blog implicat

Există, în romanul „Întâiul cerc” al lui Alexandr Soljeniţîn (netradus, din păcate, încă în română) un personaj interesant: Dmitrii Sologdin, care opune, limbii de lemn a sistemului un limbaj propriu: Limba Clarităţii Finale (Язык Предельной Ясности), în cadrul căreia nu-şi găsesc locul neologismele, expresiile împrumutate ce-şi au echivalentul în limba rusă etc…

Fără îndoială, revolta lingvistică a lui Sologdin este, întâi de toate, politică: acesta refuză să vorbească o limbă în care cuvintele doar sună, fără a trimite la conţinuturi concrete, în care anumite expresii pot avea orice sens potenţial în funcţie de dorinţa emiţătorului (în acest caz partidul, ideologia comunistă – Sologdin este religios şi are simpatii deschise pentru Biserică); un sistem lingvistic în care, în fine, cuvintele nu sunt decât paravan pentru intenţii ascunse, eşecuri neasumate (catastrofala retragere de la începutul războiului este numită în limbajul propagandei corectare a frontului). Sologdin este, în acest caz, un adevărat disident care se bate cu inamicul chiar pe teritoriul cel mai important ala cestuia: limba, discursul…

Apoi, rebeliunea lui Sologdin are şi un sens etic nihilist: opune „globalizării lingvistice” o contragreutate: bogăţia imensă a limbii ruse. În acest caz Sologdin este un tradiţionalist, şi aici stă sensul programului ideologic alternativ al lui Soljeniţîn: tradiţia rusă, fie ea religioasă, fie politică. Matematica este tradusă prin socotire, poezia prin stihuire iar şirul continuă delirant de lung. Se întrevede aici o mânie acidă,  ascunsă şi vărsată subtil peste occidentaliştii ruşi dintotdeauna, adepţi ai inovaţiei culturale şi ai schimbării ordinii tradiţionale ruse.

Sologdin oprimatul este şi un oprimant prin faptul că tinde să taie o legătură culturală firească: cea a împrumuturilor culturale…

Fiind intolerant la orice formă de împrumut lingvistic şi cultural, Sologdin se arată profetul unei lumi la fel de închise ca cea comunistă, împotriva căreia luptă cu atâta înverşunare. Dusă la extremă, logica lui Sologdin poate fi „întâlnită” (ce-i drept forţat, cu logica lui Vasile Stati, autor al unei încercări de a construi o limbă-lume moldovenească, fără mari şanse de supravieţuire (precum Sologdin caută echivalentele unor noţiuni lemnoase precum teorie, dialectică, comunism, Vasile Stati propune cuvîntelnic, mîneştergură pentru unele expresii considerate a fi străine: dicţionar, prosop etc.)

Sigur, abuzul lingvistic e una din armele ideologice cele mai redutabile ale oricărui regim politic. Sigur, bătăliile mari trebuie purtate anume acolo.

La fel de sigur este că, aceste arme sunt doar instrumente în luptă, nicidecum valori în sine. Nu luptăm pentru limbaj de dragul limbajului, ci pentru o anumită curăţenie şi claritate a limbajului. Dincolo de aceasta ne pândeşte lumea închisă a lui Sologdin, sau cea eşuată, a lui Vasile Stati. Un războinic trebuie să aibă şi simţul umorului. 

o bucată propagandistică din WC-ul McDonald`s – ului de pe bulevardul Ştefan cel Mare… o logică a întrebării care face din curăţenie o decizie opţională? Mai mult, e chiar un îndemn subtil la murdărie…

despre tragediile din Alabama şi Baden-Wurtenberg, o bună analiză a lui Traian Ungureanu:

La distanţă de numai cîteva zile, mai întîi în Alabama , apoi în Baden-Wurttenberg , aceaşi combinaţie de violenţă letală şi sentinţă capitală aleatorie: un individ pătrunde înarmat (uneori costumat ritual, în ţinută „combat”) în spaţii publice bine împănate cu nevinovaţi şi ucide cu rafale de armă automată. Lista execuţiilor de acest gen e deja vastă. Într-un fel, suita riscă să se transforme în rutină, să intre, adică, în suma largă, tot mai largă, a „necesarului” cotidian şi de perturbări neremarcabile.

Dimpotrivă, epidemia de asasinate civile în masă poartă însemene vizibile, grave şi cu totul particulare. Autorii acestor asasinate şi actele lor „inexplicabile” sînt sau par să fie rezultatul direct şi eruptiv al cîtorva mutaţii mentale colective. Foarte pe scurt, e vorba, în genere, de atenuarea sau abolirea limitelor, a pereţilor care separă, invizibil dar net, posibilul de impermisibil, viaţa privată de viaţa publică, ego-ul de colectivitate, în fine, realitatea de fantasmele şi fumigaţiile interioare. Două procese par să explice alunecarea în această zonă confuză şi ne-limitată.

Mai întîi, dispariţia educaţiei. În termeni concreţi, asta înseamnă reducerea sau chiar anularea interdicţiilor. Un curent care începe să formeze şi să deformeze încă din şcoala elementară şi din sînul familiei occidentale transmite tinerilor convingerea că nimeni nu e dator să ţină în vreun fel seama de ceilalţi. Satisfacţia şi autosatisfacţia personală primează, în numele presupus al aşa numitei „libertăţi” complete şi inalterabile. Efectele se văd oriunde şi oricînd: tinerii au o lejeritate uluitoare a insultei şi a proastei creşteri. Nimeni nu se mai jenează să stea cu picoarele pe bancheta din tren, să urle la mobil în prezenţa a zeci de pasageri, să bea, să aculte muzică, să sfideze fără să-şi imagineze că sfidează. Rezumatul interior al acestei tendinţe spune un singur lucru: ceilalţi nu există, sînt, cu un singur gest, mutaţi în afara realităţii şi a dreptului la persoană distinctă. Diminuarea realităţii exterioare ego-ului dilatat e, astfel, primul pas spre dezumanizarea celor de alături iar asta înlesneşte, mai departe, tratamentul rezervat obiectelor: casarea. Exact ca un pahar de carton sau alt obiect de unică folosinţă, o peroană poate fi aruncată sau eliminată, fără probleme speciale de conştiinţă.

În al doilea rînd, calitatea şi valoarea realităţii au fost serios zdruncinate în relaţia cu virtualul. Există, de acum, o migraţie colectivă uriaşă spre şi în spaţiul virtual dezvoltat pe diverse platforme internet, jocuri pe computer şi comunicare instantanee. Semnificativ, noua manie a realităţii simulate şi provocate în studiouri de televiziune a primit, în baza unei inversiuni lejere, numele de Reality TV!

Problema nu sînt instrumentele. Problema e plonjeul mediat de net, jocuri, twitter etc, într-un spaţiu care pare perfect compatibil cu realitatea. Graniţa care desparte realul de virtual nu mai funcţionează. Exact ca în cazul educaţiei defuncte în numele permisivităţii, limita se retrage şi deschide un spaţiu fără restricţii şi populaţie. Singurul persoanj şi marele ordonator-dictator al acestui spaţiu e, bineînţeles, egoul.

a se citi cu:  The radical loser de Hans Magnus Enzensberger

Este titlul unui studiu al lui Benjamin G. Edelman, Assistant Professor of Business Administration la Harvard Business School, publicat în Journal of Economic Perspectives (Volume 23, Number 1-Winter 2009-Pages 209-220).

„Cine cumpără produse ale industriei on-line pentru adulţi? Am consultat o listă a ZIP-codurilor abonaţilor  a 10 dintre liderii industriei, în perioada 2006-2008…

Coloana a patra sugerează că în regiunile unde mai mulţi oameni merg regulat la biserică, statisticile generale ale ratei abonaţilor nu se deosebesc în mod semnificativ de ratele de abonaţi din restul zonelor. Totuşi, în asemenea regiuni „religioase”, ponderea abonaţilor este semnificativ mai mică în zilele de duminică. Această analiză sugerează că cei care frecventează regulat serviciul divin transferă consumul de produse pentru adulţi pentru alte zile ale săptămânii, iar în medie, consumă aceeaşi cantitate de pornografie ca şi ceilalţi.” 

Ştefan cel Mare nu a fondat Universităţi. Şi e păcat… A construit în schimb mănăstiri, multe chiar.

( Pe harta „Universităţile Europene în anul 1500“, Peninsula Balcanică e un teritoriu virgin… Cu excepţia Constantinopolului (care avea Universitate fondată încă în 425), „scos tactic în afara” Europei… Mai e o consolare: pe vremea aia, pe teritoriul actual al SUA numărul de universităţi era acelaşi ca şi la noi: 0.)

Chit că şi în Occident universitatea medievală n-a fost un focar grozav de ştiinţă (marile descoperiri ale unor Descartes, Huygens sau Pascal au fost făcute în afara ei) contribuţia majoră a universităţii a fost ca a creat primul spaţiu public, o zonă intermediară între cei care îşi disputau puterea (papalitate, regi) şi cei asupra cărora această putere era exercitată.

Universitatea a fost primul teritoriu social moderat doar de discuţie, un loc privilegiat de unde ascuţişul sabiei şi violenţa fizică au fost alungate, fiind înlocuitate cu dibăcia retorică, consistenţa argumentelor şi erudiţia… O structură orizontală, mobilă, nestatornică, cu ierarhii în schimbare, răsturnări de scor, focar de idei, izvor de soluţii, tribună, amvon social şi politic, templu al raţiunii…

Cu totul altceva e mănăstirea: un spaţiu vertical în care configuraţia e fixă, stabilită prin reguli sacre. Raportul e întotdeauna acelaşi: Creator – creatură. Un teatru în care rolurile nu pot fi modificate. Piesa a fost scrisă demult – ea trebuie doar jucată.

Să fie oare asta cauza predilecţiei pentru mănăstiri a majorităţii domnitorilor moldoveni, mai vechi şi mai noi?

Ipoteza poate fi susţinută până la un punct, fără a arunca prea multă vină pe ortodoxie, care e aici doar o culoare printre altele… A alege mănăstirea în detrimentul universităţii a fost opţiunea deliberată a arhitecţilor politici locali: chiar instituţiile care-şi zic universităţi, create sub impactul modernizărilor economice şi sociale, nu sunt altceva decât mănăstiri deghizate ( a se vedea noul Cod al Învăţământului ), opţiune justificată probabil prin comoditatea, conformismul şi imobilitatea acestui tip de organizare a vieţii spirituale…

Invenţia acestui spaţiu public numit azi societate civilă nu se poate face peste noapte, prin revopsirea unor foşti instructori de pioneri în culori potrivite… Nici prin aruncarea unor paraşutişti în spatele frontului, pentru statistică. Cu atât mai mult prin decret guvernamental ori prin ucaz prezidenţial. E nevoie de ceva ani de tradiţie…

Sursa imagine: http://klio.uoregon.edu/maps/med/universities1500.jpg

http://klio.uoregon.edu/maps/med/universities1500.jpg

An de an, în Postul Mare, iese la iveală un anumit tip de filistinism – cel creştin, care colorează, în nuanţe potrivite, faţetele reale ale religiozităţii poporului simplu, „străjer al adevăratelor tradiţii ale credinţei”.

Nu ar fi de vină aici materialismul – materialistul, de orice orientare (agnostică, creştină, ateistă), nu leagă comportamentul alimentar (partea vizibilă a posturilor) de vreo metasemnificaţie, fie refuză să lege, în vre-un fel, intenţiile divine de stomacul uman…

Filistinismul la care mă refer este păstrarea legăturilor între semnificaţie (Postul potoleşte trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul), semnificant (Postul înţeles ca regim psiho-alimentar) şi semnificat (înălţarea sufletului deasupra trupului), realizat însă cu ajutorul unor trişări de procedură: pentru filistin contează exclusiv aparenţele, fondul invizibil fiind şi inutil.

Exemplific: materialistul va fi neutru la regimul alimentar şi la semnificaţiile religioase sau psihologice ale acestuia pe când filistinul, păstrând legăturile simbolice intacte, va căuta să le ocolească, consumând, cu conştiinţa respectului pentru tradiţie şi religie: salam de post, maioneză de post, lapte de post, carne de post, unt de post… Pe de o parte, filistinul respectă canonul religios, pentru că se alimentează exclusiv cu produse de post, pe de altă parte, la nivel de aparenţă, încearcă să-şi amăgească puţina voinţă că ar consuma, de fapt, produse normale (lapte, carne etc)… Un fel de amăgire dublă: a Dumnezeului (conceput ca existent, fără îndoială) şi a Sinelui: pe Dumnezeu îl mint că aş ţine Postul, pe mine mă înşel precum că n-aş face-o…

Un bun instrument filistin ar fi mineralul/petrochimicul, care a înlocuit vechea paradigmă antagonică animal – vegetal… Maionezele (de post sau normale), salamurile, lactatele sunt deja mai degrabă produse ale minţii omeneşti, distilate în laboratoare  sofisticate sau în rafinării, decât rezultate ale unor evoluţii naturale…

Regimul Mineral e neutru: pentru el vegetalul sau animalul sunt doar raporturi de proporţie a unor compuşi chimici (toate maionezele conţin „praf de ouă”, toată brânza vegetală are „lapte praf”), adică relaţii cantitative, nu calitative…