În 1826, Jean-Jacques Ampère, filolog și intelectual francez, fiul marelui fizician André-Marie Ampère, vine la Weimar. Goethe nu-l cunoştea personal. Dar îl lăudase în repetate rânduri faţă de Eckermann. Spre mirarea tuturor, domnul Ampère cel cunoscut până departe se dovedeşte a fi un „tânăr plin de viaţă de vreo douăzeci de ani”. Eckermann dă glas uimirii sale, iar Goethe îi răspunde (joi, 3 mai 1827):
„Desigur că domniei-voastre nu i-a fost prea uşor în acel ţinut de câmpie, aşa cum şi noi, cei din Germania centrală, a trebuit să ne dobândim stropul de înţelepciune destul de greu. Căci în fond ducem o viaţă izolată, amărâtă! De la popor ne parvine foarte puţină cultură, iar toate talentele şi minţile noastre luminate sunt răspândite în întreaga Germanie. Unul se află la Viena, altul la Berlin, încă unul la Konigsberg, altul la Bonn sau la Dusseldorf, cu toţii la distanţe de cincizeci până la o sută de mile, încât contactul personal sau schimbul personal de idei devine o raritate. Ce diferită ar fi situaţia însă, cred, dacă un bărbat ca Alexander von Humboldt ar trece pe aici şi m-ar lămuri într-o zi în cercetările mele şi în dorinţa mea de cunoaştere, cât eu n-aş izbuti să realizez de unul singur nici într-un an!
În schimb, gândiţi-vă la un oraş ca Parisul, unde în acelaşi spaţiu se află minţile eminente ale unui întreg imperiu, între care există o legătură, o luptă şi o concurenţă zi de zi, care se sfătuiesc şi se stimulează reciproc, unde stă zilnic la dispoziţie ce-i mai bun în toate domeniile naturii şi artei de pe tot Pământul; închipuiţi-vă această metropolă a lumii, unde orice traversare a unui pod sau a unei pieţe aminteşte de un mare trecut. Iar la toate acestea, nu vă imaginaţi un Paris al unor timpuri opace, lipsite de spiritualitate, ci Parisul secolului al XIX-lea, în care de trei generaţii, bărbaţi precum Moliere, Voltaire, Diderot şi alţii ca ei au pus în circulaţie o asemenea bogăţie spirituală, cum nu poate fi regăsită la un loc nicăieri pe tot globul pământesc, şi veţi înţelege că o minte luminată ca Ampère, care a atins o asemenea dezvoltare, poate să reprezinte ceva în al douăzeci şi patrulea an al vieţii sale.” (Norbert Elias, PROCESUL CIVILIZĂRII, Iași, Polirom, 2002, Vol. I, p. 72)
Teza lui Goethe, construită inițial pentru lămurirea înapoierii mediului cultural german față de cel francez (fenomene macro), conține principii explicative aplicabile unor cazuri particulare (lumea micro), cum ar fi procesul de maturizare individuală. Deosebit de fertilă mi se pare ideea dependenței amplitudinii, intensității și dimensiunile procesului de maturizare personală de contextul social (excepții precum geniile și nebunii nu sunt luate în considerație), o idee populară în sex. XIX, dar nu prea agreată în vremurile noastre hiperindividualiste.
Societățile construiesc în mod diferit “individul adult”, atât ca durată (majoratul legal, considerat piatra de trecere între vârstele și competențele sociale, se produce în intervalul 14 ani (Albania) – 25 ani (El Salvador – pentru bărbați, iar pentru femei vârsta e 17 ani), cât și ca angrenaj de funcții (în Samoa adultul trebuie să știe să danseze, în societățile occidentale maturitatea înseamnă câteva cicluri școlare lăsate în urmă (scris+citit), ceva abilități tehnico-profesionale, și, de la o vreme, un anumit statut social, exprimabil cantitativ (casă, automobil etc)… În mod ideal, maturizarea socială (înțeleasă mai ales sub aspectul ei psihologic) ar trebui să coincidă cu cea fiziologică (dezvoltarea sexuală, dobândirea abilităților reproductive), dar în realitate, cele doua vârste nu coincid decât rareori…
De ceva vreme, putem observa o deplasare a pragului maturizării personale, în Moldova, de la 18-20 ani, spre 25 și dincolo… De rând cu procesele firești, universale ale societății de tip modern capitalist (infantilizare, exprimată prin adoptarea modelului tânărului și tinereții în calitate de ideal, astfel că, atât copiii mici, cât și bătrânii trecuți mult peste 60 ani se străduie să imite modul de viață al tinerilor – băbuțe în ghete, cu cosițe, bătrânei în costume sportive, îmbrăcați neglijent, cu coafuri “rebele”, cercei în urechi și restul atributicii, această tinerețe “veșnică” visată de societatea modernă apare mai degrabă ca o imbecilitate permanentă, o eternă scuză a eșecurilor; temporalizare, adică dorința de a trăi într-un prezent continuu și nesfârșit, prin ruperea oricărei perspective a trecutului sau a viitorului, pentru că ambele conțin Moartea), anumite particularități locale imprimă procesului o logică aparte.
În primul rând, intensitatea – în decurs de vreo 20 ani, pragul maturizării pare să fi crescut cu vreo 10 ani: de la 14-15 ani (absolvirea școlii medii incomplete de 8 clase, la sovietici, prin 18-20 ani, absolvirea colegiului sau, eventual, armata, la 24-25 ani, adică finalizarea studiilor superioare). Îmi amintesc o replică din unele cărți sovietice: la scuza, sunt încă mic, am 14 ani, nu prea pricep lucrurile, se răspundea cu: pe timpul războiului, cei de 14 ani conduceau regimente în luptă… Sigur, nu e nevoie de un război ca să temperăm fluctuațiile pragului de maturizare, pentru că există și strategii pe timp de pace: o educație care să pună în valoare la copii abilități de gândire critică și atitudini ce cultivă inițiativa individuală.
În al doilea rând, există un soi de copilărie artificial prelungită, cauzată de ritmurile înalte de emigrație forțată a moldovenilor. Plecați să muncească la negru, părinții subvenționează capriciile copiilor ca un fel de scuză pentru absența familiei “normale”. Pe de altă parte, anumite mecanisme psihologice compensatorii construiesc o ecuație, în care subvenționarea copilului e văzută nu doar ca o răscumpărare a unor carențe pedagogice, ci și ca o sublimare a propriilor eșecuri: dacă eu nu am izbutit în viață, că am muncit de mi-au crăpat ochii, și m-am străduit atâta, las măcar copilului meu să-i fie ușor, să se bucure de viață… Studiile superioare (universitate, colegiu) nu sunt în acest caz procese de instruire și dobândire a unor abilități, ci mai degrabă un soi de vacanță plătită înaintea “vieții” adevărate, care va continua, în majoritatea cazurilor, în aceeași Italie sau Portugalie: las să aibă 3-4 ani de distracție copilul, că are când munci pe urmă…
Copilăria este prelungită astfel la infinit, iar intrarea în viața adulților a tinerilor este amânată indefinit, sau, atunci când se produce totuși, generează conflicte de adaptare: discrepanța dintre retribuțiile pentru muncă și cele venite din țările calde e mare, în detrimentul salariului, astfel că tinerii preferă să meargă pe căile părinților lor…
Un al treilea factor local ar fi dezintegrarea instituțiilor tradiționale de socializare colectivă și mercantilizarea tuturor zonelor sociale, corelate cu dezagregarea autorităților consacrate: școală, biserică, sfatul bătrânilor, oamenii de vază. Ceva vreme în urmă, în societățile rurale, la educația unui tânăr participa întreaga comunitate – un copil care a vorbit/procedat urât putea fi sancționat de oricare om din sat, o dojană din partea unui bătrân echivala cu sancțiunea unor autorități oficiale. Anumite ritualuri colective precum participarea obligatorie la muncile și treburile gospodăriei îl învăța pe copil importanța cooperării, încrederii, dar și regulile de ierarhie, consfințite de salut, adresare. Tranziția a surpat autoritatea școlii, învățătorul a căzut, ca prestigiu social și pedagogic, biserica s-a lăsat și ea coruptă, bătrânii se cam duc: ca rezultat, un vid de autoritate, un vid de spațiu social chiar: copii cresc înconjurați de singurătate, lipsiți de simțul discernământului, dezorientați, rătăciți chiar… Absența restului valorilor propulsează, la loc de frunte, autoritatea mercantilă a banului care oferă două mari avantaje: vizibilitate (banii pot fi ținuți în mână, numărați, cu ajutorul lor pot fi procurate toate lucrurile) și certitudine (posed, cumpăr, folosesc, deci am)…
Mă tem să fac prognoze: până la urmă, fluctuațiile și specificul proceselor de maturizare individuală țin de structura și logica dezvoltării societății moldovenești: o altă dinamică va cauza un alt tip de maturizare, s-ar putea ca prognozele privind emergența unei generații a orfanilor, incapabilă de a gândi creativ și pe cont propriu să fie prea întunecate, dar, din experiență universitară proprie, aștept creșterea numărului de adulți copii până la cote îngrijorătoare: an de an la universitate vin copii din ce în ce mai dezorientați, din ce în ce mai mici, mai capricioși, și până la urmă, mai puțin maturi… Altă fațetă a fenomenului este numărul în creștere de studenți maturizați deja fiziologic, dar în stadiul “oral” al dezvoltării psihologice…
p.s. fragmente dintr-o discuție vorbită-gândită cu Iurie, pe traseul Călărași-Chișinău.