blog implicat

In Time (2011). E greu să bagi o tipă roșcată cu picioare lungi în rolul lui Pavlik Morozov.

Ajung 5 minute. Primele. Filmul are o idee. Bună. Dar e doar una.

Rătăcit prin filmele lui Jean Vigo…Am pornit după două referințe: Andrei Tarkovski care menționa undeva că alături de Parajanov și Felini, Vigo ar fi un ins căruia i-ar datora mult. A doua cărărușă venea dinspre Truffaut care ar fi împrumutat, zice discul Criterion Collection cu Les Quatre Cents Coups, întreaga scenă a călătoriei elevilor și instructorului lor prin oraș…

Jean Vigo este și protagonistul unei biografii amare – tatăl său, Eugeni Bonaventura de Vigo i Sallés, anarhist catalon, a fost strangulat în temnița Fresnes, iar Jean însuși moare de tuberculoză la 29 ani, în 1934.

À propos de Nice (1930, 25 min). Operatorul este Boris Kaufman, fratele lui Denis Kaufman (cunoscut mai ales ca Dziga Vertov) și al lui Mihail Kaufman,  operatorul lui Vertov în «Человек с киноаппаратом».

 O frescă detașată și completă a vieții în Nice, anii 30. Genul se cheamă simfonie urbană (city simphony).

Completă pentru că adună deopotrivă bogați, muncitori sărmani, tanti sărace, copii chinuiți, inși libidinoși, odihnă, muncă, sudoare, poftă, soare, mare, senzualitate, fețe chinuite, chiloți, erotică, mizerie. Nimic nou pentru anul 2011. Întoarcem roata cu 80 ani. Era nou.

Reținut scena aia remarcabilă cu camera ce dezbracă în secvențe o femeie sub ochii pofticioși ai unui vulpoi bătrân.

p.s. filmul poate fi văzut pe archive.org.

— То есть Елена, ее пьющий сын и тупой внук — природа?
— Конечно, ведь это же стихия. У нее нет никакой рефлексии, зато есть мощный мотив — сохранить потомство. А дети так вообще ни в чем не виноваты — юридически по крайней мере, они даже не в курсе были.  

Rom. ”- Cum ar veni, Elena împreună cu fiul ei bețivan și nepotul tâmpit reprezintă Natura?

– Da, pentru că ei ascultă de stihie. Elena nu excelează în cuget, dar are o energie puternică – să păstreze progenitura. Copiii înșiși nu poartă vreo vină – din punct de vedere juridic, cel puțin, căci nici nu au știut ce s-a întâmplat.” de aici.

Piuneze:

– E de gândit la linia invizibilă ce îi unește pe Vladimir și Elena – dragostea, cumva oarbă, pentru copiii lor, chiar dacă raționalizată în mod diferit. Poveștile lui Vladimir despre meritele unor grupuri de oameni (celor de succes și bogați) și prostia celorlalți (care-s și săraci) n-ar fi decât infatuarea unui moșneag ce se crede înțelept. Privite ”obiectiv” caracterele copiilor celor doi, adică obiectele robiei lor pasionale, fac parte din aceeași oală, a copiilor ce abuzează de grija părinților lor.

– Elena are instinctul matern de se îngriji de copil cu orice preț de partea ei. Mai departe lucrurile-s doar detalii.

– Calul alb întins pe asfalt, trenul care se oprește pentru un moment, geanta plină de banii crimei – toate astea constituie un decor perfect pentru un eveniment ce ar deconspira ucigașul și ar arunca asupra lui pedeapsa divină. Meritată cu prisosință. Pedeapsa însă nu vine. Justiția și pedeapsa țin de întâmplare.

 – Se mai găsesc referințe spre Dostoievski, Noul Testament.

Trailerul filmului se găsește pe youtube.

Stalag 17 (1953). Lagărul de concentrare ca un spațiu butaforic. Fascismul ca circ. Clovni, sexualitate intensă și multă (cumva mă miră că filmele sovietice despre lagărele de concentrare naziste nu abordează deloc tema sexului, ca și cum deținuții sovietici ar fi supraviețuit în lagăre doar cu grija pentru biletul de partid), fasciști glumeți care zâmbesc la hohme și nu se apucă de pistol, o adunătură de prizonieri care citesc din Mein Kampf pentru a deveni buni fasciști, adică să se re-educe, că așa e misiunea oficială a lagărului.

Pickup on South Street (1953). Conține o replică memorabilă. ”Are you waving a flag at me?” Rom. Agiți drapelul în fața mea? Istoria unui hoț de buzunare ce ajunge, urmare a unei serii de întâmplări hazlii și ridicole, să ajute poliția la prinderea unui activist comunist ce încearcă să transmită sovieticilor secretul bombei atomice (aluzia la soții Rosenberg e pe față). Mai e și monologul excelent al eroinei Moe Williams (interpretată de Thelma Ritter). Ca supliment intelectual vine detaliul că la difuzarea filmului în Franța distributorii au tăiat orice referință la comunism. Cenzura politică (Franța avea un partid comunist puternic și intolerant) a transformat un mare film într-o peliculă de nimic.

The last detail (1973). Povestea a doi marinari ce îl escortează pe un al treilea spre pușcărie și care decid că drumul dinspre Virginia spre North Hampshire poate fi presărat cu experiențe plăcute: bere în Washington, o abatere spre casa din Philadelphia a escortatului ca acesta să-și vadă mama, un bordel în New York, că viitorul pușcăriaș nu cunoscuse încă femei, barbeque într-un parc înzăpezit din Portsmouth. Spre final cei trei prind că mica lor escapadă n-a fost decât o anomalie, și că restul vieții lor și-l vor petrece în pușcării diferite: unii în armată, alții în temniță.

Cultura rusă mi-a făcut mult bine. Recent m-a apropiat de un coleg american care-i fascinat de filmul sovietic, învață de zor limba rusă (cu cartea) pentru a le putea privi în original și regretă că Mosfilmul și Ministerul rus al culturii nu fac prea multe ca să traducă pentru lumea mare filmele sovietice în limba rusă…

Prietenul cu pricina mai și lucrează pentru a-și câștiga o viață la unul dintre cinematografele din Fairfax, unul mai special pentru că se străduie să bage în programul curent măcar un film european sau străin.

Azi ne-am dus să privim ultimul film al lui Almodovar La piel que habito (The Skin I Live In) care a avut premiera americană zilele astea.

Citisem niște cronici din primăvara, pe când pelicula rula în cadrul Festivalului de la Cannes așa că aveam în minte niște jaloane ale filmului. Știam că Almodovar a adaptat cum i-a venit un roman horror al unui prozator francez. Mai știam că revine Antonio Banderas pe post de actor principal. Mai știam că filmul e bun.

Acum pot spune că e chiar excelent.

Întâi din cauza un minimalism al violenței explicite – pe toată durata filmului răsună doar 3-4 împușcături și are loc o scenă de semi-viol. Restul violenței, de care mustește filmul, e înscrisă invizibil în detalii neutre precum sala de operație, dialogurile dintre medic și pacientul său, pereții albi ai camerei în care Vera/Vicente își petrece zilele, în dexteritatea înfricoșătoare cu care medicul Dr. Robert Ledgard mutilează vieți și poartă războaie personale cu întreaga lume… Un horror sanitizat, lipsit de exhibiționismul obișnuit al cadavrelor și/sau părților de cadavre. Pe alocuri acest horror este chiar dulceag mai ales când se dizolvă în scene de dragoste și țâțe în prim plan.

Ar fi apoi de urmărit un fel de banalitate a răului care refuză să ia formele monstruoase obișnuite cu psihopați, tipi asociali și urcă pe corabia respectabilă a unei tragedii personale cu care ar empatiza fiecare – pierderea soției într-un accident rutier, și a fiicei într-o serie de catastrofe psihologice ce urmează acestui nefast accident rutier. În marea sa durere, Robert Ledgard (Antonio Banderas) consideră că lumea îi e datoare cu o fericire și deci ar avea justificarea morală să intervină la fel de aleatoriu în viața altor oameni…Ceea ce și face – transformă cu ajutorul chirurgiei un băiat într-o femeie ce reprezintă copia exactă a soției sale…

Ledgard are un motiv bun de a face rău.

Așa încât Marele Rău se acumulează în film din mici rîulețe și surse întîmplătoare – nu e vinovat Vicente că fiica doctorului Ledgard are probleme psihice și deci nu poate intra în relații normale cu semenii ei, nu-i nici Ledgard vinovat că soarta i-a răpit soția, apoi fiica…

Un film despre cât de accidental e uneori drumul dinspre bine spre rău…

Recenzii:

Roger Ebert

Michael O’Sullivan (the Wasshington Post)

și altele adunate pe Rottentomatoes.com

Picture Bride (rom. Nevasta de pe imagine, 1995). Un film despre o epocă rușinoasă a istoriei Americii când evreilor li se refuza accesul la Harvard, Columbia și Cornell, când oamenii de culoare călătoreau pe scaunele din spate ale autobuzului, iar imigranților coreeni și japonezi ce se trudeau pe câmpurile de trestie de zahăr din Hawaii și SUA continentală li se interzicea să-și ia soții de alte rase.

Filmul este despre ultimii, despre bărbații japonezi adică. Despre practica de a depăși restricția prin importul de femei din patrie. Din Japonia.

Treaba avea loc în felul următor: bărbații japonezi expediau imagini și portrete proprii acasă, unde agenți speciali – matchmakers (un fel de conocari)–  colindau cu pozele alea satele japoneze și le arătau fetelor. (Azi site-uri precum Russianbrides ori facebook și alte rețele sociale fac același lucru.)

În caz că vreuneia îi cădea tronc cineva, acești conocari aveau grijă să trimită fata în Hawaii. Unde era așteptată de bărbatul-imagine. Cu care se și căsătorea…

Picture Bride relatează povestea tipică a unei asemenea familii asamblate prin intermediul unei imagini: el muncitor la trestie, ea săracă și sărmană în Japonia, el în căutarea unei neveste, ea în căutarea unei portițe de fugă din Japonia, poza ”norocoasă”, șocul întâlnirii (el trimisese o poză ce-l arăta mult mai tânăr (trucul pe care-l știau oamenii de dinaintea Photoshop-ului), travaliul construcției unei relații adevărate, happy-end – ei totuși s-au plăcut, s-au iubit și au avut copii.

Cine știe, vorba poveștii, dacă n-o fi trăind și azi pe undeva…

Update:  Simt un fel de vină că n-am apreciat filmul mai mult – dincolo de partea artistică – meniu standard adică poveste de dragoste, sunt istorii vii, oceane de lacrimi și sudoare care nu puteau nicidecum să-și facă locul într-o peliculă de 1 oră 30 min…E și vina regizorului care a dorit să spună totul – să divulge cum ar veni o taină ascunsă – și a spus…Dar le-a amestecat prea mult și a ieșit cam spălăcit. Capcana filmelor angajate…

sursa imagine

Mediterraneo (1991). Dacă Apolo și-ar fi vorbit cu Thor. Ori măcar cu Ares, frate-său, stăpân peste războaie. Filmul ar putea fi închipuit lesne ca avatar al ”vorbirii” celor doi. Celor trei. Ori celor mulți și zei.

Un grup pestriț de ostași italieni poposește, în anii celui de-al doilea război mondial pe o mică insulă grecească, trimiși fiind să păzească insula și să o stăpânească preț de 4 luni. Insula se dovedește a fi mai mult decât un punct  pe hartă cu importanță strategică zero. Chiar mai mult decât o bază militară –  se găsește în ea viață, zâmbete de copii, priviri ispititoare de femei, Dumnezeu, apă cristalină și multă liniște. Locotenentul italian pictează pereții unei biserici ortodoxe, un soldat îndrăgostit de poezie se îndrăgostește de prostituata satului, pe care și-o ia de nevastă – vieți și vise ce se împlinesc pe durata războiului. Când luptele iau sfârșit italienii se întorc în țară…Ca să revină iar, când visele tinereții se vor fi spart în vreunul din multele ziduri ale realității. Ca, atunci când cercul vieții se închide, să ia o gură de azur din multul frumos pe care-l are Grecia…

E un film despre eternul paradis pierdut. Un film mitologic, desigur.

sursa imagine.

Mamma Gogo (2010). Rămân fanul lui Fridrik Thór Fridriksson încă de pe vremea ”Șoimilor” (Fálkar-Falcons 2002). După zicerea regizorului filmul ar aduna împreună sub un acoperiș cinematografic o comedie despre arta filmului și o tragedie ancorată în progresul iminent al bolii Alzheimer de care suferă mama regizorului fictiv. Filmul mai are gust și de satiră a crizei economice în care țara a căzut recent, dar partea comică, aproape inexistentă pentru mine (dacă nu zicea Fridriksson că a băgat-o acolo poate nici n-o vedeam!) e copleșită de bucata tragică, cea a dezintegrării graduale a unei mame. Apoi cea a dezagregării memoriei, a relațiilor pe care aceasta le hrănea și în consecință, a comunității familiale. Te întrebi vrei nu vrei dacă o familie e ținută împreună de forța sentimentelor ori de cea a memoriilor comune? Un film friguros.

Excelentă Kristbjörg Kjeld în rolul bunicii Gogo.

sursa imagine

Kung Fu Panda II (2011). Am privit filmul undeva deasupra Atlanticului, între Islanda și America de Nord, pe durata unui zbor dinspre Europa. Altele nu se prea găseau în meniul Lufthansa. Adică erau, dar mult mai proaste. Până la urma filmulețul ăsta nu e chiar o pierdere de vreme. Întâi că are umor și imaginație.

Apoi că are teme. Băgate subtil, dar oricum stau acolo. Ursulețul panda cu probleme de identitate personală, dubii legate de trecut, copilărie marcată de o experiență traumatică ce-i blochează procesul de construire a unui viitor, pace internă, gândire pozitivă – nu ai ales copilăria, dar îți poți alege viitorul – astea nu-s neapărat lucruri ce s-ar găsi exclusiv în lumea animalelor. Din contra. Ele trimit la blocuri psihologice concrete. Ori la ideologii de consum care-s constant livrate familiilor. Motivație. Inspirație. Mobilizare.

Spre final filmul își cam dă cu stângu-n dreptul: povestea succesului grozav al celui care a muncit enorm la personalitatea sa (ursulețul panda) învinge povestea celui care a muncit grozav dar soarta i-a fost potrivnică (Lordul Shen), căci, zice una din cele mai celebre fraze ale omenirii, Scris a fost…Munca perseverentă, ar zice morala filmului, poate învinge o altă muncă perseverentă, dar nimic nu bate soarta…

Altfel, pierdere de vreme.