Apr 17 2014

Despre nedreptățile dreptului de asociere politică

Vitalie Sprînceană

Renato Usatîi și-a tras duminica trecută un partid politic – să fie și el în rînd cu ceilalți oligarhi moldoveni, c-așa e primit: un oligarh trebuie să-și ia o mașină luxoasă (pe care să o plimbe prin Elveția), să cumpere o bancă și să-și aibă un partid politic la cherem.

Petrecerea, zice un post de televiziune, a semănat mult cu o nuntă – cu răcituri și cu sarmale, cu șuncă, fete cu fuste scurte și picioare lungi, automobile luxoase. Mă rog, este știut că orice petrecere ar organiza un moldovean, pînă la urmă tot nuntă iese!

Usatîi și-a văzut visul împlinit: congresul Partidului Popular Republican (pînă ieri partidul fostului vice-președinte al parlamentului Nicolae Andronic) l-a ales președinte prin votul unanim al celor 248 delegaţi. La același congres-nuntă partidul și-a schimbat sediul, a adoptat un nou nume – ”Partidul Nostru”, un nou statut și o nouă siglă. Pe scurt, un schimb complet al gărzii.

Inițial oligarhul de la Fălești a încercat să-și înregistreze o formațiune proprie, dar s-a împotmolit la Ministerul Justiției care a invocat niște nereguli și a recomandat grupului de inițiativă să aleagă din vreo trei nume – ”Partidul lui Renato Usatîi”, ”Partidul Nostru” și “Partidul Nou”. Renato nu a avut răbdare și a fost destul de isteț încît să priceapă că drumul legal obișnuit e greu și plin de impedimente. Așa că a mers pe calea obișnuită – și-a procurat un partid politic existent. (Niște guri anonime vorbesc că tranzacția l-ar fi costat vreo 20 mii euro. Pe care i-ar fi dat, în semn de respect, lui Andronic)

De ce să-ți bați capul să înregistrezi un partid nou cînd asta înseamnă liste, ștampile, alergătură la Ministerul Justiției (condus de un reprezentant al unui partid ce are motive să nu-ți vrea binele) cînd poți prelua unul gata înregistrat, cu membri și ștampilă cu tot? Ministerul Justiției oricum urmează să aprobe modificările la statut, dar dacă totul s-a făcut legal și oamenii au votat de bună voie, Ministerul nu are altă alegere decît să dea undă verde…

Scenariul prin care Renato Usatîi s-a pricopsit cu partid nu e unul tocmai nou pentru politica moldovenească. Din contra, e un drum pe care au mers înaintea lui și Igor Dodon (cu Partidul Socialiștilor), Marian Lupu/Vlad Plahotniuc (cu Partidul Democrat) și alți politicieni mai mărunței.

E o tactică aproximativ legală, chiar dacă perversă: legală pentru că în asemenea cazuri sunt respectate, cel puțin formal, rigorile juridice. E perversă pentru că alterează sensul dreptului de asociere și participare politică al cetățenilor, transformîndu-l într-un moft al unor oameni cu bani mari (nu mă interesează deloc sursa banilor lui Usatîi și nici dacă a venit în politică să ia voturi sau să încurce altora să ia voturi).

Show-ul lui Usatîi (un fel de Gigi Becali bilingv, moldo-rus) și inițiativele trăsnite ale acestuia – ba aduce formația Bad Boys Blue la Fălești, ba promite că singur ridică embargoul vinurilor moldovenești impus de Federația Rusă, ba se oferă voluntar să finanțeze aducerea focului haric la Chișinău în noaptea de Paști – ar rămîne doar o curioasă pagină în bizareriile glamour-ului autohton dacă n-ar fi ambițiile politice enorme ale individului.

Mă rog, e dreptul lui ca cetățean să participe la viața politică a țării, dar lejeritatea cu care a croit dintr-un partid vechi unul nou-nouț, i-a schimbat conducerea, ideologia și statutul dă de gîndit. Pentru că e simptomul a două deficiențe structurale ale sistemului politic moldovenesc: inegalitatea de participare politică între cetățenii bogați și cetățenii săraci, și inegalitatea de putere între partidele politice mari (centrale) și inițiativele politice locale (regionale, raionale etc).

Rădăcina acestei probleme nu stă în sistemul electoral (văzut în ultima vreme ca fiind primul element ce trebuie schimbat în procesul de reformare a sistemului politic al țării), ci în legislația ce reglementează înregistrarea și activitatea partidelor politice în Republica Moldova. Deși e un aspect fără îndoială important, modificarea sistemului electoral ține doar de schimbarea regulilor de joc conform cărora partidele politice își desfășoară activitatea și participă la competiția electorală. Mult mai importante sunt prevederile ce structurează și organizează însuși modul în care cetățenii moldoveni se pot afilia/asocia/uni pentru a face politică la nivel local, regional sau național…

Bogați, săraci și dreptul de asociere. Deși conform art. 41 (1) al Constituției cetățenii ”se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice” gradul de libertate a dreptului de asociere este strict reglementat. Astfel, art 18 (d) al Legii privind Partidele Politice (Nr. 294 din 21.12.2007), stipulează că pentru înregistrarea unui partid politic e nevoie de cel puțin 4000 membri care ”trebuie să fie domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea din Republica Moldova, dar nu mai puţin de 120 de membri în fiecare din unităţile administrativ-teritoriale menţionate”.

Adică, pot să-mi exercit dreptul meu individual la liberă asociere politică doar…dacă mai găsesc încă cel puțin alți 3999 cetățeni care, nu doar că trebuie să împărtășească o ideologie/plan/viziune politică similară celei pe care o am eu, ci mai trebuie să locuiască în cel puțin jumătate din raioanele țării.

Prin comparație, în Bulgaria un grup 50 de cetățeni poate înregistra un partid politic. În Croația, comparabilă ca populație și teritoriu – 100 cetățeni. În Franța e nevoie de minim două semnături (în plus, legislația franceză a organizațiilor politice face distincție între partide, asociații și cluburi politice!). Iar în Spania nu există un număr minim de membri!

În mod clar restricțiile impuse de actuala Lege privind partidele politice sunt exagerate și nejustificate pentru o societate democratică. Lucru observat și menționat și de Comisia de la Veneția în comentariul său din 2007 asupra ciornei acestei legi (1). Recomandările Comisiei se loveau însă de urechi surde: partidul comuniștilor (care se afla atunci la guvernare) nu practica încă respectul evlavios pentru deciziile Comisiei (cum o face acum cînd e în opoziție și îi convine).

Actuala coaliție de guvernare a criticat mult tendințele autoritare ale comuniștilor și a promis că schimbă sistemul electoral însă nu a abordat niciodată ideea modificării legii partidelor. Semn că alianța/coaliția pro-europeană a moștenit dorința de a ține sub control terenul de joc.

4000 membri e prea mult pentru un grup de 10-20 oameni care ar decide să înființeze un partid sau un club politic pe motiv că ar crede într-o idee. Dacă s-ar calcula cheltuielile făcute pentru călătorii, diurne și deplasări în cel puțin jumătate din raioanele țării cu scopul de a recruta membri ar ieși o sumă de ordinul sutelor de mii de lei, inaccesibilă pentru majoritatea cetățenilor care au un venit echivalent aproximativ cu convenția statistică numită ”salariu mediu pe economie”. Altfel spus, pe lîngă idei și ideologie, legislația moldovenească impune o povară financiară considerabilă.

Insurmontabile pentru cetățeanul de rînd, aceste sume sunt însă accesibile pentru un grup restrîns de cetățeni (numit uneori elită economică, alteori oligarhi) – cei cu bani. Care dispun de resursele necesare pentru a se organiza politic, a mobiliza susținători și a delega (în multiple feluri, legale și ilegale, ascunse și la vedere) reprezentanți în parlament, consilii locale și primării. Ion X., medicul de la Fălești nu-și poate face partid politic, pe cînd Renato Usatîi, tot de la Fălești, poate.

Atît despre nedreptatea dreptului de asociere politică.

A se compara cu legislația extrem de permisivă în privința activității economice (condițiile de înregistrare a unei întreprinderi individuale sau SRL) sau celei obștești (condițiile de înregistrare ale unui ONG). Adică, statul moldovean, este extrem de tolerant (cel puțin la nivel formal) în privința antreprenoriatului economic și social dar impune restricții dure în domeniul asocierii politic.

Mesajul pe care-l transmite statul și partidele politice existente printr-un astfel de mod de a controla tipurile de activitate e următorul: cetățeni, faceți bani, faceți filantropie (pe banii voștri sau ai finanțatorilor), dar nu faceți politică. De politică se ocupă alții. Adică noi.

Activitatea politică la centru și la periferie. Un alt efect pervers al acestei proceduri restrictive de înregistrare a partidelor politice este cel de a descuraja formarea partidelor/mișcărilor/inițiativelor politice regionale. Formal, legea nu interzice constituirea unor partide regionale dar condiția ca un partid să aibă membri din cel puțin jumătate din raioanele țării are echivalentul unei interdicții.

Există două aspecte în legătură cu partidele regionale.

Un aspect ține de inițiative politice locale ce s-ar putea constitui în oricare din raioanele țării. Adică, dacă un grup ipotetic de cetățeni din 3-4 sate vecine din raionul Strășeni vrea să se înregistreze ca partid politic pentru a promova interesele acestor sate în consiliul raional în legătură cu proiecte comune (un drum, o investiție în infrastructură, o carieră de piatră), grupul rămîne doar cu dorința pentru că…vezi mai sus, e nevoie de 4000 oameni domiciliați în măcar jumătate din raioane.

În această situație, oamenii ipotetici din Strășeni sunt nevoiți să bată pragurile partidelor politice de la Chișinău, să se înscrie pe liste și să promoveze politica partidelor centrale. Dacă se întîmplă ca partidul central să fie la guvernare, atunci reprezentantul local se poate bucura de o atenție sporită. Dacă partidul central e în opoziție, interesele locale au și ele de suferit pentru că-s ignorate de dragul ”marilor bătălii” ce se duc la Centru.

În acest fel, centralizarea financiară și economică a țării e dublată și de o centralizare a partidelor ce subordonează în mod constant inițiativele locale intereselor partidelor centrale.

Al doilea aspect ține de partidele/inițiativele politice regionale construite pe criterii etnice/lingvistice. Argumentul de bază potrivit căruia Moldova ar avea motive serioase să impună restricții la formarea partidelor regionale pentru că pe teritoriul țării avem o republică nerecunoscută și două enclave etnice (UTAG și Taraclia), și deci că astfel ar exista riscul promovării unor platforme separatiste, nu rezistă în fața evidenței. Într-o cercetare făcută încă în 2008, Igor Boțan găsea că între 1994 și 2007, la alegerile în Adunarea Populară a Găgăuziei, alegerile parlamentare și alegerile în consiliile locale în Găgăuzia, partidele centrale au obținut constant o majoritate zdrobitoare de voturi în comparație cu partidele regionale (2). Concluzia lui Boțan era că experiența Moldovei ”nu a atestat vreun pericol din partea partidelor regionale, de aceea reticenţa autorităţilor moldoveneşti faţă de ele este nejustificată”.

N-ar trebui deci să ne mire că minoritățile etnice vorbesc despre lipsa reprezentării lor politice, despre faptul că nu prea există partide ce le-ar asigura și apăra interesele. Pentru că lucrul acesta e aproape imposibil în cadrul actualei legi a partidelor. E dificil pentru bulgarii din Taraclia să obțină membri-susținători în Nisporeni sau Șoldănești! Așa ajungem să nu mai auzim ce vor cu adevărat găgăuzii și bulgarii pentru că-i auzim doar pe cei care vorbesc în numele lor.

Această stare de lucruri nu doar că creează dependență a politicienilor regionali din Găgăuzia sau Taraclia față de partidele din Chișinău, ea de asemenea produce constant o tensiune între pretenția formală a statului moldovean de a asigura drepturile politice ale minorităților și existența unor mecanisme reale care fac dificilă realizarea în practică a acestor drepturi politice.

În loc de concluzie.

Chestiunea asigurării dreptății dreptului de asociere politică constituie mai mult decît o problemă teoretică sau una de filozofie politică. E vorba mai ales de aspecte foarte practice ale vieții politice moldovenești: depășirea apatiei politice, sporirea încrederii în partidele politice (doar 14.2 % conform ultimului BOP), crearea condițiilor pentru participare politică pentru toți cetățenii.

Mi se pare evident: dacă dreptul la asociere politică nu va fi democratizat, riscăm să tot vedem, pe de o parte scene cu oligarhi cu Rolls-Royce-uri care-și cumpără partide de buzunar, iar pe de altă parte, neîncredere în partide, creșterea, printre cetățeni, a percepției că votul lor nu contează și că posibilitatea lor de a influența ceva în plan politic e minimă.

 

Referințe:

1. Legislation On-line. Moldova. Political Parties. http://www.legislationline.org/download/action/download/id/2790/file/CDL-AD2007025-%20Comments%20on%20Law%20on%20Pol%20Parties%20Moldova.pdf

2. Igor Boțan. Sînt partidele regionale necesare? 6 martie 2008. http://www.e-democracy.md/monitoring/politics/comments/20080306/

o versiune a acestui articol a apărut pe platzforma.md


Feb 25 2014

politice

Vitalie Sprînceană

– Mă îngrozește popularitatea geopoliticii: îmi e frică de indivizii ce gîndesc mai degrabă în termeni de spații și jocuri decît în termeni de oameni.

– Cu ocazia evenimentelor din Ucraina mi-am mai făcut ordine printre sursele de informare, am mai văzut care ziar și ce hram poartă, cine face jurnalism (sau măcar încearcă) și cine trage melcii de urechi. Utile, “revoluțiile” astea.

– Presa nu e bună de nimic la război/revoluție. Aproape toată mass-media occidentală (inclusiv bucuriile stîngiste Guardian, NYT, Le Monde și Liberation) a făcut front anti-Putin, recurgînd mai ales la reactualizarea stereotipurilor și clișeelor propagandistice din Războiul Rece (Stephen Cohen e o rară excepție). La Moskova, presa rusă a reacționat rapid și a construit un masiv front anti-Vestic, înarmat cu aceleași trafarete din Războiul Rece. Semn că jurnalismul n-a prea mers înainte în ultimii 20-30 ani. Și că propaganda este natura originară a presei. O mediafrenie de ambele părți.

– Stînga moldovenească (atîta cît este) a sucombat. Există, dar nu mai cugetă. Socialiștii, comuniștii și social-democrații vorbesc/gîndesc în categoriile dreptei conservatoare: conspirații, jocuri geopolitice, lideri și mari personalități, cultură și moralitate tradițională etc.
În cazul crizei din Ucraina niciunul din cele vreo 10 portaluri și televiziuni locale stîngiste nu a făcut o analiză a componentelor de clasă a protestului, a compoziției protestatarilor, a intereselor sociale , a alianțelor temporare între interesele diferitor grupuri (se putea merge pe clasici: Marx a oferit modelul prin analiza loviturii de stat din Franța în 1851, Engels a deconstruit mișcările sociale de pe timpul Reformei). Mantra repetată de stîngiștii moldoveni a fost: teroriști, jocuri de culise, complot americano-european. Și multă geopolitică de trei parale.

– Tot dinspre stînga: cică Voronin ar fi cheltuit jumătate de milion de euro pentru călătorii cu avioane private. A și recunoscut la o emisiune că e adevărat și că are ”destui prieteni” gata să-l ajute. Așa-s ei, “luptătorii cu pentru binele sărmanilor”: săraci și cinstiți. Între două ”bătălii” dau o fugă cu avionul la Karlovy Vary sau la Atena.

– Mihai Ghimpu a vorbit iar despre Eminescu la radio Europa Liberă. Și am priceput că partidul său pregătește o mîrlînie (e un semn sigur: dacă scoate Mihai Ghimpu un Eminescu sau un adevăr istoric din buzunar, înseamnă că trebuie să pună altceva în același buzunar). N-am greșit: la ședința Consiliului Municipal Chișinău din 27 februarie, colegul de clasă al primarului va propune primarului (care e nepotul lui Ghimpu și vice-președintele partidului acestuia) să-i dea în locațiune fratelui primarului  (altui nepot al lui Ghimpu) cinci pasaje subterane.
Acel moment cînd Eminescu e părtaș la hoție.


Sep 20 2013

Embargoul rus de ieri si durerile moldovenesti de azi si maine

Vitalie Sprînceană

Decizia Serviciului Sanitar rus de a sista importul de vinuri moldovenești cauzează destule efecte perverse la Chișinău: sporește numărul și puterea celor cu atitudini anti-rusești (nu e neapărat vorba despre anti-rușii de profesie alde Vitalia Pavlicenco sau Mihai Ghimpu, ci de grupuri eclectice, de obicei apolitice), leagă consumerismul de sentimentul național (prin politizarea consumului – Dulce-i vinul de acasă, nu ca vodka rusească!, Vinul nostru e mai sănătos decât vodca voastră! etc.) complică la infinit viața minorității ruse în Moldova (care nu a fost prea ușoară nici pînă acum), conferă proiectului de integrare europeană o aură mesianică nemeritată (destul de paradoxal că rușii ”opaci” și-au enunțat condițiile de aderare la Uniunea Vamală – gaz ieftin și posibilități de export, în timp ce europenii ”transparenți” au secretizat în totalitate textul DCFTA, deși am avea interes să vedem care sunt parametrii negociați pentru drepturile muncii, tarife și taxe vamale, cote de export pe anumite categorii de produse).

(sursa Publika TV, campania SUSȚINE MOLDOVA)

Totuși efectul cel mai mare al embargoului stă în proliferarea mesajelor de încurajare, apelurilor la unitate, chemărilor la demnitate și alte trucuri retorice al căror numitor unic e invocarea nevoii de a fi solidari și patrioți, de a uita de lucrurile ce ne despart și de a căuta podurile ce ne leagă.

(sursa Adevărul Moldova)

N-ar fi nimic rău în aceste încercări de a construi o comunitate chiar dacă în condiții drastice de presiune externă.

Problema cu mesajele de solidarizare este că acestea rătăcesc din nou dezbaterea cu privire la cine e vinovat de situația în care ne aflăm și trimit răspunsul din nou în exterior, pe criterii geopolitice. Și de data asta vinovații sunt ei, adică alții.

Chit că în cazul BEM nu rușii ci reprezentanții statului moldav prin instituțiile sale – Banca Națională, Ministerul Finanțelor – au falimentat cu multă pricepere banca.

Chit că, în plin potop de retorică patriotardă și apeluri la solidaritate, Guvernul (a se înțelege interese private) decide să desconsidere decizia Curții Constituționale de înghețare a procedurilor de concesiune a Aeroportului Chișinău și să meargă cu concesiunea mai departe așa încât Curtea a fost nevoită să mai suspende încă o dată hotărîrea de Guvern.

Chit că, în chiar mijlocul avalanșei de declarații despre dorința sinceră a moldovenilor de a se aventura în proiectul UE, despre cît de democratică e UE și cît de coruptă și autoritară e Federația Rusă, găgăuță Dorin Chirtoacă declară fără tupeu că dacă va fi nevoie partidul său va falsifica alegerile dar va ajunge oricum în Parlament.

Tocmai când ieșisem din mocirla etnico-geopolitică (Tu cu cine ții, cu România ori cu Rusia? Câte creioane ne-a dat România?), tocmai când ne-am pricopsit cu un fel de opoziție ceva mai teafără (care interoghează fiecare pas al puterii, divulgă scheme subterane), tocmai când, în sfârșit, am început să discutăm cum aranjăm țara,  uite că vine acest set de atacuri economice ruse ce ne aruncă din nou unde eram, în zona întrebărilor primitive: rus vs român, european vs euroasiatic etc.

Așa încît embargoul rus amînă indefinit o discuție națională foarte necesară:

– Despre gestiunea ineficientă (și chiar criminală pe alocuri) a proprietății publice atît la nivel central (BEM, Air Moldova, Aeroportul Internațional Chișinău, Franzeluța și alte zeci de cazuri) cît și la nivel local (irosirea spațiului verde al orașului în favoarea unor interese politice și economice, aranjamentele dubioase între Primăria Chișinăului și unii agenți economici în scopul exploatării comerciale a spațiului public).

Povestea ideologică a ”statului ce nu știe să-și administreze proprietățile” trebuie înlocuită cu cea a statului moldovean care administrează proprietățile sale prost în mod conștient sub controlul unor interese oligarhice.

La această poveste ar trebui adăugată o nuanță importantă – insistența FMI și a altor organizații internaționale pe procesul de privatizare a proprietății de stat. Că FMI nu crede în proprietate de stat și recomandă, ca măsură de ajustare structurală, transferul proprietății de stat în grijă privată, e treaba FMI. Că guvernele succesive ale Moldovei (de la zănaticii ce au demarat programul național Pămînt, la comuniștii ce au semnat aderarea la Organizația Mondială a Comerțului și la aie-iștii ce au pus semnăturile sub memorandumurile cu FMI) au preferat să nu gîndească și să sacrifice interesul pe termen lung al statului/poporului în detrimentul unor interese imediate de partid sau oligarhie e o altă poveste. În care putem interveni.

– Despre acapararea și exploatarea bunului public de către grupuri private – un bun exemplu ar fi transportul public din Chișinău, împărțit între microbuze/autobuze private, ce aparțin unor persoane cu legături la primărie/consiliul municipal/partide, și autobuze/troleibuze publice ce aparțin statului dar care se află într-o stare jalnică și nu pot fi dezvoltate tocmai din cauza că banii ce provin din majorarea fluxului de pasageri transportați merg în buzunare private și de partid.

– Despre conflictul social moldovenesc ce nu se întinde de-a lungul liniilor etnice (activistul vorbitor de limbă rusă Vitalie Voznoi nu a avut probleme să organizeze întreaga vară proteste împotriva unui pretins mare apărător al drepturilor rușilor, vorbitorul de limbă rusă Valeriu Klimenko), ideologico-partiinice (comuniștii și liberalii, liberal-democrații și comuniștii, democrații și comuniștii – toate partidele și partiduțele au știut să ignore diferențele ideologice și de platformă atunci cînd a fost vorba de interese materiale, cum e, bunăoară, ședința de rușine a Consiliului Municipal Chișinău din 5 septembrie cînd liberalii și comuniștii și-au dat păduri și parcuri reciproc prin vot comun, fără a căuta că-s dușmani retorici, semn că retorica e pentru alde găgăuță de la ziare), religioase, geopolitice (adepții aderării la UE sunt la fel de săraci/bogați precum adepții aderării la Uniunea Vamală) sau lingvistice. Din contra, inegalitățile împart grupurile etnice, lingvistice, religioase și lingvistice în oameni săraci și bogați, în inși cu acces la resurse și inși lipsiți de acces, între zone geografice cu infrastructură socială (transport, educație, ocrotirea sănătății) bună – în temei Chișinău, și zone cu infrastructură socială proastă sau lipsă cu totul (restul Moldovei), în cei care controlează activități economice și pot să influențeze și cei care sunt controlați și influențați. Conflictul social moldovenesc ține de grupuri de vârstă, de poziționare geografică, de distribuție a infrastructurii sociale, de statut social, de clasă la urma urmei (mecanismele prin care inegalitățile sunt reproduse – educație, acces la ocrotirea sănătății, acces la informație – reprezintă un alt nume al clasei).

– În fine, despre semnificația și conținutului procesului de integrare europeană.

Cum se face că acesta poate conține deopotrivă practici bune (reconstrucția infrastructurii drumurilor în Moldova, eficientizarea și supravegherea justiției, adoptarea unor legi anti-discriminatorii), practici îndoielnice (privatizarea la grămadă pe prețuri derizorii a activelor statului) și practici de-a dreptul criminale (atacurile raider la sistemul bancar, spălarea banilor ruși murdari în băncile moldovenești, acapararea instituțiilor de stat de către partide ce au pus pe alocuri Acordurile de Alianță mai presus decît Constituția, complicitatea instituțiilor de stat în diferite crime: trafic de influență, proxenetism, contrabandă cu țigări)?

De ce sintagma ”integrare europeană” a ajuns să acopere cârdășii și înterese personale? De ce procesul de integrare europeană și negocierile legate de acesta – DCFTA în primul rînd – sunt lipsite de transparență iar textele acordurilor sunt ascunse de ochii publicului?

De ce proiectul de integrare europeană nu a fost trecut printr-un referendum așa încît să aibă și binecuvîntarea cetățenilor Moldovei?

…Mult, mult prea devreme a venit acest embargo.


Sep 6 2013

BEM, Aeroportul Chisinau si samaritenii cei rai

Vitalie Sprînceană

Cum băieții ce au sustras de la stat (adică din proprietate publică) ditamai două întreprinderi grase aveau nevoie de scuze filozofico-ideologice – altfel nu se putea justifica bazaconia de a da în concesiune Aeroportul Internațional Chișinău unei companii de la granița cu China sub pretextul că ăia vor hub spre Europa și Banca de Economii unei firme rusești ce se ocupă cu reparația tehnicii de calcul și realizarea sondajelor de opinie – Victor Ciobanu de la Ziarul Național a venit tocmai la momentul potrivit cu un fel de material din care reiese ”logic” că acțiunea de a prelua abuziv de la stat bunuri și de a le folosi în interes personal nu doar că e acceptabilă, ci chiar necesară și justificată.

Era clar că nu se poate spune pe față: Stimați concetățeni, noi am abuzat de pârghiile pe care le avem și ne-am tras pentru fiecare câte o companie albă de stat pentru zile negre! și de aia a fost nevoie de o poveste (i)morală.

Și ce teren mai grozav decât cel al ideologiei!

A scos deci dl. Ciobanu din torba ideologică a pieței libere argumentul discutabil că ”Nu este nicio noutate că statul este un prost gestionator al patrimoniului pe care îl deține.”

De aia, concluzie logică, BEM și Aeroportul trebuiau privatizate.

Chiar așa să fie?

Aeroportul Internațional Chișinău, bunăoară, nu doar că este unicul funcțional din țară ci a și înregistrat în 2012 o creștere a fluxului de pasageri de 6 ori față de anul 2000 (1 milion 200 mii față de 200 mii). După semnarea acordului de liberalizare a pieței aeriene cu UE aeroportul așteaptă o creștere și mai spectaculoasă: chiar din această toamnă o companie low-cost anunță zboruri spre Italia și e vorba să vină și altele. E drept că ar fi nevoie de ceva lucrări de modernizare și extindere, dar lucrul acesta îl poate face și statul ținând cont că aeroportul Chișinău, dotat cu infrastructură, situat în imediata apropiere a  orașului, e o afacere a cărei profitabilitate nu lasă îndoieli.

Mai există și alte aeroporturi în Moldova. Cel de la Cahul. Cel de la Bălți. Ambele în paragină. Pe alea investitorii privați nu le doresc chiar dacă acolo e unicul caz când povestea cu statul prost gestionat al patrimoniului său e adevărată! Ei preferă să ia statului unica afacere ce merge și să i le lase pe celelalte după care să povestească cât de eficientă e administrarea privată (a unor companii puse pe roate de stat) și cât e de proastă administrarea de către stat a celorlalte aeroporturi. De ce miliardarii ceceni nu ar cumpăra aeroportul din Bălți pe care l-ar dezvolta? Pentru că acolo afacerea trebui construită de la zero și e riscant pe când aeroportul de la Chișinău reprezintă o afacere sigură.

Povestea BEM e și mai complicată. BEM a trecut deja o dată în proprietatea privată pe la sfârșitul anilor 90 dar a fost rapid recuperată. Pe vremea comuniștilor banca a trebuit să suporte capriciile personale și politice ale vremii: a absorbit datoriile Investprivatbank pentru că așa a ordonat Voronin și pentru că Banca Națională s-a comportat iresponsabil față de sectorul bancar în genere (regula de aur spune că licența unei bănci mici ar trebui retrasă imediat când devine certă boala acesteia, pentru a nu afecta sistemul bancar în genere). Anii trecuți, sub guvernare politică nouă, banca a fost suspusă unor atacuri raider într-o altă complicitate notorie a Băncii Naționale, lașă și de această dată, la fel ca și câteva bănci private – VictoriaBank și UniversalBank! – semn că ceea ce contează e cel cu accesul la pârghiile de putere, nu tipul de proprietate sau eficiența managementului.

Tot în ultimii câțiva ani banca a acordat credite neperformante în valoare de peste 1 miliard de lei: lucru dubios, creditele neperformante au fost acordate mai ales în ultimele luni ale anului – în doar vreo 3 luni, ponderea creditelor neperformante a crescut de 6,5 ori. Președintele Consiliului de Administrație al BEM, Victor Bodiu, fost candidat PLDM la alegerile locale din Chișinău, își permitea să declare suspect de liniștit că creditele neperformante nu sunt o problemă. Au tăcut Banca Națională și Ministerul Finanțelor. S-a făcut că plouă și Comisia Națională a Pieței Financiare. Doar FMI a tușit niște lucruri în câteva rapoarte dar pe alea nu le citește nimeni.

Opinia publică nu cunoaște, desigur, numele celor care au luat creditele neperformante. Zic gurile rele că-s tot aceeași care au luat acum banca pe nimic!

Ca să salveze cumva situația Guvernul a decis să scoată 200 milioane de lei din buzunarul public (bani ce puteau merge la educație și la sănătate) în vederea majorării capitalului social. Pe urmă banca a decis să facă o emisiune suplimentară de acțiuni. Guvernul a spus că nu participă și la finele spectacolului, firma Sisteme Informaţionale Integrate care se mai ocupă și cu ”comercializarea băuturilor, programe distractive, alimentaţie rapidă, restaurante pe vapoare” a fost făcută stăpână peste Banca de Economii…

Chiar dacă, într-o Moldovă imaginară trecerea BEM din niște mâini publice în alte mâini private (pentru moment aceleași!) ar fi fost o acțiune necesară în scopul salvării băncii și eficientizării activității ei, atunci în acea Moldovă imaginară BEM putea fi vândută unei bănci solide, cu experiență și expertiză, una ce ar fi adus bune practici, un management mai bun și un câștig de know how în sectorul bancar autohton.

În nici un caz, în Moldova aia imaginară nu se dădea una dintre cele mai importante bănci ale țării pe mâna unei companii ce se ocupă de pregătirea preparatelor culinare!

În mod clar, povestea din manualele pentru începători în ale economiei de piață – cea cu statul în calitate de administrator prost – pe care o istorisește editorialistul de la Ziarul Național (și câteva legiuni de analiști de alianță)  nu ține. Pentru că statul, în cazul BEM, a fost oprit de către puternice interese politice și/sau oligarhice să intervină pentru a administra banca cum se cuvine. Logica de partid, cea a interesului de grup, faimoasele înțelegeri ale consiliului alianței și telefoanele cu indicații au limitat și distorsionat posibilitățile de intervenție ale managementului băncii. BEM a trebuit să asculte mai degrabă de telefoanele de la sediul partidului decât de logica proceselor ce aveau loc în sistemul bancar. Aceeași situație cu Aeroportul – câteva bateri de palmă au trecut unicul aeroport profitabil de la stat la privat și i-au lăsat statului buzunarele goale și responsabilitatea de a se îngriji de celelalte aeroporturi în paragină.

Povestea moldovenească nu e deci despre avantajele proprietății private față de proprietatea publică, administrării private față de administrarea de către stat. E o poveste despre cooptarea aparatului de stat de către unele interese de partid, fragilitatea și slăbiciunea pieței bancare moldovenești la influența unor înțelegeri de cartel și despre parteneriatul vicios stat-privat (adică partid-oligarh) în privatizarea abuzivă a unor proprietăți de stat.

Starea proastă a unor sectoare economice nu se datorează faptului că statul nu le administrează bine, ci faptului că statul nu are șansa să le administreze deloc, constrâns fiind de partidul sau oligarhul de guvernământ.


Apr 4 2013

Despre personalizarea politicii.

Vitalie Sprînceană

Un mare lucru pe care ar trebui să-l reproșăm componentelor Alianței pentru Integrare Europeană – faptul că au dizolvat competiția de idei și au transformat dezbaterea politică în conflict interpersonal.
Au înlocuit, pe parcurs, argumentarea “ideologică” cu atacul la persoană.
Alegerea între platforme a devenit între timp alegere între persoane. (Amintesc cu această ocazie bătaia de joc cu care sînt pomenite “principiile și valorile”)
Următoarele alegeri, anticipate sau ordinare, vor sta sub semnul preferințelor pentru persoane concrete mai degrabă decît sub cel al competițiilor de planuri și soluții.
Eu cred că e un pas clar înapoi în comparație cu guvernarea comunistă.
Ăia cel puțin aveau un set de 4-5 idei în jurul cărora se învîrteau: stat polietnic, protecție socială, națiune moldovenească, stabilitate și mînă forte etc.
Opoziția anti-comunistă putea opune (și a făcut-o cu succes!) acestor discursuri altele, concentrate pe idei opuse sau alternative (românism, valori europene, democrație participativă)…
Opoziția de azi e săracă în idei la fel ca și guvernarea căreia i se opune. Personalități opoziția are și mai puține.
Politica moldovenească curentă reprezintă un cerc vicios de persoane.


Sep 23 2012

Tinerii si viitorul din trecut

Vitalie Sprînceană

Le Monde publică în ediția de azi un articol (aici imagine) despre nostalgia ceaușistă a tinerilor și adolescenților din România.

2/3 din ei (65.5 %) se declară nostalgici față de perioada ceaușistă. Și tot atâția declară că perioada comunistă era mai bună din punctul de vedere al respectului față de lege.

Partea delicată a acestor atitudini e că ele aparțin unui grup de vârstă ce nu a trăit nici o clipă în comunism/ceaușism.

De unde vine atunci opinia favorabilă despre dictatură? De la profesori (41 % dintre ei sunt percepuți de elevi ca fiind nostalgici după Ceaușescu și vremea lui), părinți și bunici.

Semn că:

– ar trebui să chestionăm (și pe alocuri chiar să demolăm) credibilitatea ”martorului ocular”, cel care ar fi văzut cu propriii ochi vremurile și ar putea să le repovestească exact cum au fost. Martorii oculari, și ei, ar trebui priviți cu suspiciune.

– utopiile politice ale prezentului nu mai fertilizează solul trecutului ci sunt ancorate în trecuturi. Imaginare, din punctul de vedere al realității. Reale, din punctul de vedere al experienței ”trăite”.

În majoritatea cazurilor ideologiile contemporane ce bântuie spațiul românesc își propun cel mult să restaureze/recompună/restabilească avataruri diferite ale unui illo tempore (timp de aur): societate patriarhală tradițională, comunitate ”autentică” etc.

Prăbușirea ultimului proiect utopic – comunismul – și tranziția dură care i-a urmat, au cauzat nostalgii pentru vremurile în care viața era aparent mai simplă. Noua utopie – capitalismul – e mult prea asediată zilnic de știri privind crize economice, colapsuri și măsuri de austeritate încât să mai adune speranțe.

– faptul că tot ce se reține despre Ceaușescu în memoria colectivă a națiunii e figura ”respectului față de lege” (și asta în pofida cercetărilor și arhivelor ce indică exact contrarul – abuzuri aleatorii și violență sistemică susținută) dă de gândit asupra unor deficituri de traducere. A trecutului în prezent și viitor. De care se fac vinovați învățătorii (care-s nostalgici, dar, ca clasă au fost afectați cel mai mult de tranziție). Apoi părinții. Politicienii. Ce au făcut din procesul moral al comunismului (în diversele sale avataruri: dosariadă, investigare a practicilor, lichidarea consecințelor și despăgubirile) un lung șir de matrapazlâcuri politice.

– viitorul democrației în România pare destul de problematic de vreme ce generația ce vine din urmă hrănește nostalgii față de ”respectul față de lege” (eufemism pentru mâna forte a unui lider ce ar putea ține țara în chingi).

– discursurile ”științifice” și culturale (ale intelectualilor, majoritatea dintre ei anti-comuniști de meserie) nu prind deloc rădăcini în straturile de jos ale solului urban. Cum ar veni, anti-comunismul nu se aude la Pipirig, deși e strident în anumite cartiere ale Bucureștiului. Ar fi momentul potrivit pentru o sociologie a vieții intelectuale și culturale ce ar identifica agenții de transmisie și ponderea lor. Surprize vor fi destule.


Jan 16 2012

pneuri si gloante

Vitalie Sprînceană

Aștept cu o intensă nerăbdare rezultatele expertizei balistice în incidentele cu împușcături de la granițe (Vadul lui Vodă și Cahul) – e cumva straniu că ”oamenii legii” împușcă în pneuri (curios că întotdeauna în cele din partea șoferului) și nimeresc în torace…

Poate ar trebui ca militarii să facă mai multe exerciții și antrenamente la poligon?