blog implicat

au cică și chipsurile crize identitare…

Pe durata secetei cumplite din 2007, mi-a fost dat să aud o stranie dispută între părinţii unui bun prieten, ţărani dintr-un sat din centrul Moldovei. Era vorba de soarta unui mic ogor de pe costişă: să fie prăşit sau să fie abandonat soarelui, ciorilor şi pustiei. Mama prietenului îşi îndemna bărbatul: să mergem, măi, să prăşim bucata aia, că doar n-o lăsăm păsărilor şi jivinelor, cum să stea pământul nostru neprăşit, ce, suntem calici?

Tatăl amicului nu se da dus din parcela de umbră răcoroasă ce-o găsise la rădăcina nucului din ogradă:

– Ei, muiere, şi pentru ce mi-aş ucide eu ciolanele pe seceta asta? S-o prăşesc, să n-o prăşesc, ce rost are: soarele a ars totul, nici buruianul, sireacul nu creşte. N-am face nimic decât să frământăm fără folos ţărâna… Las pământul să se odihnească un an…

– Cum măi, să stea pământul neprăşit? Neam din neamul meu n-a făcut aşa. Vrei tu, nu vrei, eu merg mâine să-l prăşesc…

Prietenul îmi spunea, ceva mai târziu, că părinţii lui chiar au mers a doua zi la ogor, l-au prăşit cum se cuvine, dar roadă n-au luat din bucata aia… Şi nu şi-au vorbit câteva zile la rând.

Avea, gândeam eu, fiecare dreptatea lui. Ea – pentru că ar fi fost o profanare, sângele strămoşilor gospodari vorbeau în sufletul ei, să lase pământul paragină, în voia sorţii. Inima, credinţa şi bunul simţ nu-i îngăduiau să facă asta. El – pentru că gândea raţional, adică cu capul limpede şi inima rece… Adevărul fiecăruia, însă, ţinea de un anume context, agravat acum de accidentale valenţe meteorologice (căldură plus secetă)…