Despre banalul din film

În cele cîteva filme moldovenești din ”valul nou” (faptul că în ultimii ani au apărut mai multe filme locale care mai și rulează în cinematografe creează senzația unui ”val”) – ”Carbon”, ”Pandemia.md”, ”Omul fără linia vieții” – observ o trăsătură comună pe care personal o percep ca defect și pe care personal o percep ca un element ce subminează veridicitatea filmelor: absența scenelor dar mai ales a dialogurilor de rutină, schimburilor nevinovate de banalități, scenele firești și naturale în care oamenii fac sau discută lucruri banale.
E o modă stranie la regizorii și scenariștii moldoveni că bagă dialoguri bombastice și pun oamenii, care se întîlnesc la o fîntînă ori se văd întîmplător pe drum, să vorbească despre sensul vieții, iubire, moarte, destin și alte chestii ”înalte”.
Iar asta face filmele implauzibile, pretențioase și siropoase – cum dracul în toate filmele doi oameni nu pot savura o țigară sau un pahar de vin în liniște ori să vorbească de vreme, porumb, vaci, planuri de călătorie (ori chiar să tacă!) dar trebuie neapărat să vorbească, cu intonație ca la teatru, și să înșire platitudini a la Octavian Paler despre Viață, Iubire, Moarte?
 
Legat de asta, acest nou val de filme locale scoate în evidență și o altă deficiență cinematografului local – lipsa unor actori buni de film. Majoritatea actorilor vin din zona teatrului și asta constituie mai degrabă un handicap: scenele în care țăranii sau șoferii sau muncitorii vorbesc expresiv, care își declamă replicile ca din scena teatrului, nu mai par țărani sau șoferi sau muncitori. Par altceva. Par falși…
Modele bune există în cinematografia locală (pentru asta ar trebui ca noua cinematografie să dialogheze cu predecesorii) – eu fac referință aproape întotdeauna la ”Tunul de lemn”, care e un vîrf atît în materie de artă a dialogului cît și de construcție a ”banalului” care e încadrat în film și îi dă fluiditate și credibilitate. Eroii din filmul lui Vasile Brescanu și Nicolae Esinencu sînt țărani verosimili tocmai pentru că nu vorbesc ca la teatru dar ca țăranii, iar filmul însuși e compus în proporție de 80-90 % din scene ”de rutină” în care eroii schimbă banalități…

4 thoughts on “Despre banalul din film”

  1. Scuza-ma Vitalie, o sa comentez la raspunsul tau la Dl Stepaniuc. Stii ca nu am FB., Inteleg ca cumva polemica cu dinsul, are o alta genealogia, dar daca e sa revenim la factologie.

    Mie imi place abordarea ta ca nu faci morala, okey. Vreau sa te intreb, stii cum m-am simtit eu ca istoric care am petrecut mult timp in arhive, sa vad cum mie si citorva colegi de ai mei,
    persoane cu doctoratul in istoria de partid, imi blocheaza lucrarile, ma critica, imi vorbesc cu ironie, si uneori imi psun direct ca sunt comunist… fiindca incer sa abordez echidistant evenimentele din epoca sovietica? Si eu nu sunt singurul. Despre ce morala vorbesti, nu te supara? Oamenii astia oameni de zile au blocat oameni independenti, invataceii lor sunt printre sefii de institutii de acum.
    Iar cel mai important nu e asta. Pana la urma eu m-am conformat inca in toamna 2018 ca nu pot face nimic in fata masinariei. Dar am vazut cum ei au trimis prematur la pensie, oameni care au avut sclipiri de restructurare in 1987-1988, cand mainstreamul inca nu le avea…

    Eu nu stiu ce ai in vedere prin morala aici. Dar daca ce zice Stepaniuc e just, nu inseamna ca aici e morala (moralizare, clar ca are subiectivismele sale ca om care a fost si presedinte de comisie parlamentara si nu doar).
    Crezi ca in Polonia sau Ungaria cineva din cei cu doctoratul marxist leninist au mai profesat in anii 1990? Nu.

    Reply
  2. Eu înțeleg ce spui dar…pentru mine lucrurile-s extrem de complexe..
    Să începem prin a spune că am mai multe identități, unele dintre ele în conflict cu altele…Și uneori e chiar greu să le țin grămadă.
    De exemplu, identitatea de arhivar pentru proiectul Arhiva Digitală trebuie să fie imparțială, să nu judec…și de aia scanez chestii de propagandă de partid, chestii despre Lenin, chestii împotriva lui Lenin, chestii împotriva României, chestii pro-România. de multe ori scrise de aceeași oameni. și nu trebuie să judec și nu judec.
    Asta pentru că rolul arhivei ar trebui să fie cel de arhivă, nu de set de documente compromițătoare.
    O singură dată am ieșit din acest rol ”imparțial” – cînd am postat o carte a lui Anatol Țăranu despre munca socialistă (că mă enervează insul care povestește acum că a fost unionist dintotdeauna). Și mi-a părut rău…
    În rest mă strădui să fiu imparțial chiar dacă – după ce am citit tone de presă, cărți și alte materiale de epocă aș avea zeci de chestii pe fiecare intelectual public de după 1990 (cu excepția lui Ion Druță și Nicolae Esinencu).
    Despre asta aveam în vedere în acea postare…
    În celelalte ipostaze ale mele – ca om angajat – evident am atitudini, inclusiv moraliste…Și scriu despre asta…Și îmi port bătăliile mele. Și condamn oamenii care au ținut să fie în frunte la partid și acum vor să fie în frunte și la biserică.
    Dar nu vreau să le port pe ale altora.
    Mediul academic trebuie să se și curățe singur…Noi la Platzforma am încurajat oamenii să scrie despre problemele din sistem, inclusiv sub anonimat, dar…e liniște și tăcere. Și eu nu pot și nici nu vreau să rezolv pe facebook chestiile astea – cenzura academică, ierarhiile stricte din lumea academică etc…

    Reply
  3. mai este o discuție, tare interesantă, despre lustrație…
    Eu o consider pierdută pentru Moldova..Și cam inutilă în 2024.
    Lumea zice că ar fi trebuit să avem lustrație oficială încă în 1990 dar asta e lustrația de stat…
    A făcut cineva lustrație personală, în familie? Îs sute de oameni – jurnaliști, scriitori (inclusiv din noul val) care au crescut în familii care au mîncat căcat în perioada sovietică despre partid, Lenin, au primit apartamente și poziții, și-au dat copiii la școli de elită șo care și-au construit totul pe privilegiile și colaborarea părinților lor…
    Au făcut măcar vreun gest de detașare?
    S-a rupt simbolic Tatiana Țîbuleac de tatăl său Ion Țîbuleac care scrie ode partidului în presă?
    Ori Ionela Hadîrcă de tatăl său, autor de poeme despre Lenin, partid, comsomol, alt partid și unire? Și tot așa…
    (Cred că asta explică și reacțiile pe alocuri violente la cartea Liliei Calancea care vrea să ridice capacul asupra acelei vremi și să zică că nu e chiar așa).
    Și dacă la acest nivel extrem de intim nimeni nu s-a sinchisit să ceară socoteală părinților și apropiaților pentru colaboraționism, de ce ne-am aștepta să vină statul ori altcineva să o facem?

    Reply
  4. Victor Stepaniuc e tot un ipocrit, asta e clar… Eu i-am răspuns acolo că nu mă interesează meciurile lui. el are dreptate să arate ipocrizia altor colegi ai săi…dar el e ipocrit în alt sens. Și acesta e un cerc de ipocrizie.

    Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.