May 30 2009

(r)evolutii sexuale

Vitalie Sprînceană

Întâmplarea m-a întâlnit cu imaginea de mai sus într-un loc neașteptat: suplimentul pentru copii Kids al revistei „Aquarelle“…  O ilustrație nevinovată a unei rubrici populare: să ajutăm fetița Dașa să-și aleagă un costum potrivit pentru diverse ocazii: sport, petrecere, plimbare în parc cu prietenii (după cum arată tipa, sunt sigur că nu doar copiii, ci și tații lor ar ajuta-o cu plăcere pe Dașa să rezolve “marea dilemă”)…

Mă îndoiesc că băieții de 10-12 ani vor trece cu brio testul de (ne)fornicație la vederea Dașei, și, din punctul de vedere al unei maturizări sexuale pe cale de a se începe/sau în evoluție, în nici un caz finisată, prezența unei Dașe de acest tip, înțeleasă cumva în revistele pentru adolescenți și tineri, este condamnabilă în paginile unor publicații pentru copii. Mai mult decât un accident nefericit, faptul mi se pare un simptom – cel al unor mutații survenite în economia și discursul sexual al societății – deplasarea pragului.

Putem identifica două dinamici ale pragului sexual:

Una calitativă: Sutienul și chiloții, prin expunerea lor publică își pierd calificativul “intim” și devin accesoriu vestimentar normal, un fel de blugi/rochie, ceva mai deocheată. Prin scoaterea lor din starea de ascundere (esența intimității) acestea sunt de-erotizate (desexualizate) fiind trecute în regimul normalității vestimentare, și de ce nu, într-un viitor plauzibil, să devină haine de zi cu zi… Un nou raport cu nuditatea fiind astfel construit, Dașa în chiloți și sutien nu mai reprezintă o imagine sexuală, ci o fotografie personală acceptabilă. Prin impunerea publicizării, intimitatea este abolită, retrasă: corpul  Dașei este asexual (în sensul că nu este sexual în mod clar)…

E un pas logic firesc, în continuarea regimului vizibilității explicite, Zeitgeistul insistent al epocii noastre (în aceeași linie: invenția prim-planului în filmele erotice – camera trebuie să fie cât mai aproape, cât mai “în temă”, imaginea – cât mai detaliată, dispariția părului pubian din zona normalității sexuale, considerat atribut normal al corpului, acesta este anihilat din “zona de front”, nu din rațiuni igienice, ci din motive de vizibilitate – spectatorul trebuie să vadă totul, să obțină garanția contactului între organe, această dispariție a podoabei capilare pubiene din pop-porn se referă atât la bărbați, cât și la femei).

Există o limită a regimului vizibilității? Se va opri aceasta la organele sexuale tradiționale sau va merge direct la țesuturi și citoplasmă (să fie oare departe ziua când punctul cel mai erogen al partenerului va fi celula în procesul mitozei) sau la miliardele de pixeli pe centimetru pătrat de imagine fotografică/cinematografică astfel încât să putem percepe porii partenerului, sau straturile epiteliului?

Există o dificultate (o logică perversă) a acestui proces: pe măsură ce devin vizibile tot mai multe lucruri, rămân tot mai puține de ascuns, așa că, va trebui, ca să păstrăm un sens rezonabil al sexualității, să repornim un proces de disimulare…

Una cantitativă: asemenea imagini, 1-2 generații în urmă, erau considerate a fi potrivite/decente tinerilor în apropierea maturității: 16-18 ani. Bariera a fost scăzută: modul de a zugrăvi femeia pentru copii de azi coincide cu cel al maturilor de ieri. E o revoluție sexuală? Mă îndoiesc. Mi se pare prematură și chiar iresponsabilă această mutație. Prematură, pentru că nu e coroborată cu o ajustare a celorlate instituții: familie, școală, cutumă, astfel încât tânărul maturizat sexual oarecum forțat (Dașa – unul dintre instrumentele cele mai eficiente), este, în majoritatea cazurilor, un infantil din punct de vedere fiziologic și psihic. Defazarea și decuplarea etapelor riscă să producă decalaje în dezvotarea firească/coerentă a personalității copilului… Iresponsabilă, pentru că această energie sexuală este vărsată în gol: suntem gata oare, să coborîm pragul de vârstă de la care actul sexual nu se penalizeaza, să zicem de la 15 ani la 10-12? Ca rezultat al disonanței între sexualitatea timpuriu dezvoltată și instituțiile/ritualurile/procedurile sociale de dezvoltare/exprimare/rezolvare ale acestuia, sexualitatea se vede obligată să caute alte căi de sublimare: violență juvenilă, agresiune, izolare și sociofobie…


May 28 2009

globalizare

Vitalie Sprînceană

Marți, la seara Filmului Francez, din cadrul zilelor culturii franco-germane, “Jules et Jim” (1962), minunăția cinematografică a lui François Truffaut, (în care actorii vorbesc în franceză și germană) a fost subtitrat în … engleză. Ca să înțeleagă toți, a fost explicația organizatorilor…


May 24 2009

politici si interfete

Vitalie Sprînceană

Odinioară, zice Alain Duhamel, editorialistul de la Le Point, politica era o ciocnire/luptă/confruntare de idei și forțe. Acum nu e decât un turneu de personaje și imagini. Această degenerare universală, devenită truism deja, se datorează în primul rând televiziunii, care personalizează, schematizează și supune totul imperativului emoției, apoi tipurilor de comunicare care sterilizează și standardizează mesajele, Internetului, vehicul bun pentru zvonurile și bârfele cele mai absurde, declinului ideologiilor și ascensiunii individualismului…

Competițiile de idei au devenit bătălii de interfețe, disputele ideologice – certuri cu privire la  culoarea lenjeriei unor politicieni, întregul sistem politic s-a personalizat, omul, adică imaginea publică, platforma, soft-ul, “sfințind locul” acolo unde trebuie, și mai ales, acolo unde nu prea e nevoie… Confruntările politice seamănă mai mult cu turniruri medievale, în care, candidații sunt obligați să probeze caii nărăvași ai virtuților. Adversarii nu mai sunt colegi de idei, ci dușmani personali.

Evoluție firească, dacă o percepem ca o împlinire a unei economii moderne a politicului: exploziile demografice, trecerea de la comunități locale (trib, etnie, familie) la comunități globale (națiune, sat global, individualism), complicarea în progresie geometrică a aparatului de stat și multiplicarea instituțiilor au transformat procesul politic în unul (inter)mediat.

Relația politician – cetățean este mijlocită de o serie de instituții intermediare, formale sau nonformale, legale sau ad-hoc (presă, societate civilă, cetățeni, organizații de stat sau particulare, strcturi transnaționale sau transpolitice).

Șeful statului (președintele, regele sau primul ministru), atributul suprem al sacralității puterii politice, pentru majoritatea cetățenilor este mai degrabă un spot publicitar televizat, cu o existență faptică îndoielnică, decât un om “viu” în sensul obișnuit al cuvântului.

Un fapt interesant: medierea produce un mediu favorabil pentru crearea artificială a carismei. Max Weber trebuie corectat aici: rutinizarea carismei poate fi evitată prin utilizarea eficientă a unor angrenaje mediatice, care tind să preia controlul asupra cogniției și realității sociale a individului… Vezi cazul Sarkozy: a umplut, până la refuz, întregul peisaj mediatic, fiind în capul tuturor paginilor: politică, economie, bârfe…

Noul lider carismatic  e un produs tehnologic, cu rețetă psihologică și sociologică, cu valențe clare lingvistice: un fel de Nivea sau Dove politic… Un Napoleon era obligat să-și probeze carisma (barakah) în fiecare bătălie, un funcționar de la primăria Chișinău nu are decât să se adreseze la una din televiziuni pentru a i se certifica “divinația”…

sursa imagine


May 23 2009

yoga si manastirile

Vitalie Sprînceană

Cu legătură la discuția de pe blogul lui Adrian, dar și la altele, purtate off-line pe la conferințe, întâlniri în parc sau în jurul unei beri: pasiunea pentru Yoga, Dalai Lama, tantre, mantre, chakre și alte exoticități religioase, majoritatea cu origini orientale, își are sursa, în spațiul nostru cultural, în câteva falii ale ortodoxiei, dintre care, cele mai importante, după mine, sunt caracterul “aristocrat” și “esotericitatea” acesteia.

“Elitismul” credinței creștin ortodoxe ar însemna, pe de o parte, o anumită neclaritate a mesajului (iubește-ți aproapele, dar cum?) corelată cu lipsa unei finitudini vizibile (unde e limita trăirii creștin/ortodoxe?, care sunt garanțiile mântuirii?) Credinciosului obișnuit, cel din statistici trebuie i se ofere, la fiecare etapă a drumului său spiritual, scări și ierarhii de comparație (pentru a-și vizualiza performanțele, a și le evalua), îndreptare și manuale (altfel spus, pași, operații sau proceduri prin care scopul ar deveni accesibil, mai aproape).

Esotericitatea, pe de altă parte, e acea particularitate a ortodoxiei care o face indivizabilă într-o consecutivitate de proceduri tehnice și exerciţii. Lipsa unor gimnastici ortodoxe (care ar operaționaliza credința), a unor jalonări fizice și psihice (drumuri, căi, nirvane) sau a unor rețete de succes transformă credința ortodoxă într-un ghem de sens și mesaje, transparente pentru sfinții limitei ( cei care au curajul să meargă până la capăt), dar opace pentru credincioșii care au ales lumescul în detrimentul divinului.

Ortodoxia nu are mesaje de genul: nirvana în 25 paşi, cele 29 trepte spre mântuire, 40 reguli pentru o mântuire garantată, nu e un exercițiu zilnic, repetabil, ci mai degrabă o perspectivă spre eternitate…

Nirvana ortodoxă apare ca fiind veşnic neterminată, perfectibilă, esoterică, şi deci elitistă…


May 20 2009

Romanul unei lumi neadaptate (Wojciech Kuczok, Mizeria)

Vitalie Sprînceană

Cronică apărută în revista Contrafort, nr. 3-4 (173-174), martie-aprilie 2009. 

Într-un eseu publicat în numărul din martie al revistei britanice STANDPOINT, istoricul polonez  Adam Zamoyski fixează o particularitate istorică a evoluţiei Poloniei: pe durata unei părţi bune a epocii moderne a existat, paradoxal, o conştiinţă polonă, o naţiune poloneză chiar, fără un stat naţional ce le-ar fi putut susţine şi ambala. Anarhia, în sensul ei originar de absenţă a guvernământului, ar fi un termen potrivit pentru a descrie situaţia. Această lipsă a unui stat a generat printre polonezi un fel de mândrie a unicităţii chiar, exprimată prin formula: Polska nierz dem stoi! (Puterea Poloniei stă în absenţa guvernării.)

Comunitatea spirituală, fundamentul emoţional şi afectiv al viitoarei naţiuni polone era susţinut însă de piloni duri, mai eficienţi pe alocuri, decât organizarea politică: familia tradiţională (a cărei funcţie era de a transmite valorile de bază ale comunităţii: limbă, religie, sentimentul de apartenenţă) şi ordinea socială, exprimată prin ierarhii fixe, bariere de nobilitate greu de străbătut etc. În interiorul acestui microcosmos izolat, domnea o stare de libertate relativă (mult mai mare, comparativ cu majoritatea ţărilor europene în acea vreme).

Sigur, excepţia poloneză nu a durat prea mult: confruntată cu vecini agresivi la Est (ruşii) şi la Vest (prusacii, apoi germanii) Rzeczpospolita Polska va fi obligată, mai târziu, să-şi construiască o identitate politică, pentru a se apăra în faţa vecinilor pohticioşi… Dar ţesutul social al naţiunii, cu fisurile şi zidurile lui interne, s-a menţinut intact până după al doilea război mondial, când s-a prăbuşit sub şenilele tancurilor germane şi ruseşti, dar şi sub presiunea iminentă a modurilor de viaţă inspirate din modernitate…

Romanul Mizeria al tânărului scriitor polonez Wojciech Kuczok (n. 1972) este o frescă a acestei căderi, un fel de Ardere a Romei de către un Alaric nevăzut, redusă la scara unei familii de nobili decăzuţi, prinşi în şi depăşiţi de iureşul evenimentelor.

Naraţiunea este centrată în jurul actului educaţiei – împărtăşania zilnică prin intermediul căreia copilul accesează „tainele sfinte” ale fiinţei naţionale. Wojciech Kuczok identifică 3 asemenea taine: ritualul, rangul social şi ascultarea. Tustrele sunt învăţate simultan, explicate fiind pe îndelete de bătrânul K., un „pedagog pedant”, altfel un ratat, atât în planul familial, cât şi în cel politic sau artistic (e un fost pictor cu mari perspective).

Rangul apare ca un prim semn al identităţii, el fiind containerul social în care este încadrată existenţa individului: bătrânul K. este descendent al unei familii nobile ce numără, în lunga ei istorie, arhitecţi, pictori, dar şi asistenţi la spitalul de psihiatrie. Spre sfârşitul vieţii sale, tatăl bătrânului K., arhitect cunoscut, a fost nevoit să vândă o parte din casa construită cu generozitate de el însuşi (soţia ţinea neapărat să aibă servitori, „neapărat, neapărat”) unor indivizi ce proveneau dintr-o tagmă nu tocmai nobilă, din chiar strada-izvor a prostimii, Steinstrasse/Cmentarna/Kamienna/Sztajnka:

S-ar fi putut spune chiar (dacă s-ar fi putut spune, fiindcă nu se putea) că „cei de jos” nu aveau deloc origine nobilă, erau oameni absolut obişnuiţi. (…) După părerea părinţilor bătrânului K. Sztajnka (de unde veniseră „cei de jos”) era o stradă de beţivani, mizerabili şi infractori care copulau cu atât mai vârtos, se înmulţeau cu atât mai înverşunat, cu cât mai mare era sărăcia în care trăiau, cu cât era deznădejdea cuibărită în ei. Mama bătrânului K. nici nu se uita la  uşa „celor de jos”, le interzicea asta chiar copiilor ei.” (pp.22-23)

Distanţa dintre ranguri va trebui să rămână constantă chiar şi în momentele tragice:

„[…] în acea zi domnul Spodniak s-a simţit în sfârşit familiarizat cu oraşul, uitase de mult că era cândva goral, s-a dus să alunge stăncuţele şi nu s-a mai întors noaptea. Doamna Spodniakowa, în pofida gerului care trosnea, a dat fuga la mină să verifice dacă nu cumva a luat-o razna sau nu i s-a făcut dor de muncă; doamna Spodniakowa întreba, căuta, se lua cu mâinile de cap, „a plecat fără căciulă pe gerul ăsta!”, şi fiul familiei Spodniak a luat parte la căutări, dispariţia senzaţională a tatălui său îi stârnise pe tovarăşii de curte, în pofida viforniţei aveau cu ce să se distreze, alergau prin nămeţi şi strigau, dar nimic, nimic. Dimineaţa doamna Spodniakowa, întorcându-se din căutări, a dat peste bărbatul ei în parc, piţigoii mâncau slănină din mâna lui înţepenită.

Doamna Spodniakowa trebuie că şi-a plâns soţul tare şi îndelung, căci mama bătrânului K., pentru prima şi ultima oară în viaţă, s-a hotărât atunci să rupă bariera tăcerii între vecini, a coborât pe scări şi, lovind cu bastonul în uşă, a strigat:

– Am nevoie de linişte aici!!!

Până ce s-a făcut linişte.” (pp.29-30)

Există, în nota patetico-dispreţuitoare a mamei bătrânului K., un soi de demnitate de clasă, ce trebuie întărită, chiar dacă, într-un moment nefericit ca acesta, gestul ei pare mai degrabă ridicol…

Ridicolul reprezintă, de fapt, fundamentul ideologic al naraţiunii: Bătrânul K. este întotdeauna patetic, ca un nobil vechi, un aristocrat decăzut, rămas doar cu titlul şi amintirile unor vremi de glorie apuse, astfel că reproşul doamnei K.: „tu, când încerci să-i dai o mână de ajutor copilului, ai fi în stare să chemi un fotograf să te pozeze” pare a fi pe deplin îndreptăţit. Avem totuşi impresia că bătrânul K. joacă pe o altă scenă, pe cea a istoriei vremii sale, mult mai mare decât cea zugrăvită de autor, marcată, pe de o parte, de idiosincrasiile fraţilor şi surorilor sale, şi de erodarea relaţiilor cu propria familie, pe de altă parte… Bătrânul K. este de fapt un solitar – singur cu vremea, acesta se agaţă de trecut şi de vestigiile acestuia, şi această legătură se întăreşte cu atât mai mult, cu cât prezentul exercită o presiune mai mare asupra universului aparent tihnit al familiei. În clipele în care mecanismele de sublimare a memoriei nobiliare se încălzesc, bătrânul K. îşi aminteşte cu nostalgie de illo tempore:

„Ţine minte, casa asta a construit-o bunicul tău şi tatăl meu, este cea mai veche casă din zonă. Când eram mic, peste tot în jur era pustiu, apoi au început să construiască şi alţii, ridicau alături vile, apoi aceste case cu acoperiş din ţiglă roşie, iar mai târziu, după război, au construit lângă noi blocuri. De aici viermuiala asta, nătărăii ăştia, în vremea mea nu exista aşa ceva! Noi am avut primii o asemenea casă în oraş, bunicul tău a construit-o departe de centru pentru a avea linişte, acum cu siguranţă se răsuceşte în mormânt. Atâţia tembeli la ferestre şi nimic nu se poate face, o Doamne, tu îi vezi şi nu îi trăsneşti. (p.118)

Ritualul se împleteşte, în viaţa micuţului Wojciech, în mai multe moduri, cel mai des prin intermediul bătăii cu biciul (care se face cu scopul de a disciplina voinţa, corpul şi rezistenţa la suferinţă a copilului): „Biciul nu era prea lung, avea cam 40 de centimetri, în schimb era gros, îndesat – un bici de cauciuc, tare şi umplut în interior. Nu era ca vergeaua de cauciuc, după o asemenea vergea durerea e ascuţită, iute, te furnică, dar dispare repede ca rotocoalele pe apă, se întinde pe piele şi nu o mai simţi; dacă nu iei în seamă nedreptatea în sine, umilinţa în sine; o asemenea vergea, în principiu, nu se soldează cu rezultate educative mai bune decât un ziar înfăşurat ca un rulou; o asemenea vergea este bună pentru baseţi sau poate pentru foxterieri, o durere măruntă pentru un animal mic, pură profilaxie. Nu, biciul acesta nu era gol pe dinăuntru, avea greutatea lui, masa lui, avea probabil mirosul lui. Ori de câte ori bătrânul K. se apuca să aplice pedeapsa cuvenită, le cerea animalelor să adulmece biciul – fie câinelui-lup pe care îl dresase în anii de tinereţe (unui animal mai mare, adaptat la o mai mare nedreptate), pe care îl învăţase să sară peste poartă cu ajutorul biciului (pedeapsa pentru o săritură nereuşită era lovitura, recompensa pentru săritura reuşită era lipsa loviturii – ce anume îl poate convinge mai mult pe un animal mai mare?), fie terierului Kerry Blue.” (pp.71-72), sau prin intermediul unui bombardament intens al conştiinţei copilului cu cadre reflexive şi de comportament ale colectivităţii, condensate în proverbe, zicători, maxime, reguli: „Ciorba sănătoasă îl face pe bărbat cât o casă.” sau „Cine nu ascultă de părinţi, ascultă de dracu.” ori „Pentru prostie în viaţă se plăteşte.”

Copilul Wojciech nu are probleme de a echivala cele două practici, biciuitul şi proverbele: „O, da, bătrânul K., în loc de bici, recurgea uneori la proverbe.” (p. 89).

Teroarea educativă a bătrânului K. se găseşte într-o dizarmonie perfectă cu condiţia existenţială a micuţului Wojciech: în loc de conţi şi contese, baluri şi petreceri la curte, viaţa acestuia e flancată de experienţe mult mai triviale: umilitoarea procedură a scuipatului zilnic la care este supus atunci când se află în trecere pe strada hahalerelor, Cmentarna, nevoia de afirmare în cadrul semenilor de şcoală…

La toate acestea, ideologia pedagogică a bătrânului K. nu are decât un singur răspuns: ascultarea… Ea trebuie să fie constantă, indiferent de utilitate. Esenţa ascultării e una fluidă: ea poate fi reperată atât în disciplina culinară (Wojciech e obligat să consume ciorba de cartofi şi ou, cu motivaţia că aceasta este adevărata mâncare a celor care nu doresc să fie pricăjiți), cât şi în stoicismul cu care copilul trebuie să primească pedeapsa, fie că e bici, fie că e un proverb tocmai reamintit cu această ocazie potrivită…

Departe de a fi o caricatură a familiei tradiţionale poloneze, Mizeria este un roman despre schimbarea ei iminentă sub imperativele vremii, despre lumi ce dispar, despre repere ce se perindă cu repeziciune în faţa unor indivizi lipsiţi de „anticorpi”… Goralii şi groparii de pe strada Cmentarna, care vin tot mai aproape de vechea nobilime, nu reprezintă accidente istorice izolate, ci consecinţe logice ale unor evenimente istorice. Mizeria e o microoglindă a unei lumi/naţiuni neadaptate…

____________

Wojciech Kuczok, Mizeria, Polirom, 2008

Wojciech Kuczok, născut în 1972, este poet, proza tor, scenarist şi critic de film. A debutat în 1996 cu o plachetă de versuri, urmată de volumele de proză scurtă Povestiri auzite (1999) şiPielea şi osul (2002). În 2004, i s-a decernat prestigiosul premiu NIKE (cel mai important premiu literar polonez) pentru primul său roman, Mizeria, tradus în nume roase limbi şi stând la baza filmului Urme de bici, laureat al festivalului de la Gdynia. Un an mai târziu, Wojciech Kuczok a publicat un alt volum de povestiri (Povestiri deghizate), impu nîndu-se în literatura central-europeană prin rafinamentul său stilistic şi rigoarea cu care îşi construieşte naraţiunile.


May 15 2009

naravuri…

Vitalie Sprînceană

Reconstrucţia clădirii Parlamentului ca studiu al caracterului “naţional”.

Notă:

1. aşa este evacuat gunoiul de construcţie pe europeneşte.

2. tradiţii locale…


May 13 2009

cafea si masti…

Vitalie Sprînceană

Unde? Universitatea de stat. Blocul Central, sala 533.

Când? 15 mai, ora 15.00