Dec 4 2010

se cauta o comunitate

Vitalie Sprînceană

Vând. Pe bani puțini. O idee de teză. Poate fi master, poate fi doctor. Științele politice sau cele administrative au prioritate. Dar să se înghesuie și specialiștii în comunicare că e pâine de mâncat și pentru ei.

Ambasadele Moldovei în străinătate și structura politicilor lor: publicul țintă, strategiile de atragere a opiniei publice, pârghiile de a influența politici favorabile țării. Studiu de caz: Ambasada Moldovei la Washington.

Care nu dispune încă de o hartă a comunităților moldovenești de pe teritoriul american. Nu pentru că ar fi fost leneși, ci pentru că n-au văzut aceste comunități, n-au avut nevoie de ele și nu le-au inclus în programul de comunicare. N-au contat: ce mai, niște amărășteni fugiți de acasă. Să-i ia dracul.

Ambasada s-a ocupat mai ales de întâlniri ”mari” cu oameni ”grei”: senatori, industriași, congresmani, lideri de opinie, uneori funcționari din organizațiile internaționale ce se găsesc cu duiumul în DC. Iar în comparație cu orice senator de Alaska sau un băiețaș de mingi de la banca Mondială, grupurile de moldoveni rispiți în Portland, Oregon ori Springfield, Massachussets pălesc în (lipsă de) importanță. Că-s doar grupuri de cetățeni fugiți…Așa a fost. Acum situația s-a schimbat.

A venit ambasador nou. Energic. Cu idei. Și probabil altă motivație. Are nevoie de comunitate acum. Zice că nu e mare treabă să cerșești la porțile Congresului. Că trebuie folosite și alte pârghii. Comunitățile moldovenești. Cele etnice, academice sau religioase. Că-s multe. Și influente. Regimul vizibilității a suferit schimbări. Comunitățile redevin importante. Dar nimeni n-a stabilit punți de dialog cu ele, nu le-a inclus măcar pe o hartă.


Oct 20 2009

Washington DC, Diaspora Moldoveneasca si gandirile captive

Vitalie Sprînceană
DiasporaCovsursa imagine

Majoritatea discuțiilor petrecute la întâlnirile diasporei moldovenești în Washington DC se petrec cu ”Moldova în minte” și leninistul ”Ce-i de făcut?” pe limbă…  Convorbirile alunecă, cumva firesc, spre acest bloc psihologic, fie că au, ca start, Premiul Nobel pentru Pace al lui Obama, Canon vs Nikon, fast-food vs mâncarea acasă, ori dezbaterile privind reforma sistemului american de sănătate anunțată de (iar) Obama și sunt independente față de contextul în care se desfășoară: restaurant, apartament sau parc…

Povara asta a grijii pentru țară atârnă plăcut pe umerii firavi, dar ambițioși, ai emigranților moldoveni bucuroși că ”au ce duce”… Multă pasiune, mult elan, dorință sinceră, ochi scânteietori, pumni strânși sub masă sau trântiți deasupra ei, declarații patetice, interes arzător – toate acestea înecate în rotocoale de țigară/trabuc sau halbe de bere și vin, presărate uneori cu cântece naționale (”naționalul” e de obicei foarte generos ca întindere, pentru că cuprinde atât cântece rusești, cât și românești sau moldovenești). E un tablou frumos…viu…și aproximativ repetabil și replicabil ori de câte ori diaspora își dă întâlnire…

Repetabilitatea gravitează de obicei în jurul a două răspunsuri pentru ”Ce-i de făcut?”-ul (Moldova din minte nici nu se pune la îndoială), ambele plămădite din aluatul nostalgiilor dezrădăcinaților, speranțele lor de succes și ceva ambiție personală.

Primul răspuns, e cel al salvatorului extern, prezentată în 2 variante, soft și hard.

Soft e varianta Harvard (poate fi Princeton, Standford, Oxford, Warwick, Duke, Toulouse, Cluj ori Iași, sau orice altă instituție din afară). Salvatorul e legitimat prin posesiunea unei knowledge (cunoaștere), acumulată într-un loc a cărui prestigiu și calitate sunt în afara oricărui dubiu (aceeași suspiciune a moldovenilor care îi motivează să aducă experți din afară să le măsoare crimele, economiști de aiurea să le zică că sunt săraci, arbitri internaționali ca să le fluiere meciurile de fotbal). Certificatele de credibilitate dobândite astfel înzestrează automat, posesorul lor, cu un soi de imagine de salvator, atoateștiutor și atotputernic…Salvatorul poate fi individual (un individ pregătit la o universitate de top, gata să revină la Chișinău pentru a ”face ordine”) sau colectiv (un desant de gulere albe, o eventuală forță de șoc care ar aduna într-un punct cunoașterea, puterea și perseverența)… În imaginarul colectiv al emigranților moldoveni, totul e cu putință acestor tineri cu studii în Occident.

Hard e varianta Fondului Monetar Internațional, Banca Mondială, Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii sau alte grupări, instituții și persoane care dispun de Bani. Munții de bancnote care ar ploua, eventual și evident, peste Moldova apar ca o soluție bună pentru un salt socio-economic simțitor al Moldovei… Cine, când, cum și mai ales, de ce, ar fi gata să arunce o căruță de bani în Moldova, așa că ar avea chef să ne vadă buni și frumușei – sunt întrebări care nu interesează pe nimeni, în totiul discuției participanții se prind că numără banii și-i repartizează de parcă i-ar avea aievea… Trebuie că există cineva pe lumea asta căruia i s-ar face jele de noi și ne-ar scoate din glod…

Al doilea răspuns, inspirat dintr-o veche retorică Rousseau-istă blamează politicienii pentru starea proastă a lucrurilor păstrând prezumția de nevinovăție pentru oamenii, țărani și muncitori. Locul bunului sălbatic, oprimat de civilizație, e luat de săteanul înșelat de politicieni fără scrupule… ”Iubesc Patria, dar urăsc statul!”, ”Oamenii sunt buni, dar conducerea e proastă!” – sunt avatarurile cele mai răspândite ale acestui fel de a privi Moldova dinafară. Apostolii acestui tip de soluție sunt, de obicei, purtătorii unor portrete lirice, pe alocuri idilice chiar, a societății moldovenești, mai ales în varianta ei rurală, satul fiind privit fie prin lentilele mioritismului (acolo sunt tradițiile, acolo sunt oamenii neprihăniți), fie prin cele ale pop-ecologismului (acolo aerul e curat și hrana ecologică, e liniște și tihnă), fie prin cele ale naționalismului de consum (vin, ospitalitate și restul). Emigranții moldoveni, ca dubli dezmoșteniți (odată ca țărani rupți din comunitatea patriarhală și aduși la oraș – majoritatea suntem fie de la țară, fie descendenți de primă generație a unor țărani; încă o dată, dezmoșteniți prin faptul că, din varii motive, diferite, dar cumva asemănătoare – numitorul comun fiind FUGA- au fost nevoiți să abandoneze țara) practică un soi de privire selectivă. Că, de fapt satele moldovenești se cam luptă cu foamea, că oamenii ”originari” apar din când în când la știri, la rubrica crime (tăiat cu toporul, vândul copilul cu 30 lei, traficat nevasta și fiica), că, în fapt, comunitatea rurală moldovenească e un cimitir viu în care locuitorii își așteaptă cumva, resemnați, și îmbătrâniți prematur, moartea – sunt lucruri care nu se văd de lângă Memorialul FDR sau Clădirea Congresului nici din geamurile întunecate ale reprezentanțelor Fundațiilor și organizațiilor mondiale la Chișinpu, pe unde majoritatea venitorilor la Washongton, în treacăt sau mai pe lung timp, activează…

Ambele răspunsuri la ”Ce-i de făcut?” păcătuiesc printr-un soi de miopie inconștientă: oare nu se înghesuie prin eșaloanele politicii și societății moldovenești suficienți oameni cu studii în Occident (așa-zisa generație Pro: unul din ei e primar la Chișinău, altul vrea să fie președinte, prim-ministrul e și el școlit peste graniță) și de fiecare dată ne trezim că oaia e de fapt un lup cu mască? Oare nu au tot venit bani pe durata acestor 20 de ani de independență și au dispărut de parcă i-ar fi înghițit pământul?

Apoi, e suspect voluntarismul aproape autoritar al ambelor soluții, care neglijează complet procesele sociale și vitezele lor, chiar societatea moldovenească reală, cu frustrările și neîmplinirile ei – un fel de comsomolism postmodern plin de emoție și entuziasm pentru schimbare, gata să răstoarne lumea în trei zile, și s-o repună la loc în alte trei, ca și cum, peste noapte moldovenii ar putea fi renăscuți și reprogramați după un soft performant. Că mentalitățile au  nevoie de un timp anume pentru a se modifica, că majoritatea problemelor stau de fapt în țesuturile sociale amorfe și pasive, în masa inertă de indivizi care preferă să se descurce decât să respecte legea sunt lucruri neștiute…

În fapt, un vechi viciu al naturii umane: cel de a pricepe transformarea lumii ca fiind un proces ce poate fi dirijat din fotoliu…iar problemele sociale ca linii pe hârtie.

Cineva însă (de regulă un Altcineva, nu eu, subsemnatul) va trebui să frământe glod în țara Moldovei.

…Altfel, diaspora moldovenească din Washington e prinsă între un ”Vreau!” patetic și ”Nu pot!” trivial, pentru că e:

– mult prea fluidă: emigranții vin și pleacă, unii cu burse, alții cu stagieri, unii în vizită, apoi se mută dintr-un oraș în altul, astfel că nucleul dur al celor care rămân pe loc constant este cumva subțire…

– eterogenă și divizată, în clase sociale și de statut, între care comunicarea e sporadică sau absentă – traiectoriile de socializare, comunicare și entertainment ale lucratorilor cu guler alb de la Fondul Monetar International, Banca Mondială, diversele think-tank-uri și fundații sau ale fericitilor posesori de burse de studii/stagiere (cu durata diferită) nu se intersectează aproape nicăieri cu cele ale proletarilor care stau ilegal prin suburbiile capitalei americane, veniti (și rămași) cu Work and Travel sau în turism fortat…în fapt, există diaspore, nu diasporă. Cea la care mă refer eu e varianta Lights, crema, elita.

– tânără… Sunt foarte puțini tineri născuți în SUA (de fapt nu cunosc nici unul) din părinți moldoveni, care ar fi atins vârsta majoratului și ar fi crescut într-o cultură complet americanizată. În cea mai mare parte emigranții sunt educați și socializați parțial în sistemul moldovenesc iar lipsa unor tradiții e un dezavantaj pentru stabilirea unor coerențe de atitudini și valori…

– omogenă după venituri și statut. Printre oamenii care vin în SUA majoritatea vin fără bani de acasă, de fapt ei ajung în SUA să-i câștige, asta se referă atât la funcționarii diverselor organizații internaționale sau ale reprezentanțelor Moldovei în SUA, cât și la studenții poposiți pe burse…Lipsește un upper-class moldovenesc în America, cu bani, resurse și acces, care ar coagula emigranții moldoveni risipiți pe aiurea într-un pol concret și le-ar imprima un vector de acțiune…


Oct 10 2008

columb, america din minte

Vitalie Sprînceană

Cel mai bun comentariu ne-economic faţă de criza economică din SUA, auzit în troleibuz: „În 1492 Columb a descoperit America. Oare nu e cazul s-o acoperim la loc?