Filmul ”Omul fără linia vieții” (2023) sau despre cum hagiografia omoară cinematografia

Te duci la filmul ”Omul fără linia vieții” (2023, regizoare Adriana Vasilcov) și încerci să reziști pînă la capăt iar într-un moment îți zici că e bine că Ceslav Ciuhrii, borsetka lui Plahotniuc, a finanțat un film atît de slab cum e acesta, pentru că, dacă ar fi ieșit un film ceva mai bunicel, nu doar că ar fi trebuit să laud filmul dar aș fi fost nevoit să recunosc că banii investiți de Ciuhrii în media și în alte acțiuni de spălare a imaginii au vre-un folos.  

Ei bine, n-au.  
Filmul povestește istoria inginerului român Ionel Sporea, inventatorul primului robot modern pentru antrenamentele de tenis de masă, care a făcut pușcărie pe vremea lui Ceaușescu iar apoi, după revoluție, a emigrat în Occident și a lucrat la mai multe companii multinaționale. La baza filmului ar sta niște texte autobiografice ale lui Sporea care ar fi asistat pe platourile de filmare la turnarea peliculei despre el.  
Nu m-aș mira să aflu că Sporea a editat și filmul, a dat sugestii echipei, a filmat și a croit scenariul așa cum i-a părut lui că e mai bine pentru un film despre sine. Adică o hagiografie cu elemente pe alocuri halucinante (vorbim despre asta mai încolo)
De asta, probabil, filmul a ieșit cum a ieșit: mai puțin ca film și mai mult ca o versiune cinematografică pastișată a emisiunii ”Surprize-surprize” în care o imitatoare a Andreei Marin își pune față în față eroul, nici mai mult nici mai puțin cu pretenții de Hristos, cu un trecut ce părea uitat și îngropat.   
Un doctor bun de scenariu ar fi rotunjit filmul și l-ar fi făcut, vorba lui V., să curgă.
Pentru că acum filmul nu curge, ci se căznește să lege împreună începuturile a 300 linii de subiect din care nu duce la capăt într-un mod plauzibil niciunul. 

Nu știu dacă regizoarea sau scenariștii sau Sporea se fac vinovați de faptul că filmul a ieșit ca un reality-show lacrimogen, dar cineva trebuia să le zică la un moment dat că filmul nu e legat, că scenele par neverosimile, că melanjul acesta de dramă ieftină, grandomanie și bufonerie sentimentală ar trebui eliminat pentru a salva filmul.  
Altfel, filmul pare să fie un colaj din presa de bulevard în care, alături de istorii de viață verosimile apar și scene cu extratereștri, vedenii, vrăjitoare, descîntece, vîrcolaci, magie și lucruri supranaturale…Plus motivul lui Hristos…

De exemplu, filmul tratează destul de neglijent epocile istorice pe care le descrie și nu se sinchisește să adauge elemente improprii acestor epoci pentru a crea contrastele cerute de subiectul filmului. Chestia asta reușește doar arareori. De cele mai multe ori rezultatul e o distorsiune care sabotează subiectul.  

Scenele alea cu deținuți care încearcă să fugă din pușcărie după ce au aflat că a căzut Ceaușescu iar gardienii îi împușcă ca la tir, nu doar că nu sînt credibile, ele-s de-a dreptul născociri fără sens (chiar dacă am admite că toți deținuții ar fi fost nevinovați ca și Sporea, dar nu avem de unde să știm asta pentru că autorii filmului trec în grabă peste acest moment de dragul scenei ”eroice” a fugii, oricum eliberarea lor s-a petrecut altfel, și nici chiar în România incertă post-ceaușistă nu și-ar fi permis nimeni să tragă în deținuți ca în vrăbii).  
Nu știu de ce autorilor filmului le-a trebuit să construiască un contrast între RSSM și România lui Ceaușescu, dar bucata aia de film merită chiar aruncată la gunoi, pentru că e stereotipică, neverosimilă, toxică și inutilă în subiectul filmului. Am în vedere aici și situația implauzibilă în care militarii sovietici din RSSM ar fi putut să meargă nesupravegheați în România în vacanțe de familie cu lunile (cine-a scris scenariul a chiulit-o de la lecțiile de istorie). Am în vedere și contrastul vizual dintre eroul român, tînăr pletos cu alură de John Lenon și tînăra moldoveancă cu vestimentație de elevă eminentă și cuminte (cine a scris scenariul a populat acei ani cu fantasmele proprii pentru că în anii 70, în România, tinerii care purtau plete erau prinși de miliție erau obligați să se tundă). Despre faptul că moldovenii din film par să fi fugit dintr-un film cu Tarzan – sălbatici, primitivi, capabili de trei reacții în cruce, violenți – nu mai zic nimic: în multe filme românești recente (Nuntă în Basarabia, de exemplu), moldovenii sînt barbarii de serviciu.
Mai ales că aglomerația aia de scene nu joacă nici un rol mai departe în film. (Se mai pot adăuga anacronisme comice – microfoanele fără fir într-o Moscovă a anilor 80, mult înaintea vremii lor etc)…

În încercarea de a-și eroiza autobiografia și de a-i imprima o traiectorie de destin, eroul lui Sporea adaugă vieții diverse momente supranaturale cu scopul de a evidenția că e un om aparte, special…
Jaloanele alese pentru a creiona destinul sînt neconvingătoare și, în loc să dea credibilitate poveștii sentimentale nu fac decît să o submineze, uneori cu efecte comice. Momentul în care copilul de 3 zile ia o decizie conștientă de a trăi din nou (în timp ce mama sa încearcă să îl înece) e ridicol, nu dramatic. Autorii filmului se puteau opri aici. Că era suficient pentru a sublinia că eroul e special.

Dar cum panta ridicolului e lunecoasă, mai încolo vedem scena halucinantă (alt cuvînt nu am) în care eroul lui Sporea, copilul rezultat dintr-un viol, merge să își caute tatăl printre bărbații care o violaseră anterior pe mama sa… Ne-am fi așteptat ca eroul să confrunte răufăcătorii, poate să le dea la bot, poate să îi rușineze, dar asta ar fi fost prea simplu. În loc de asta, eroul află că bărbații care au violat-o pe mama sa…erau de fapt sterpi, adică sterili. Deci nu îi puteau fi tați (violul totuși a fost real).
Asta întorsătură…
Spectatorul este lăsat să se minuneze dacă Sporea a fost conceput de Sfîntul Duh, ca Hristos, ori a fost băgat în burta mamei sale prin vreo altă minune supranaturală…