Că tot a trecut o altă Zi Națională a Culturii și o nouă aniversare a nașterii lui Mihai Eminescu, e cazul să avem o nouă-veche discuție despre Eminescu și mai ales, despre (încă) o instrumentalizare a lui (care se prezintă ca o re-descoperire, dar care este o simplă instrumentalizare a unui poet complex și a unui publicist contradictoriu.
Mă refer la o mantră, povestită de generația de intelectuali care au prins ceva vremuri sovietice și care povestesc unor generații care nu prea știu nimic despre acea epocă (și se informează cel mult din manuale de istorie și filme anti-sovietice pe youtube) despre faptul că Eminescu ar fi fost interzis în programele școlare și în discursul public și ar fi fost recuperat și reabilitat abia după 1991…
Afirmația este falsă – Eminescu nu doar că nu este interzis în RSSM, ci reprezintă chiar figura poetică și politică în jurul căreia se constituie literatura moldovenească sovietică.
Altfel spus Eminescu este figura literar-politică cheie în Moldova Sovietică… într-un fel oarecum similar în care Eminescu este figura cheie în Moldova independentă.
(Asta ar muta discuția despre perioada sovietică și moștenirea ei într-o zonă interesantă: una în care am pune accentul nu pe rupturile dintre epoci, care-s destul de puține, ci pe continuitățile între ele, care-s mult mai multe și mai relevante.)
Lui Eminescu, în perioada sovietică, îi sînt dedicate filme, zeci de cărți (este tradus în unele limbi ale popoarelor URSS – rusă, ucraineană, georgiană, lteonă etc), i se inaugurează busturi (inclusiv pe Aleea Clasicilor), apare pe monede și timbre, într-un cuvînt e figură legitimă în panteonul cultural al republicii (cel puțin cu începere din 1956). În fine, numele lui Eminescu îl poartă și o stradă din Chișinău: actuala Nicolae Costin
Paginile ziarelor, atît cele centrale cît și cele raionale, sînt pline, în jurul zilei de 15 ianuarie, de poezii și articole (istorice, publicistice, economice, critice) despre Mihai Eminescu.
Să luăm cîteva exemple din manualele școlare (de unde poetul cică ar fi fost scos).
Primul exemplu este din Abecedarul din 1973,(scris de Grigore Vieru, Spiridon Vangheli și alții) unde Eminescu este descris ca fiind ”cel mai mare poet moldovan ale cărui poezii sînt nemuritoare”) e prezent, cu poezia ”Somnoroase păsărele”, înaintea poemelor despre Octombrel, Patrie, Lenin, Moscova…
Alt exemplu: manualul de istorie a RSS Moldovenești pentru clasele 7-8 (autori N. Mohov. E. Russev și alții, 1977) care îl numește pe Mihail Eminescu ca fiind ”cel mai mare poet al poporului moldovenesc” (p. 146).
Un al treilea exemplu vine din manualul de literatură moldovenească pentru clasa a 9, sub redacția lui Vasile Coroban (Editura Lumina, 1973). Lui Eminescu îi este dedicată secțiunea cea mai mare din manual – 56 pagini, plus cîteva pagini în biografia lui Ion Creangă. Prin comparație, Vasile Alecsandri ”are” doar 35 pagini.
Eminescu ”interzisul” este descris de Vasile Coroban, autorul secțiunii, ca fiind ”cel mai valoros tezaur artistic al literaturii noastre clasice” (p.129), considerat a fi un poet romantic egal lui Byron, Hugo sau Lermontov. În cuvintele lui Coroban, ”Eminescu…a exprimat gama sentimentelor ce alcătuiesc caracterul poporului nostru.” (p.129), fiind neegalat în felul în care a cîntat ”dragostea, natura, năzuința spre bine și frumos”, dar și ”solidar întotdeauna cu acei oprimați și dezmoșteniți de soartă.” Mai departe Coroban vorbește elevilor din clasa a 9 despre ”caracterul universal al operei eminesciene” (p.130), care și își ”păstrează actualitatea și în zilele noastre” ca ”modele perfecte de artă” (p.132).
Este paradoxală popularitatea lui Eminescu pentru un poet presupus ”marginalizat”!!!
Centralitatea lui Eminescu nu se sfîrșește în manualele școlare.
Figura acestuia este elementul centralizator al literaturii și politicii culturale a republicii. ”Eminescu este poetul nostru național” – această frază apare în anii 70 nu în vre-un manuscris ținut în sertar de vreun disident unionist (din care nu prea au fost, decît post-factum, după 1991!), ci de ”moldovenistul tradiționalist și reacționar” Ion Druță. Eseul lui Druță apare într-o culegere, Închinare la Luceafăr (1975) în care poeții locali și internaționali fac elogii lui Mihai Eminescu, îl numesc luceafăr al poeziei, poet nepereche etc.
Cartea, cum ziceam, nu e parte din Samizdat, ci e literatură oficială.
(Un lucru ironic e că multe dintre ”odele” canonice dedicate lui Eminescu de către poeții locali – ”Legămînt” al lui Grigore Vieru, de exemplu, sînt scrise tot în anii 70, în plin regim sovietic, dictatura personalizată a lui Ivan Bodiul. Altfel spus, eminesciana sovietică – scriiturile despre Eminescu apărute în RSSM – a trecut, aproape fără probleme – mai puțin partea de scrieri care stabileau afinitatea între Marx și Eminescu – în noua paradigmă culturală și constituie fundamentul ei).
(Cooptarea lui Eminescu la cauza comunistă nu e un fenomen cu totul anormal – sînt destule pasaje în opera lui Eminescu care permit o lectură a poetului ca fiind susținător al unei eventuale revoluții sociale, ca fiind un avocat al celor umiliți în fața celor puternici. La fel, procesul nu este nici măcar inedit – în același fel este recuperat, în literatura rusă, Alexandr Pușkin care devine luptător cu monarhia iar moartea lui, survenită în urma unui duel prostesc, este pusă de la Stalin încoace în cîrca unui agent al reacțiunii).
Ajunși aici putem spune că mitul ”interdicției” lui Eminescu în perioada sovietică e doar un mit…
Este evident că Mihai Eminescu ”sovieticul” este diferit față de cel cultivat acum de partida naționalistă pro-românească, dar diferența nu este atît de mare cum s-ar părea..
Pe partea receptării poeziei sale lucrurile au rămas, în mare, neschimbate.
Eminescu, Luceafărul poeziei țării colhozurilor și a proletarilor, rămîne Luceafărul poeziei Moldovei independente care construiește, cu același elan cu care construia socialismul, proiectul de integrare europeană.
Ce s-a schimbat radical după 1991 în Republica Moldova ține de introducerea, în circuit, a publicisticii eminesciene, care a venit exclusiv într-o cheie anti-rusă (și uneori cu accente misogine și antisemite, datorită orientărilor politice ale grupurilor care l-au ”recuperat”).
Eminescu poetul a început să fie umbrit de Eminescu gazetarul și publicistul.
Receptarea publicisticii eminesciene s-a făcut în bune tradiții proletcultiste – Eminescu a fost de-contextualizat și înrolat în războaiele identitare din Republica Moldova (las la o parte cazul României), într-un mod similar în care Eminescu era forțat în perioada sovietică să participe activ la lupta de clasă.
Această nouă instrumentalizare (pe care nu o descriu dintr-o perspectivă moralistă ca fiind vreo pervertire sau interpretare eronată a lui Eminescu, ci dintr-o perspectivă neutră ca fiind o ”adaptare” a lui Eminescu la noile agende ale vremurilor noastre) a publicisticii eminesciene are cîteva dimensiuni: una reacționar-conservatoare (pe partea articolelor sale despre formele fără fond ce vizează adoptarea necritică a unor modele de dezvoltare), o alta naționalist-românească (în articolele sale anti-rusești și anti-ungare) și o a treia cosmopolit-eurocentrică (Eminescu scepticul față de importul de modele culturale străine și conservatorul naționalist este înrolat ca entuziast și susținător al proiectului de integrare europeană).
…În afara dreptei există și alte recuperă interesante ale lui Eminescu: Manuela Boatcă, de exemplu, găsește la Eminescu rădăcini ale unei critici anti-capitaliste și a unei opoziții față de tendințele culturale, economice și politice omogenizatoare ale expansiunii capitaliste din secolul XIX…