blog implicat

E stridentă și strigătoare (chiar ”zgomotoasă”) tăcerea comunității teologice locale (așa-zișii intelectuali laici care scriu pe teme religioase – de fapt fac elogiu ortodoxiei, preoții și călugării care scriu cărți și articole de blog despre ”misterul credinței”, ierarhia ortodoxă de la protopopi la episcopi și mitropolit) în legătură cu declarația în spirit talibanic a patriarhului Kirill.

Amintesc, comandantul suprem al bisericii ortodoxe ruse (de care ierarhic ține Mitropolia Moldovei) a citit o predică nesăbuită duminica trecută în care zicea următoarele:
”Știm că mulți [oameni] mor acum pe câmpul de luptă. Biserica se roagă ca această luptă să se încheie cât mai repede posibil, pentru ca cât mai puțini creștini să se omoare între ei în acest război fratricid. În același timp însă, Biserica acceptă că, dacă cineva, motivat de simțul datoriei, de nevoia de a-și îndeplini datoria militară, rămâne credincios chemării sale și moare în timpul îndeplinirii datoriei, el comite cu siguranță un act echivalent cu o jertfă. El se sacrifică pentru alții. Și credem că această jertfă spală toate păcatele pe care cineva le-a comis.”

Chestia asta e atât de halucinantă încât, când am citit-o, nu mi-am putut crede ochilor și am crezut inițial că niște hackeri ceceni din exil au spart pagina de internet a Patriarhiei și au băgat acolo acest mesaj.
Pe urmă am înțeles că e cu adevărat un text rostit de Patriarh în predica de duminică…
Ca s-o traduc mai simplu (ca plătitor de impozite într-o țară în care biserica este scutită de taxe, îmi pot permite să comentez pînă și Biblia pe picior de egalitate cu orice teolog cu diplomă): patriarhul spune că, în acest război de agresiune imperialistă pornit de Moscova, oricine ucide ”în numele datoriei militare” (adică a jurământului dat statului) este încurajat să omoare și să moară, iar asta ar fi o jertfă care spală toate păcatele pe care persoana aia le-a comis…
Adică, poți fi ucigaș, minciunos, violator, hoț, calomniator sau pedofil dar e destul să te înscrii în armata rusă și să fii gata eventual (după ce ai omorît și violat ucraineni nevinovați) să îți dai viața pentru Rusia ca păcatele să ți se ierte toate și să ajungi în rai. (Cum predica lui Kirill semăna atît de tare cu cele ale ayatollahilor care îndeamnă martirii la sinucidere în numele credinței, mă așteptam că Kirill va merge mai departe și va adăuga poveștile despre virgine care îi așteaptă pe martiri în rai)…
În intervalul de duminică până azi (o săptămână întreagă) am căutat reacții în ortodoxosfera locală – bloguri creștine, presa care găzduia cugetări ortodoxe, paginile de internet ale mitropoliilor, episcopiilor – și nu am găsit nicăieri nimic. Nu doar condamnare vehementă, așa cum m-aș fi așteptat, ci măcar discuție sau luare de poziție.
Doar multă tăcere. Lașă.
Așteptam să îi văd și să îi aud vorbind, bunăoară pe cei care scoteau spume la gură în anii 2000, cînd o parte a credincioșilor moldoveni și-au dorit biserică națională, unionistă. Intelectualii și teologii Mitropoliei Moldovei argumentau atunci, cu pasiune și trimiteri la ”autorități” (sfinți cu și fără gură de aur, călugări, patriarhi, filosofi și papi) despre cum ideea unui Dumnezeu național ar fi erezie (filetism, în dicționarul teologic), despre cum cei care măcar îndrăznesc să gîndească astfel ar trebui considerați eretici și excomunicați (dacă arderea pe rug nu e posibilă)…
Acum un ditamai Patriarhul se află într-o erezie atît de mare încît, retrospectiv, ideea PPCD de a face biserică de partid și de partidă unionistă, pare o mică glumă nevinovată. Patriarhul zice că Dumnezeu e rus și că cere jertfe pentru Rusia și că acest Dumnezeu rus ar avea un contract preferențial cu Gazprom-ul și statul pe care acesta îl deservește conform căruia oricine ajunge pe lumea ailaltă cu certificat că a murit pe frontul din Ucraina are garantat un loc în rai, de-a dreapta și de-a stînga lui Dumnezeu, lîngă sfinți și mucenici…
Declarațiile astea sînt eretice și necreștine în atîtea feluri încît, în oricare alte condiții, ar putea fi luate drept aiureli de crîșmă ale unor bețivi.
Dar nu, asta patriarhul vorbește și ”turma” tace…
Așteptam să îi văd și să îi aud și pe ”alde credincioșii militanți” care făceau poză de martir și soldat al lui Hristos pe vremea pandemiei…E plină memoria internetului de nesăbuiți (ieromonahi, teologi, blogherași și activiști creștini) care se refereau la restricțiile legate de Covid că ar fi ”o paradigmă totalitară”, că ele ar impune ”profanarea lui Hristos”, că carantina (impusă pentru a preveni îmbolnăviri și morți)  îl lipsește ”pe om de vlagă pentru niveluri superioare de conştiinţă” , îi ”prigonește pe creștini”… Le plăcea atunci, de la înălțimile Jeep-urilor cu numere personalizate, să distribuie teorii conspiraționiste plămădite de minți bolnave, și să se compare cu primii creștini prigoniți de romani sau cu preoții persecutați de puterea sovietică…Era ușor să te dai ”martir” din Jeep (chestia asta e o măsură obiectivă a decăderii morale a bisericii).
Acum, Patriarhul își bagă picioarele-l el de Hristosul lor și zice răspicat, gudurîndu-se lîngă steagul rusesc și lîngă sultanul din Kremlin, că turma trebuie să meargă la moarte de dragul ambițiilor politice a cuiva, să-și dea viețile pentru fantasmele erotice de ”stăpînitor al lumii” a cuiva (cu nume și prenume), că chiar slujitorii bisericii vor trebui să meargă la război să omoare în numele satrapului…și turma tace. Tace turma needucată. Tace și turma educată (ieromonahi, teologi, blogherași și activiști creștini) care a învățat să gîndească doar după Ustav.
Și, în momentul în care satrapul și camarila sa vorbesc deschis despre folosirea armei nucleare ce ar distruge lumea făcută de Dumnezeu (că așa zice mitologia), ar fi fost mare nevoie de un Dumnezeu al dragostei și rațiunii ce ar fi încercat să oprească nebunia asta…
Biserica ortodoxă are un alt Dumnezeu acum, unul al rublelor și bogățiilor materiale, unul care e ok cu furturi (salutare, furtul miliardului și tăcerea Mitropoliei Moldovei pe acest subiect), cu ucideri și violuri, dar care e doar anti-gay și anti-feminist.

Patriarhul Kiril a ținut azi o liturghie în biserica principală a forțelor armate rusești aflată în satul Kubinka.
În cadrul liturghiei Patriarhul a afirmat că Rusia este o țară ”iubitoare de pace” și a binecuvîntat soldații care luptă pentru Patrie și nu-și cruță viețile pentru binele ei…
”Înrolarea” Patriarhului în armata rusă și înregimentarea, la modul general, a Bisericii Ortodoxe Ruse în armata rusă și în războiul (care nu e ”război” dar operațiune specială în cadrul căruia sînt uciși oamenii ca în război) semnalează un cerc complet: prăbușirea ortodoxiei ca ultimă ”limbă” universală în regiune.
Referința la o tradiție religioasă și la un Dumnezeu comun era unica punte oarecum funcțională între cele două popoare de pînă la război. Celelalte limbaje cu potențial universal nu funcționau: pe de o parte narativele naționaliste construiau trecuturi și viitoruri separate, iar pe de altă parte ambele țări au respins, din varii motive, moștenirea internaționalistă comună în cadrul URSS.
Realitatea că Patriarhia Rusă sub Kiril s-a culcat sub statul rus și sub Putin și au devenit parte a statului rus și a politicii externe a acestuia, a născut, în contrapartidă, o dalaveră cu Patriarhia Kieveană și Biserica ortodoxă. În această istorie, consumată în anii 2018-2019, o parte a bisericii ortodoxe ruse din Ucraina și-a declarat independența și s-a constituit într-o biserică autocefală care să servească necesitățile religioase ale poporului ucrainean.
La fel ca și Kiril, șeful Bisericii Ortodoxe din Ucraina, mitropolitul Epifaniu, binecuvîntează soldații ucrainei ce-și apără Patria și spune că actul de a omorî dușmanul invadator nu este un păcat.
E clar, Kiril se referă la Rusia atunci cînd vorbește despre Patrie iar Epifaniu are în vedere Ucraina cînd zice același lucru. Ceea ce îi unește pe ambii, pe lîngă faptul că se referă la patrii diferite, este că niciunul dintre ei nu se referă la Patria comună creștină – Împărăția lui Dumnezeu, Adam, Eva, Cain și restul mitologiei creștine.
Unul îl vede pe Dumnezeul național vorbind limba rusă, iar altul – ca cetățean ucrainean. Fiecare preferă să localizeze această Împărăție mai aproape de turta boierului pe care îl servește. (Evident ambii se află în erezie din punct de vedere doctrinar, dacă filetismul ar mai scandaliza pe cineva). 
Asta înseamnă că nici ortodoxia nu mai oferă o limbă universală (ori cel puțin mai generală decît idiomul naționalismului) care ar crea poduri între popoare dincolo de capriciile puterii.
Viitorul regiunii va fi probabil naționalist iar ortodoxia, ca un limbaj cu potențial universal, va fi una din victimele colaterale ale acestui război stupid și inutil.

Știe cineva dacă Mitropolia Moldovei are o poziție pe problema gazelor?
A zis cumva Mitropolitul că merge la Moscova să îl roage personal pe șeful Gazprom să dea dovadă de niște spirit creștin și să se împartă mai ieftin și mai cu milă din gazul pe care bunul Dumnezeu l-a dat din abundență rușilor dar nu a dat deloc fraților lor întru credință moldoveni?
Că, iarna vine peste toți laolaltă?
Că tot se laudă că e chezășie a prieteniei moldo-ruse, Biserica ar fi fost instituția potrivită să mai atenueze din discuțiile despre ”prețul de piață” (că doar nu vinzi fraților tăi de credință chestii la preț de piață!)
Am căutat pe paginile eparhiilor și tot e tăcere despre gaze.
Eparhiile sînt active dar pe alte teme decît cele despre care îngheață enoriașii.
Eparhia Ungheni se bucură de o diplomă la festivalul ”A ruginit frunza din vii”.
La Bălți Marchel adună semnături…nu pentru gaz, împotriva Convenției de la Istanbul…Asta îl doare pe el.

Săptămîna trecută la Congresul Familiilor (Jocurile Olimpice ale Urii) de la Chișinău, unul dintre oaspeți a fost un oarecare Pietro Parolin, așa-zis prim-ministru al Vaticanului. Acesta s-a întîmplat cu Igor Dodon, inițiatorul Congresului, cu prim-ministrul moldovean Pavel Filip, cu președintele parlamentului Andrian Candu și…chiar și cu președintele transnistrean Krasnoselski…
Tuturor le-a povestit despre familie și valori tradiționale…
Asta în timp ce Biserica catolică se află acum într-o crîncenă criză de moralitate legată de abuzurile sexuale de pedofilie comise de preoții săi, de acoperirea pe care a făcut-o ierarhia catolică preoților-abuzatori, de intimidările și presiunile asupra victimelor.

Der Spiegel a făcut o hartă a acestor scandaluri legate de abuz…
Între timp Parolin a plecat din Moldova și e păcat – l-am fi rugat să comenteze această hartă.

Lîngă clădirea Poștei Centrale, vizavi de Primărie, un grup de tineret PD distribuie o revistă de partid. Viitorul va fi frumos – preturile scad, veniturile cresc, guvernul își face treaba. Și din astea. (Unica pagină tristă din ziar e horoscopul care dă unor zodii bucurie și altor zodii probleme și cumpene – stelele nu-s atît de miloase ca guvernul și în plus, pe ele nu le așteaptă alegeri în toamnă.)

Alături un grup de religioși de la nu știu ce Centru de Ajutor Universal dau apă din Iordan care, zice un pliant, vindecă toate lucrurile – nefericire, sărăcie etc.

Oamenii trec și iau ziare. Apoi iau apă cică din Iordan.

Vreo patru ani în urmă, a fost Patriarhul Kiril la Chișinău. În timpul vizitei, a depus, cu mult-mult tam-tam flori la basorelieful mitropolitului Bănulescu-Bodoni (fost Librărie Academică, acum magazin Orange).

Ceva vreme ”preafericita urnă cu flori”, inaugurată de un ditamai patriarh și un mitropolit, a stat lîngă basorelief și pe urmă a fost măturată de acolo, pentru că strica vidul magazinului Orange. N-a ajutat-o că a fost inaugurată de ditamai patriarul. Tovarnîi vid e mai important…

Un caz oarecum exemplar pentru ”religiozitatea” locală. Exaltată atunci cînd ajută la ceva (să cîștigi o rublă, să dai în cap la gay și feministe, să nu plătești impozite). Și ignorată de îndată ce încurcă la ceva (la cîștigatul unei ruble, de exemplu).
p.s. prima poza e de azi, 2017. a doua, de calitate mai proastă, e din 2014.

Laicitatea nu se referă în nici un fel la ateism – principiul laicității nu reglementează, nu se pronunță și nici nu decide în vreun fel chestiunea existenței/non-existenței unei entități supreme). În același sens, laicitatea nu se referă la separarea statului și bisericii decît în mod indirect.

Laicitatea e un mod de organizare a vieții în comun (evit utilizarea expresiei ”viață socială” ca opusă ”vieții individuale” din motivul că le văd pe ambele ca fiind forme de viață ”socială” și nu mi se pare justificat să folosesc ”socialul” în două sensuri concomitent dintre care unul mai larg – viața oamenilor în comunități, și altul mai îngust – partea colectivă a vieții unui individ ca opusă unei părți individuale), al cărui edificiu politic e susținut de două principii fundamentale.

În primul rînd, laicitatea ține de relegarea, în mod deliberat, a religiei, credințelor și atitudinilor religioase în sfera privată.
Justificarea acestei relegări e foarte simplă – din moment ce diferențele religioase nu pot fi soluționate prin apelul la judecată rațională (logică formală sau principii științifice de organizare a cunoașterii) sau la alte forme de mediere prin utilizarea unor instrumente ”rezonabile” precum rațiunea (Kant), recunoașterea deplină a celuilalt (Honneth) sau acțiunea comunicativă orientată spre înțelegere reciprocă /raționalitate intersubiectivă (Habermas), adică lucrurile ce ordonează viața noastră în comun – atunci acestea sunt trimise în sfera privată (acolo unde oamenii găsesc destule căi – iubirea amoroasă, experiența traiului și muncii în comun – pentru a le acomoda).

Nu găsim aici o negare a religiei, așa cum afirmă adversarii religioși ai laicității, ci din contra o recunoaștere deplină a religiei ca fiind o sferă autonomă, cu un dinamism și o esență proprie, ireductibilă sau derivabilă din alte sfere ale vieții. Imposibilitatea acomodării rezonabile a diferențelor religioase în viața publică altfel decît prin tratarea lor ca chestiuni ce țin de viața privată a individului oferă ultimului libertatea aproape totală de a-și organza viața privată în conformitate cu preceptele religiei lor.

În al doilea rînd, laicitatea proclamă că bunul comun, viața în comun, interesul general, lucrurile ce țin de însăși organizarea comunității (ceea ce romanii numeau Res Publica) – toate acestea sunt mai importante decît interesele private.

În sinteză, principiul laicității afirmă (1) o separare a vieții publice de viața privată, (2) un principiu conform căruia treburile publice sunt mai importante, mai virtuoase și mai valoroase decăt treburile private (fie că țin de bunăstare economică individuală fie că țin de promovarea propiei credințe și sporirea numărului de ”salvați”) și (3) o relegare a diferențelor religioase în sfera privată.

Restul consecințelor decurg de aici. Unele au legătură, fie și indirectă (separarea statului de biserică), altele nu sunt legate nicicum (laicitatea egală cu ateismul sau cu ”persecutarea religiei”).