blog implicat

În week-end am mers cu gașca la mănăstirea Țîpova, mai aproape de cele veșnice: Nistru, stânci, cruci, mănăstire, cascade. Am prins un cer înstelat de o seninatate umilă – mi-a luat ceva timp să recunosc aglomerațiile de stele și să le fixez în constelații, așa cum făceam când eram mici, un răsărit de soare (apa fluviului s-a înroșit pentru câteva minute, apoi a ieșit, grăbit, și soarele), două-trei urcușuri pe pante abrupte, un foc apins cu lemne între două pirostrii de piatră improvizate, apă de izvor – un fel de dialog cu natura, pe unde reușit, pe unde monolog, pe unde surzenie…

Încolo am mers cu un autobuz pe ruta Chișinău-Rezina, kilometrii rămași (vreo 16) fiind traversați cu mașina călugărului Eustafie, care ne-a asigurat, preț de câteva ore, o companie plăcută, mucalită în jurul unei mămăliguțe și a unor pești prăjiți.

La întoarcere, duminică fiind, adică zi de vizită, populată intens de sute de turiști de pe ambele maluri ale Nistrului (am văzut multe autocare cu numere de înmatriculare transnistrene, să fie oare mănăstirile un pod peste ambele maluri? Dacă da, de ce nu se văd pontonierii politici la Nistru, în locul  geniștilor care au monopolizat peisajul?), ne-am adresat unui șofer de autobuz cu rugămintea de a ne arunca până în Capitală.

– Nu am locuri pe scaune. Doar în picioare.

– Că tot nu avem de ales…

Autobuzul aparținea unei companii turistice chișinăuene, fiind închiriat pentru duminica aia, unui grup al Organizației Religioase Martorii lui Iehova: bărbați și femei de toate vârstele, adolescenți și chiar copii. Un grup compact de oameni, strâns ca un pumn pe durata întregii zile: împreună au jucat volei, împreună focul, împreună pe stâncile abrupte ale defileurilor din valea Nistrului…

Inițial, au privit cam suspect urcarea noastră în autobuzul Lor, dar îndată ce au aflat că musai șoferul a catadicsit să ne dea binecuvântarea pentru o atare acțiune, mânia Lor s-a transformat într-un fel de indiferență binevoitoare…cum ar veni: faceți ce doriți, suntem și noi oaspeți aici, doar ceva mai mulți, și ceva mai devreme…

După câteva clipe de uimire, legată de faptul că noi, cei 6 intruși, ne-am așezat turcește pe podeaua coridorului dintre scaune, sprijiniți umăr în umăr, a urmat plictisul și indiferența, mai ales că noi chiar nu aveam de gând să-i mai surprindem cu ceva: eram prea obosiți (noaptea petrecutp la mănăstire a fost plinp de toate, dar pentru somn nu era loc), flămânzi, chinuiți de soare și sete…

Cele câteva încercări de a stabili o relație între grupuri a eșuat: eram neglijați ca și cum nu am fi existat. Ceata lor s-a cufundat în trivialitățile ce urmează unei călătorii lungi (cei peste 80 km sunt parcurși de obicei în 3 ore – administrația S.A. Drumuri, Orhei și Rezina, dar și Ministerul Transporturilor s-au străduit să prelungească drumul, prin abandonarea lui în brațele stihiilor, astfel că drumul la moment e mai degrabă rupt dintr-un film despre asediul Berlinului, decât o arteră care ar lega între ei niște oameni : e, probabil, cel mai prost drum de importanță națională) – impresii, arhive de poze, glume, tovărășii de moment.

Se adresează unul altuia utilizând apelativele Frate! și Soră! – o familiaritate care anulează, pe de o parte, toate diferențele de statut social, economic, cultural sau de alt gen: o mulțime impersonală de frați și surori, identici, fără personalitate, șterși, existând doar ca parte a familiei lărgite, pe de altă parte, construiește un sentiment al apartenenței la un grup anume, iar acest sentiment trebuie că place unor oameni rătăciți printre interstițiile tranziției. E un sol tare într-o lume lunecoasă.

Domnule! instaurează o ordine ierarhică, Cetățene! – una administrativă, rece și ea, doar Frate! poate lega inimi fisurate de tot felul de inegalități și rupturi ale vieții…

Tatăl lor e însuși Hristos, iar ei fii lor. Par aproape lipsiși de ierarhie: îi unesc ritualurile practicate des și laolaltă, precum și cântecul, parte de nelipsit a existenței grupului ca atare.

– Cântarea nr. 56, zice cineva în spate, și toată lumea face un cerc în jurul celui care are hârtia cu textul cântecului, cei care, din varii motive nu ajung lângă cântăreț, fredonează melodiile solitar, atât cât cunosc.

În cântece, obligatoriu există ode aduse lui Iehova, utilizate abundent la fiecare 2-3 versuri, corelate cu o autobiciuire personală: credinciosul trebuie să știe, în orice clipă, că doar apartenența la grup și participarea conștiincioasă și regulată la ritual asigură salvarea personală, și nu vreo trăsătură individuală sau cine știe ce abilități private.

Unii sectofobi asemuiesc Martorii lui Iehova cu o organizație totalitară, biserica tradițională, mai ales, face spume la gură să demonstreze, cică cu probe, că Martorii ar instaura disciplină de fier și că ar fi potrivnici credinței drepte. Mai degrabă, aș zice eu, coeziunea e un rezultat al acțiunii unor forțe și ritualuri ce atașează individul de grupul fraților și surorilor. Individul dobândește astfel un reper sigur, un grup neselect, care-l primește la sânu-i, oferindu-i garanția securității și o identitate de împrumut.

Credința în secte este o credință în Utopie, o fugă inventată într-o lume artificială în care istoria și viața sunt abolite, iar Paradisul este atât de aproape, atât de al tuturor…

Adam Michnik, disident, publicist și intelectual polonez a venit într-o vizită fulger la Chișinău. Modest, accesibil, jovial, vesel chiar, pan Adam a vorbit la ULIM unui grup de moldoveni…

Ne-am gândit inițial că o să curgă sânge la prăbușirea comunismului, dar în Polonia, acesta a fost demontat fără să se spargă măcar un geam.

Conducerea comunistă era prea slabă pentru a combate Opoziția, iar Opoziția, la rându-i, era și ea prea neputincioasă pentru a răsturna Puterea.

Mișcarea de opoziție în Polonia a pornit din 2 puncte: mișcări munictorești, pe de o parte, și Comitetul pentru apărarea muncitprilor, înființat de intelectualii poloni, pe de altă parte. Anterior, protestele se făceau în mod separat: muncitorii își aveau protestele lor, intelectualii – pe ale lor. O mare reușită a fost unificarea protestatarilor.

Comunismul polonez a fost unul cu dinții sparți, autoritățile manifestau toleranță față de Opoziție, pentru că erau slabe…

Atât Conducerea Partidului, cât și Opoziția se temeau de vărsare de sânge, odată cu demararea perestroicăi atitudinea Puterii s-a domolit: ambele părți au înțeles că plutesc în aceeași barcă.

Ne-a venit în minte, la început, modelul spaniol al ieșirii din dictatură – nu prin revoluție, ci prin negocieri și compromis.

Apariția unui sindicat independent, Solidaritatea adică, a delegitimat regimul: el nu mai reprezenta puterea muncitorilor și proletariatului, căci aceștia se îndreptaseră împotriva lui.

Norocul Opoziției poloneze a fost întruchipat de trei simboluri:

– Papa Ioan Pavel al II-lea

– Lech Wałęsa

– Czesław Miłosz

Biserica Catolică a intermediat negocierile dintre Putere și Opoziție, fiind garantul respectării angajamentelor asumate.

Pe durata dominației comuniste Biserica Catolică a fost unica instituție nesovietizată.

Marele noroc al Poloniei a fost că generalul Jaruzelski, spre deosebire de un Ceaușescu, se arăta deschis spre reforme și se manifesta ca un patriot polonez.

Rectificare: Partidul Muncitoresc Polonez Unit a fost construit pe 4 minciuni:

– că e partid

– că e muncitoresc

– că e polonez

– că e unit

În primul rând noi nu am avut niciodată un partid comunist pana la sovietizare. Prin anii 40 am avut mai multe partide muncitorești, între care Partidul Unit Muncitoresc Polonez, despre care se spunea, ca o glumă, că nu era nici partid, nici unit, nici muncitoresc și nici polonez.”Dar nu asta e miza mesajului meu. La urma urmei, e bine sa existe mai multe versiuni, si pentru pozitivisti si pentru negativisti.

La 20 ani după prăbușirea comunismului polonez, pot spune că această perioadă a fost cea mai frumoasă din întrega istorie a Poloniei.

Din păcate, ca rezultat al prăbușirii comunismului și al terapiilor de șoc care au însoțit trecerea la economia liberă, unele grupuri de oameni s-au pomenit în tabăra pierdanților.

– muncitorii de la marile uzine și complexe industriale – cei care, prin greve și demonstrații au obținut libertatea, au fost primele ei victime… Destrămarea piețelor de desfacere și rentabilitatea redusă a fabricilor socialiste a cauzat falimentul multora din ele…

– intelectualii. Puterea comunistă avea grijă de ei, le oferea tot soiul de privilegii în schimbul sprjinului. Azi, confruntați cu piața liberă a ideilor, aceștia suferă o nostalgie după timpurile trecute.

– iacobinii morali, cei care credeau că-i vor vedea spânzurați de felinare, a doua zi după victorie, pe toți comuniștii și aliații lor.

Am avut grijă ca înfrângerea comunismului să nu se transforme într-un dezmăț moral: răzbunările sângeroase au fost evitate pentru că reprezintă un anticomunism de tip bolșevic…

Polonia oscilează între două extreme (între ciumă și holeră):

– regim democratic de fațadă, adică democrația suverană, așa cum o înțelege V.V. Putin.

– berlusconism, adică concentrarea puterii mediatice și economice, ulterior politice, în mâinile unui singur om.

Intelectualul poate să fie de partea puterii, dar nu trebuie să mintă.

În Polonia nu avem o televiziune publică de tip BBC: avem bani, tehnică, dar nu prea avem britanici.

Polonezii iubesc libertatea, dar au probleme cu democrația.

Democrația înseamnă libertate în limitele statului de drept, iar noi avem probleme cu aceste limite.

La moment există un conflict structural între Biserică și societatea poloneză: Biserica apără lucrurile absolute, iar democrația este condamnată să manipuleze fenomene și lucruri relative.

Biserica va trebui să învețe să apere lucrurile absolute într-o lume relativistă nu prin anateme, ci prin dialog, prin mese rotunde, nu predici din altar.

Partidul Muncitoresc Unit Polonez avea 2 justificări ale aflării sale la putere:

– contextul geopolitic, Moskova, centrala, ne-a încredințat puterea. Nu au existat practic niciodată discuții ideologice sau filosofice, partidul era de fapt o corporație a aparatului birocratic.

– puterea care trebuie exercitată de cineva.

Politica lipsită de moralitate este la fel de periculoasă ca și absolutismul moral.

Dacă etica joacă un rol în viața omului, la sigur că are și un rol mare în politică.

Ce va fi a doua zi după ce regimul va fi răsturnat: iată întrebarea de căpetenie a opozițiilor din toată lumea.

În 1826, Jean-Jacques Ampère, filolog și intelectual francez, fiul marelui fizician André-Marie Ampère, vine la Weimar. Goethe nu-l cunoştea personal. Dar îl lăudase în repetate rânduri faţă de Eckermann. Spre mirarea tuturor, domnul Ampère cel cunoscut până departe se dovedeşte a fi un „tânăr plin de viaţă de vreo douăzeci de ani”. Eckermann dă glas uimirii sale, iar Goethe îi răspunde (joi, 3 mai 1827):

„Desigur că domniei-voastre nu i-a fost prea uşor în acel ţinut de câmpie, aşa cum şi noi, cei din Germania centrală, a trebuit să ne dobândim stropul de înţelepciune destul de greu. Căci în fond ducem o viaţă izolată, amărâtă! De la popor ne parvine foarte puţină cultură, iar toate talentele şi minţile noastre luminate sunt răspândite în întreaga Germanie. Unul se află la Viena, altul la Berlin, încă unul la Konigsberg, altul la Bonn sau la Dusseldorf, cu toţii la distanţe de cincizeci până la o sută de mile, încât contactul personal sau schimbul personal de idei devine o raritate. Ce diferită ar fi situaţia însă, cred, dacă un bărbat ca Alexander von Humboldt ar trece pe aici şi m-ar lămuri într-o zi în cercetările mele şi în dorinţa mea de cunoaştere, cât eu n-aş izbuti să realizez de unul singur nici într-un an!

În schimb, gândiţi-vă la un oraş ca Parisul, unde în acelaşi spaţiu se află minţile eminente ale unui întreg imperiu, între care există o legătură, o luptă şi o concurenţă zi de zi, care se sfătuiesc şi se stimulează reciproc, unde stă zilnic la dispoziţie ce-i mai bun în toate domeniile naturii şi artei de pe tot Pământul; închipuiţi-vă această metropolă a lumii, unde orice traversare a unui pod sau a unei pieţe aminteşte de un mare trecut. Iar la toate acestea, nu vă imaginaţi un Paris al unor timpuri opace, lipsite de spiritualitate, ci Parisul secolului al XIX-lea, în care de trei generaţii, bărbaţi precum Moliere, Voltaire, Diderot şi alţii ca ei au pus în circulaţie o asemenea bogăţie spirituală, cum nu poate fi regăsită la un loc nicăieri pe tot globul pământesc, şi veţi înţelege că o minte luminată ca Ampère, care a atins o asemenea dezvoltare, poate să reprezinte ceva în al douăzeci şi patrulea an al vieţii sale.” (Norbert Elias, PROCESUL CIVILIZĂRII, Iași, Polirom, 2002, Vol. I, p. 72)

Teza lui Goethe, construită inițial pentru lămurirea înapoierii mediului cultural german față de cel francez (fenomene macro), conține principii explicative aplicabile unor cazuri particulare (lumea micro), cum ar fi procesul de maturizare individuală. Deosebit de fertilă mi se pare ideea dependenței amplitudinii, intensității și dimensiunile procesului de maturizare personală de contextul social (excepții precum geniile și nebunii nu sunt luate în considerație), o idee populară în sex. XIX, dar nu prea agreată în vremurile noastre hiperindividualiste.

Societățile construiesc în mod diferit “individul adult”, atât ca durată (majoratul legal, considerat piatra de trecere între vârstele și competențele sociale, se produce în intervalul 14 ani (Albania) – 25 ani (El Salvador – pentru bărbați, iar pentru femei vârsta e 17 ani), cât și ca angrenaj de funcții (în Samoa adultul trebuie să știe să danseze, în societățile occidentale maturitatea înseamnă câteva cicluri școlare lăsate în urmă (scris+citit), ceva abilități tehnico-profesionale, și, de la o vreme, un anumit statut social, exprimabil cantitativ (casă, automobil etc)… În mod ideal, maturizarea socială (înțeleasă mai ales sub aspectul ei psihologic) ar trebui să coincidă cu cea fiziologică (dezvoltarea sexuală, dobândirea abilităților reproductive), dar în realitate, cele doua vârste nu coincid decât rareori…

De ceva vreme, putem observa o deplasare a pragului maturizării personale, în Moldova, de la 18-20 ani, spre 25 și dincolo… De rând cu procesele firești, universale ale societății de tip modern capitalist (infantilizare, exprimată prin adoptarea modelului tânărului și tinereții în calitate de ideal, astfel că, atât copiii mici, cât și bătrânii trecuți mult peste 60 ani se străduie să imite modul de viață al tinerilor – băbuțe în ghete, cu cosițe, bătrânei în costume sportive, îmbrăcați neglijent, cu coafuri “rebele”, cercei în urechi și restul atributicii, această tinerețe “veșnică” visată de societatea modernă apare mai degrabă ca o imbecilitate permanentă, o eternă scuză a eșecurilor; temporalizare, adică dorința de a trăi într-un prezent continuu și nesfârșit, prin ruperea oricărei perspective a trecutului sau a viitorului, pentru că ambele conțin Moartea), anumite particularități locale imprimă procesului o logică aparte.

În primul rând, intensitatea – în decurs de vreo 20 ani, pragul maturizării pare să fi crescut cu vreo 10 ani: de la 14-15 ani (absolvirea școlii medii incomplete de 8 clase, la sovietici, prin 18-20 ani, absolvirea colegiului sau, eventual, armata, la 24-25 ani, adică finalizarea studiilor superioare). Îmi amintesc o replică din unele cărți sovietice: la scuza, sunt încă mic, am 14 ani, nu prea pricep lucrurile, se răspundea cu: pe timpul războiului, cei de 14 ani conduceau regimente în luptă… Sigur, nu e nevoie de un război ca să temperăm fluctuațiile pragului de maturizare, pentru că există și strategii pe timp de pace: o educație care să pună în valoare la copii abilități de gândire critică și atitudini ce cultivă inițiativa individuală.

În al doilea rând, există un soi de copilărie artificial prelungită, cauzată de ritmurile înalte de emigrație forțată a moldovenilor. Plecați să muncească la negru, părinții subvenționează capriciile copiilor  ca un fel de scuză pentru absența familiei “normale”.  Pe de altă parte, anumite mecanisme psihologice compensatorii construiesc o ecuație, în care subvenționarea copilului e văzută nu doar ca o răscumpărare a unor carențe pedagogice, ci și ca o sublimare a propriilor eșecuri: dacă eu nu am izbutit în viață, că am muncit de mi-au crăpat ochii, și m-am străduit atâta, las măcar copilului meu să-i fie ușor, să se bucure de viață… Studiile superioare (universitate, colegiu) nu sunt în acest caz procese de instruire și dobândire a unor abilități, ci mai degrabă un soi de vacanță plătită înaintea “vieții” adevărate, care va continua, în majoritatea cazurilor, în aceeași Italie sau Portugalie: las să aibă 3-4 ani de distracție copilul, că are când munci pe urmă…

Copilăria este prelungită astfel la infinit, iar intrarea în viața adulților a tinerilor este amânată indefinit, sau, atunci când se produce totuși, generează conflicte de adaptare: discrepanța dintre retribuțiile pentru muncă și cele venite din țările calde e mare, în detrimentul salariului, astfel că tinerii preferă să meargă pe căile părinților lor…

Un al treilea factor local ar fi dezintegrarea instituțiilor tradiționale de socializare colectivă și mercantilizarea tuturor zonelor sociale, corelate cu dezagregarea autorităților consacrate: școală, biserică, sfatul bătrânilor, oamenii de vază. Ceva vreme în urmă, în societățile rurale, la educația unui tânăr participa întreaga comunitate – un copil care a vorbit/procedat urât putea fi sancționat de oricare om din sat, o dojană  din partea unui bătrân echivala cu sancțiunea unor autorități oficiale. Anumite ritualuri colective precum participarea obligatorie la muncile și treburile gospodăriei îl învăța pe copil importanța cooperării, încrederii, dar și regulile de ierarhie, consfințite de salut, adresare. Tranziția a surpat autoritatea școlii, învățătorul a căzut, ca prestigiu social și pedagogic, biserica s-a lăsat și ea coruptă, bătrânii se cam duc: ca rezultat, un vid de autoritate, un vid de spațiu social chiar: copii cresc înconjurați de singurătate, lipsiți de simțul discernământului, dezorientați, rătăciți chiar… Absența restului valorilor propulsează, la loc de frunte, autoritatea mercantilă a banului care oferă două mari avantaje: vizibilitate (banii pot fi ținuți în mână, numărați, cu ajutorul lor pot fi procurate toate lucrurile) și certitudine (posed, cumpăr, folosesc, deci am)…

Mă tem să fac prognoze: până la urmă, fluctuațiile și specificul proceselor de maturizare individuală țin de structura și logica dezvoltării societății moldovenești: o altă dinamică va cauza un alt tip de maturizare, s-ar putea ca prognozele privind emergența unei generații a orfanilor, incapabilă de a gândi creativ și pe cont propriu să fie prea întunecate, dar, din experiență universitară proprie, aștept creșterea numărului de adulți copii până la cote îngrijorătoare: an de an la universitate vin copii din ce în ce mai dezorientați, din ce în ce mai mici, mai capricioși, și până la urmă, mai puțin maturi… Altă fațetă a fenomenului este numărul în creștere de studenți maturizați deja fiziologic, dar în stadiul “oral” al dezvoltării psihologice…

p.s. fragmente dintr-o discuție vorbită-gândită cu Iurie, pe traseul Călărași-Chișinău.

fragmente brute dintr-un periplu, va urma

2 iunie. Liceul Teoretic “M. Tuzlov”, din Chirsova, Comrat, deopotrivă cu multe altele din republică  organizează, în cadrul sesiunii Bacalureat 2009, primul examen – cel la limba română pentru alolingvi…

08.30 – vocea dictorului anunță latura pe care vor fi deschise plicurile (cu codurile de bare, ștampilele pentru sigilarea pachetelor cu lucrări și parola/loginul prin intermediul cărora centrul se conectează la un site special).

Imprimarea testelor durează ceva vreme: programul Examinator.exe, care asigură conexiunea cu serverului Ministerului Educației, identifică constant erori, probabil din cauza suprasolicitării liniei. Aplicarea codului de bare pe lucrări e o altă operațiune cronofagă: examenul propriu-zis începe pe la 09.45 (mai târziu aveam să aflu că în unele centre BAC au fost probleme și mai mari – deconectarea conexiunii internet, ieșirea din uz a imprimantelor și că, proba, pe alocuri a demarat la amiază).

Elevii scriu, înfigurat, inițial pe ciorne, apoi, cuvânt după cuvânt, transcriu textul pe foaia albă a testului. Unele expresii sunt scrise de mai multe ori pe maculator, apoi șterse, re-scrise și iar re-șterse, re-re-scrise și re-re-șterse – un proces creativ normal, nelipsit însă de o oarecare nervozitate.

Nu au dreptul să primească sfaturi, ajutor sau sugestii de la colegi sau profesori, dar, pe durata anilor de școală și-au dezvoltat un mecanism de ocolire a interdicțiilor: șoapte scurte, aruncate peste umăr, aparent aiurea, de fapt cu destinație precisă, apoi culegând răspunsul la fel, din zobr, fără a se întoarce cu fața/corpul spre coleg, gestul trădării pentru “neștiutorii” începători. Comunică între ei cu ajutorul unui hibrid lingvistic, straniu melanj de găgăuză, bulgară și rusă, presărate pe alocuri cu slove românești, mutilate însă în așa fel, încât pot fi recunoscute cu greu…

Limba română e mai mult decât străină pentru acești cetățeni moldoveni. Chiar dacă o studiază, conform planului Ministerului Educației, câte 3-4 ore pe săptămână, ajung să cunoască doar câteva fraze șablon, eventual ceva înjurături (pe care Ministerul, prevăzător, nu le-a inclus în test), două-trei versuri dintr-un cântec (Maria, hu, Maria, hei), vreo expresie trăsnită sau politețile zilnice (Bună ziua, bună seara, la revedere)… Având acest “bagaj” tinerii se iau la trântă cu examinatorii din Chișinău, cu limba română, cu viitorul lor, cu toată lumea…

Multe cuvinte le aud pentru prima oară, ca și cum ar fi fost inventate azi special pentru ei, ca să-i încurce, zice o domniță nervoasă, aliniind șirurile de “trebuie” în propoziții scurte…

Liceul are vreo 500 de copii, toți din familii alolingve, adică ale minorităților naționale. De obicei, micuții învață limba mamei: dacă tata e bulgar și mama găgăuză, copilul vorbește găgăuza, daca tata e găgăuz, iar mama bulgăroaică, fiul/fiica devin bulgari. E o lege nescrisă, consfințită totuși, zi de zi, cu o eficiență înspăimântătoare, prin diviziunea patriarhală a muncii.

Pentru această jumătate de mie de elevi sunt doar 3 profesori de română (unul a absolvit la Chiținău, are o brumă de cunoștințe filologice, altul e deja la pensie, și trebuie rugat mult, mai ales că se mișcă greu, să predea, altfel copiii nu vor putea acoperi programul școlar pe discipline). Fiecărui profesor îi revin peste 150 copii, pe săptămână, care trebuie inițiați în tainele limbii “de stat”. O muncă enormă, plătită prost, realizată în condiții mizerabile (lipsește un cabinet lingofonic, manualele sunt puțintele etc.)

Studiul celorlalte limbi (bulgară și găgăuză) e la nivel… La nivelul paraginii. Din fericire, statul bulgar și cel turc sunt ceva mai înțelepte și mai bogate decât cel moldovean – anual, cei mai buni elevi pleacă în Bulgaria, la odihnă, în tabere de vară, unde au ocazia să interacționeze cu semenii lor bulgari, să-și perfecționeze limba, să creeze noi legături. Absolvenții pot merge la studii la Sofia, Plovdiv, Ankara – politicile pentru diaspora ale Turciei și Bulgariei îi au în grijă. Uneori, comunități bulgare sau turce fac donații de carte școlilor din UTA Găgăuzia.

Bănuiesc, Ministerul Educației de la Chișinău, ar putea organiza și el asemenea tabere de vară de integrare, unde unii copii vorbitori de limbă română ar interacționa cu alți copii alolingvi din republică, ajutându-i pe aceștia să însușească limba de stat, sau ar putea organiza schimburi de elevi între regiunile vorbitoare de limbă română și restul (după modelul franco-german), astfel ca, copii să se cunoască reciproc, să-și sporească abilitățile lingvistice și eventual, să învețe a respecta diferențele. Argumentul “Nu sunt bani!” e cumva pueril.

Mediul natural de comunicare este total nefavorabil însușirii limbii române: la un “Bună ziua!”, rostit în Chirsova, Comrat, Congaz, Svetlîi mai obții un “Bună ziua!”, dar la “Spuneți-mi vă rog, unde…”, drept răspuns urmează o tăcere lungă-prelungă…

Ministerul repartizează an de an în școlile din zonele populate compact de minorități naționale, zeci de absolvenți ai școlilor pedagogice din republică, însă doar o parte infimă din aceștia, de regulă unități, merg încolo. Cauzele sunt multe, de fapt o legiune de cauze: remunerarea, prestigiul scăzut al muncii de profesor, condițiile materiale precare.  Nici un patriot de carton, din ăia care strigă la microfoanele din Chișinău, că alolingvii trebuie să cunoască obligatoriu limba de stat nu are închipuire că actul de studiere a unei limbi cere niscaiva efort, nu unul declarativ ci de logistică, organizare și de strategie. Tustrele lipsesc până una-alta.

O soluție ar fi instituirea unor remuneri duble-triple pentru pedagogii care merg în zonele populate cu minorități etnice. și pentru ceilalți profesori, căci situația e identică pentru toate zonele și toate obiectele (cu excepția poate, a unor școli zise de elită din Chișinău și Bălți).

Examenele nu țin, însă, cont de aceste dedesubturi locale. Nota urmează să aprecieze cunoștințele elevului, nu eficiența îndoielnică a politicilor de profil ale Ministerului Educației…