patriotică”, peisajele industriale abandonate – un joc abil de-a veridicitatea care conferă filmului Rusia 88 (cifra 88 e abrevierea neo-nazistă a lui „Heil Hitler!”, 8 fiind numărul de ordine al literei H în majoritatea alfabetelor latine) al lui Pavel Bardin calitatea de „mărturie”, act oficial de constatare a existenței unor zone întunecate ale sociumului rus, numite când fascism, când neonazism, când național-bolșevism și a relațiilor lor cu Puterea, pe de o parte, cât și cu societatea rusă, vas recipient, mediu hrănitor, dar și teren de luptă pentru influență, pe de altă parte… Rusia 88, ale cărui proiecții au fost interzise în cinematografele rusești, în pofida impresiei bune pe care filmul a lăsat-o la Berlinale 2009, se vrea a fi totuși un anti-film, o (ne)operă de artă, oferindu-se spectatorului mai degrabă ca un dosar veridic, colaj al unor acte, certificate și expertize, decât ca o piesă cinematografică normală. Nu o oglindă a realității, sau o lupă care ar exagera detaliile pentru o vizibilitate mai bună, ci un geam de sticlă prin care lumea este percepută direct, firesc… Abia spre final, din aglomerația de situații alandala, regizorul încropește în grabă un soi de subiect: sora eroului principal, Baioneta (Штык), jucat excelent de Piotr Fiodorov, se îndrăgostește de un cetățean nerus cu vizibile trăsături caucaziene. Între datoria „patriotică” și cea „familială”, Baioneta alege să-i împuște pe ambii îndrăgostiți, după care își trage un glonț în gură…

Câteva flash-uri reușite explorează ontologia fascismului contemporan rus: unul dintre eroi e categoric împotriva etichetei „fascist”, preferând idilicul „iubire de Patrie”, altul, antrenorul-profesor al bandei, este mânat în underground-ul ideologic de fisurile primului război cecen, considerându-se trădat, deci umilit, în august 1996 la Hasaviurt de Acordul de Pace între statul, reprezentat de Aleksandr Lebed, și Republica Cecenă, prin Aslan Mashadov. În fine, majoritatea extremiștilor împărtășesc ura față de migranții caucazieni…

Extremismul, ca orientare socio-politică, are o istorie veche în Rusia, cel puțin la fel de veche precum Rusia însăși, dar între formele practicate în secolul XIX în Imperiul Țarist și cele ale epocii putiniste există deosebiri esențiale. Intoleranța veche a unui Mihail Bakunin, Serghei Neciaev sau Vera Zasulici avea origini filosofice, fiind ancorată în marile dezbateri ale epocii, o bună fundamentare politică și un program coerent de acțiune, fiind par excelence individualistă. Violenței organizate a extremiștilor ruși moderni îi lipsește un subtext politic clar, nu are viziuni de perspectivă, principii ideologice sau proiecte politice, fiind colectivistă în mod principial. Mărturie a bruiajului axiologic și a vidului doctrinar stă declarația unui extremist: „Dacă aș fi președinte aș ataca Sankt-Petersburgul. Pentru că acești peterburghezi (în rusă питерцы) îmi stau în gât. Aș fi adunat ceva tancuri, i-aș fi încercuit. Tare, nu?”

Aluzie multiplă: la originile peterburgheze ale elitei ruse: de acolo vin Vladimir Putin, Dmitrii Medvedev și alți puternici ruși ai zilei; apoi, Piterul (numele uzual al orașului de pe Neva în sociolectele ruse) e simbolul începutului Rusiei Moderne – prin eforturile lui Petru Întâi cel Mare este tăiată „fereastra spre Europa”; în al treilea rând, în lipsa unor linii ideologice elaborate, violența poate fi direcționată aleatoriu, chiar spre ai săi: extremismul simte o nevoie cronică de dușmani, atunci când nu există din ăia externi, locul lor e luat de unii semeni. Locul dușmanului în imaginarul colectiv al grupului social, fie el națiune, sectă sau organizație militară nu trebuie să fie niciodată pustiu.

Mai curând decât ideologie, extremismul rus contemporan e un aluat politico-cultural rezidual, un melanj de emoții și fascinații:

– fascinația colectivului, a existenței în comunitate și a identității de grup. Fasciștii ruși sunt organizați în frății care amintesc ordinele religioase medievale. O parte covârșitoare a vieții grupului se desfășoară laolaltă – mâncarea, antrenamentele, distracțiile, pregătirea teoretic-patriotică, luptele:

„Tânărul skinhead merge în luptă fără frică,

Niciodată el nu-și va trăda prietenii

Va fi o nouă zi și un nou atac:

Nu trebuie să doarmă liniștiți dușmanii Patriei mele…”

Exaltarea în fața grupului joacă un rol dublu: oferă sol tare și refugiu contra nevrozelor individuale – o fugă disperată de o libertate considerată a fi prea grea, dar și un sentiment al fraternității, a cărui lipsă se simte pe fundalul social al tranziției, mai ales la periferiile marilor centre industriale.

În acest sens, extremismul rus nu doar că e anti-capitalist și anti-modern, ci chiar am spune, e marxist și ortodox deopotrivă: identificarea lui cu oamenii săraci, jefuiți de migranți și trădați de către aparatul de stat corupt e o linie rusă veche, cu tradiții deopotrivă social-democrate, comuniste și creștine… Fenomen cu origini inițiale europene, fascismul este trăit în Rusia à la russe – contradictoriu, naționalist și tradițional, o cetate imaginată cu funcția de a apăra Sfânta Rusie de fructele amare ale modernizării după model european.

– fascinația acțiunii. „Ești luptător. Corpul tău este arma ta. O armă în lupta cu Ocupația. Antrenează-te zilnic.” – atractivitatea programului fascist pentru tinerii ruși constă în faptul că substituie politica acțiunii, că militează pentru fapte, nu pentru acte și certificate, că înflăcărează sentimentul, trăirea în detrimentul calculului cinic: „Ucide emigranții. E vesel.”

– fascinația autenticității. Tranziția economică de la socialismul planificat la capitalismul sălbatic a lovit, în primul rând, în intelighenție și în proletariatul urban. Marile fabrici, în jurul cărora au fost construite orașe întregi, au ieșit pentru totdeauna din circuitul economic, lăsând în urma lor doar aglomerații de blocuri de panele în care se înghesuie muncitorii de odinioară. Tinerii proveniți din mediul urban (în mediul rural extremismul lipsește aproape cu desăvârșire), crescuți în cuștile de beton, moștenesc, pe de o parte, nostalgiile paseiste ale părinților lor, în majoritate absolută țărani dezmoșteniți aduși aproape forțat în orașe, după traiul în sânul naturii. Pe de altă parte, în lumea lumpenizată și marginalizată a urbelor pustii, provincializate, melancolia după inocența pierdută a legături firești ale sufletului rus cu natura, cu violența e un sentiment oarecum legitim. E aceeași nostalgie după Prostokvașino, ceva mai violentă.

De aici multiplele trimiteri și asociații „naturale”:

„Cine suntem noi?

Lupi!

Ce dorim?

Sânge!”

Extremismul rus are câteva rădăcini:

– fascismul de bucătărie (xenofobia de bloc). Vlăstar al unor muncitori rămași pe drumuri, inadaptați noilor condiții și deci condamnați la moarte latentă, tineretul rus urban moștenește regretele, amărăciunile și deziluziile părinților, cristalizate în clișee simpliste: de vină sunt americanii, evreii, fluxul de migranți. Soluțiile sunt pe măsură de simpliste: ucide, nimicește, lichidează!

– poziția echivocă a Puterii și o doză de fățărnicie a organizațiilor extremiste: „Oricare punct de vedere poate fi reprezentat în sfera publică și cea mediatică, dacă se încadrează în limitele Constituției și Codului Penal. Întrebarea este alta – este oare gata pentru aceasta Puterea? Pot oare naționaliștii să-și înghită, pentru o vreme, limba? Am impresia că, dacă înșiși reprezentanții partidelor de extremă dreaptă nu ar fi militat în principiu împotriva emigranților, ci împotriva celor care utilizează ilegal munca lor și obțin profit din asta, aceasta ar fi fost un fapt normal. Și dialogul între Putere și partidele de extremă dreaptă ar fi fost unul util pentru societate”, se întreabă Pavel Bardin, regizorul filmului.

– vidul ideologic creat după dizolvarea ideologiei unice. „Pentru că ideea fasciștilor e clară și e formulată atractiv. Generația tânără are nevoie anume de asta. Desigur, e groaznic. Dar unde sunt sloganele care vor mobiliza tinerii? Împreună cu Kiril Serebrenikov am inventat termenul „generația păpădiilor” – oameni care poartă cu sine aparat de fotografiat, dar nu știu ce anume să fotografieze. Vizitează expoziții, dar nu înțeleg ce ar trebui să vadă acolo. Pentru ei arta e un mod de socializare. Vântul îi mână ca pe niște păpădii, pentru că nu au de ce se ține.”, e de părere Piotr Fiodorov, interpretul rolului principal.

Anti-modern, anti-capitalist, pro-religios, pro-slav, comunitar, anti-sistem, dar totuși condamnat să susțină puterea rusă în fața amenințărilor din partea etniilor „ocupante” (majoritatea dintre ele islamice) – acestea sunt multele fețe ale fascismului rus care își extrage seva din rănile tranziției incoerente….

Articol apărut în numărul 9-10 (179-180), septembrie-octombrie 2009 al revistei Contrafort.


Nov 14 2009

Casandrele norocoase…mass-media si gripa

Vitalie Sprînceană

Pentru că mass-media gândește catastrofic. Natura ei e aceasta – de a descrie catastrofe. Și nu pentru că ar ține morțiș ca lumea să fie o catastrofă, din contra, mass-media dorește să ordoneze lumea. Să o creeze și construiască: ceea nu este descris în mass-media, nu există în genere. Mass-media este un Creator: din Nimic, sau mai curând din haos, aceasta se vede obligată să facă Lumea. Apoi să o mențină, să o repare. Din acest motiv mass-media are nevoie de Haps, de Catastrofe – Lumea se creează doar din haos, doar haosul creează necesitatea ordinii. Deci: cu cât mai mult haos, cu atât mai multă ordine. Mass-media gândește teogonic și genealogic: teogonic, pentru că produce Lumea, genealogic, pentru că permanent ne reamintește posibilitatea distrugerii și deci, a unei noi creații. Ea descrie Lumea ca un Haos nu pentru că aceasta ar fi în sine o dezordine, ci pentru că e unica posibilitate pentru mass-media de a veni pe cal alb, cu bagheta magică, să spună cuvintele fermecate și să reconstruiască Ordinea deteriorată. În fiecare dimineață cititorul, ascultătorul, telespectatorul se trezește într-o lume dezordonată, pe care, seara, după jurnalul de la ora 7, sau lecturarea ziarului o lasă în ordine – creație a mass-media. Această ordine durează însă până a doua zi dimineața, adică până la următorul Haos….

Știrile sunt proaste, deci sunt bune. Vestea rea e o veste bună, știrea bună nu e o știre. Pentru că noutatea bună insinuează că lumea ar fi stabilă, iar cea proastă o arată ca instabilă, haotică. Iar Lumea trebuie să fie haoitică, ca mass-media să o stabilizeze. Cu cât mai nestabilă, cu atât mai bine.

Митко Новков (Mitko Novov), Грип по медиите, publicat în revista Култура.


Nov 13 2009

invitatie la erezie

Vitalie Sprînceană

lansare chisinau mic

Lansarea la Chisinau a celui mai recent volum semnat Vasile Ernu:


Ultimii eretici ai Imperiului

Marti, 17 Noiembrie, ora 18.00

Libraria din Centru
(Bdul. Stefan cel Mare nr. 126)

Invitati: Vladimir Besleaga, Oleg Panfil, Oleg Serebrian, Mark Tkaciuk

www.ernu.ro / www.nascutinurss.ro

Și un interviu cu autorul.


Nov 9 2009

rataciti in liste

Vitalie Sprînceană

rock2

rock-1

Documentul întitulat ”Lista Aproximativă a Artiștilor și Trupelor Muzicale Străine, ale căror repertoriu conține piese periculoase”, elaborat de Obkom-ul (Comitetul Regional de Partid) regiunii Nikolaev, RSS Ucraineană a fost trimis comitetelor orășenești și raionale (gorkom-uri și raikom-uri) ale Comsomolului în iarna lui 1985. Fiind un act de uz intern, tabelul conținea sugestii pentru intensificarea măsurilor de protecție a tineretului sovietic de muzica dăunătoare venită din Apus…

În dreptul fiecărui item se indică motivul (motivele) pentru care acesta este interzis… Uneori motivul are culoare ideologică (grupul Pink Floyd, bunăoară, se face vinovat de distorsionare a politicii externe a URSS – intervenția sovietică în Afganistan este vizată, Julio Iglesias apare ca fiind neofascit), alteori ”morală” (Perron și Bohannon strică moravul tineretului sovietic prin cântece eroticiste)…

Anterior regimul atacase dur muzica rock sovietică din motivul că aceasta se arată lașă în a lua atitudine față de ”adevăratele” probleme ale proletariatului: lupta internaționalistă pentru pace, exploatarea săracilor în țările capitalismului dezvoltat și în Lumea a Treia, sau că proliferau un discurs înstrăinat insistent și cu premeditare de ”valorile general umane”: dragostea, frumusețea, natură, răsăritul și asfințitul soarelor, că practicau retorici mistice, onirice fără a ține cont de legătura acestora cu realitatea (vezi mai ales articolul ”Рагу из синей птицы” – rom. Ragu din pasărea albastră, cu referire la piesa ”Pasărea Albastră”, interpretat de trupa Машина времени» – rom.Mașina Timpului), publicat în numărul din 11 aprilie 1982 al ziarului ”Комсомольская правда” – rom. Adevărul komsomolist, care conține, sumar, întregul set de ”argumente și acuzații oficiale”).

…Grija Comsomolului față de ecologia ideologică și culturală face parte dintr-un paradox mai larg al sistemului socialist: pe de o parte, ca urmare a creșterii economice de după marele război, o serie de bunuri au devenit accesibile cetățeanului sovietic – tranzistoarele și aparatele radio, iar regimul sovietic, în dorința lui de a afirma supremația omului nou, socialist, a cultivat cu îndărătnicie studierea limbilor străine, astfel că posturile de radio occidentale (RFI, BBC) au ajuns ”sub nas”, iar prin ele, întreaga cultură occidentală, inclusiv muzica rebelă; pe de altă parte, partidul urma să asigurea filtrarea informației ”murdare”, nedorite…

Libertatea proclamată trebuia cumva împăcată cu rigiditatea de facto…

O rezolvare a paradoxului a fost bruiajul unor stații ”dușmănoase” gen Europa Liberă, soluție ineficientă, pentru că sistemul educațional sovietic pregătea an de an sute de mii de ingineri calificați, mai inteligenți, mai curioși și mai șmecheri decât regimul…

Altă rezolvare a fost interdicția și critica oficială, în gazete și la adunări, a unor genuri/trupe, la fel de păguboasă – Perestroika însemna Glasnosti pentru toți, iar rockul ieșea deja pe stadioane…

discobol

Bonus: caricatura Discobolul, apărut în nr. 26 (1983) al revistei umoristice Krokodil, care semnala existența unei piețe negre a discurilor muzicale în URSS…

Sursa imaginilor, precum și o parte din idei au venit din lecturarea cărții lui Alexei Yurchak ”Everything Was Forever, Until It Was No More: The Last Soviet Generation” (rom. Totul era pentru totdeauna, până a dispărut: Ultima generație sovietică), apărută în 2005 la Princeton University Press.


Nov 5 2009

razboiul al doilea mondial nu a avut loc

Vitalie Sprînceană

Au existat în schimb câteva zeci de razboaie, care s-au desfășurat în paralel: unele pe față – cele franco-franceze, între Franța Liberă a unor Jean de Lattre de Tassigny, Charles de Gaulle și Philippe Leclerc si cea a mareșalului regimului de la Vichy, sub conducerea lui Philippe Pétain, purtate pe fronturile din Europa, Uniunea Sovietică, Camerun, Tunisia și Algeria; ucraineano-ucrainene, între naționalistii lui Stepan Bandera și ucrainenii fideli Uniunii Sovietice; sovieto-sovietice, pe de o parte, trupele generalului Andrei Vlasov și de celalată Armata Roșie; altele invizibile, tăcute, dar prin aceasta cu nimic mai puțin mai sângeroase sau mai puțin dure: războiul tacit polono-evreiesc, cu un punct culminant în iulie 1941 la Jedwabne, în plina Polonie ocupată, și alt moment de vârf în Kielce, în 1946, pe teritoriul unei Polonii deja eliberate, apoi cel baltico-evreiesc, belaruso-evreiesc, ucraineano-evreiesc, româno-evreiesc; au fost și războaie individuale, personale, pentru păstrarea demnității și a umanității (populația care a adăpostit evrei), dar, simultan, alte traiectorii individuale au fost puse în slujba distrugerii, din motive oportuniste (averi, situație socială sau carieră politică)…

Unele războaie s-au terminat ”oficial” în 1945, altele ceva mai devreme (între cele două Franțe), câteva au continuat mult după aia (pogromul din Kielce din 1946, desfășurat de polonezi, apoi stigma sau disprețul social pe care le-au purtat…familiile de polonezi onești care au îndrăznit să salveze Evrei, mult timp după război),al patrulea tip de războaie mai durează și azi (dezbaterile cu privire la Holocaustul românesc și moștenirea Antonescu, foarte vii, apoi antisemitismul unor discursuri publice, în România, polonia dar și aiurea)…

…Sociologia Holocaustului (Zygmund Bauman, de exemplu, sau Hannah Arendt) iubește să scoată în evidență caracterul modern/industrial al acestuia: unelte și tehnologii performante, sisteme de transport, aparat birocratic superdezvoltat, raționalism modern, chiar scientism, detașat de valori morale, dar ”urăște” sau neglijează fundamentul premodern al urii față de evrei, bacground-ul emoțional care a făcut posibilă Soluția Finală… Or, majoritatea formelor de antisemitism în secolul XX au avut, ca și cele din secolul al XIII-lea, un pilon de negândire comun, transmis ca o moștenire ”scumpă” printre ani și generații: acuzația falsă că evreii ar fi furat/jertfit copii de creștini în scopuri ritualice…neconfirmată vreodată de vre-un caz real.

Conceptul ”Al Doilea Război Mondial” e mai degrabă un credit generos de încredere oferit rațiunii: nimic nu a fost Mondial în acea nebunie, cu excepția retoricii, altfel pasiunile, patriotismele, emoțiile, ura și dragostea au fost ”locale”, intrapersonale chiar…Ar fi cumva al Doilea Mare Război Individual (Personal) din istorie, când fiecare persoană, indiferent de rangul social, clasa de proveniență, sex sau vâstră a trebuit să facă alegerea taberei și cauzei (spre deosebire de războaiele medievale, care antrenau de obicei, o minoritate – aristocrați, mercenari)…

Între 1941-1945 (date convenționale care ar trebui revizuite), nu a existat posibilitatea retragerii din Istorie, eschivarea de la Alegere.

Din păcate, istoria o cam scriu întotdeauna învingătorii, tot ei fac și generalizările morale sau ideologice – agendele etice și manualele de uz corect a memoriei, astfel că nu toți luptătorii din război au statutul de eroi, unele lupte sunt mai nobile decât altele…

Încă mai aștept o istorie individualistă a acelor ani, un fel de enciclopedie a șanselor, alegerilor și tipajelor umane întâmplate în situația aia particulară…