blog implicat

Nicăieri nu transpiră mai mult ipocrizia (forma moale pentru xenofobie) feminismelor occidentale variantă New York sau Paris decât în faptul de a agita pe față steagul emancipării feminine de sub dominațiile valorilor masculine patriarhale (Africa și lumea musulmană reprezintă țintele tradiționale), și de a căuta, pe dos, în piața muncii pe post de bone anume femei ce provin din lumea patriarhală. Pentru că, vezi bine, ar fi flexibile, calde, răbdătoare, ascultătoare, șantajabile, lipsite de drepturi și dotate cu multă-multă ascultare. Adică tocmai pentru că poartă în bagaj valorile ”reacționare”.

”Femeile africane sunt de nădejde. Cele asiate – reci și inexpresive, iar arăboaicele prea dure cu copiii.” – e mărturisirea unei mame pariziene ce folosește serviciile unei bone-emigrante din Coasta de Fildeș, culeasă de Caroline Ibos într-o carte ce urmează să apară în primăvară.

Parisul nu se deosebește prea mult, în acest sens de alte metropole ce participă într-o economie transnațională a ”dădacelor” – femei filipineze sau columbiene pentru New York și Washington, dar și Singapore, tinere din China continentală pentru Hong Kong.

…Chestia asta o fac și xenofobii de diferite orientări, ce nu se sinchisesc să se dea în circ moral la tema incompatibilităților culturale între nativi și străini, dar care tot preferă să angajeze un mexican să culeagă roșii (pe care, vorba unui comedian celebru, mâna invizibilă a pieței nu vrea să le culeagă singure), un român să strângă căpșunele ori o moldoveancă să aibă grijă de bătrânețile mamei, pe care copiii ocupați cu luptele pentru emanciparea lumii nu au cum să le ducă în spate.

În acest punct al schizofreniei morale, între feminismele liberale și xenofobiile occidentale nu există absolut nici o diferență.

Un preot, Marchel, Arhipastor al Episcopiei de Bălţi şi Făleşti, se bate cu pumnul în piept în cadrul unei conferințe de presă: Noi nu ne revoltăm că tarifele și prețurile ar fi prea mari ori că salariile ar fi prea mici, noi răbdăm, dar când guvernarea ne calcă pe suflet (adică se dau drepturi la cei 3 homosexuali din Moldova  și la cele câteva mii de musulmani) noi nu putem tace. Și chemăm la ”rezistență sfântă”.

Cred că-i cea mai concisa formulare a listei actuale a priorităților Bisericii Ortodoxe din Moldova – nu ne pasă de cele 2 milioane de necăjiți de sub pragul sărăciei, așteptăm până și-i ia Dumnezeu la ei. Până una-alta ne ocupăm de niște probleme inventate. Și mai și scoatem mutrele pe sticlă și în ziare…

Sărmanii săraci, nici măcar Biserica nu mai are grijă de ei.

Chiar că au rămas în cârca lui Dumnezeu, dacă este.

Taică-meu încearcă să mă prindă cu ceva info nouă despre nealegerea președintelui. Vin de la Chișinău și în opinia lui ar trebui să știu ceva mai mult. Mama îl taie (și cu asta orice eventuală explicație a mea) scurt:

- Ajunge atâta politică! Parcă a  înnebunit lumea asta:  și la înmormântări și la nunți vorbește doar despre politică.

…Vremea nu mai este în topul preferințelor pentru a lega un capăt de vorbă. Nici femeile. La cele 3 canale TV pe care le avem la țară, telenovelele aproape lipsesc și ele…

Politicul ține loc de toate.

Politicizarea societășii moldovenești, sub aspectul penetrării de către spectacolul politic a tuturor sferelor vieții publice, e completă.

Bine am ajuns în Normalitate.

Boris Kagarlițki (Борис Кагарлицкий):

”Societatea rusă contemporană este prea educată pentru economia și sistemul politico-social pe care le are. Cunoaștem prea multe. Și pentru evitarea catastrofei sociale ce vine inevitabil, e nevoie ca în următorii 10 ani sistemul educațional să fie distrus iar societatea să fie adusă în pragul degradării intelectuale. Pentru că, dacă societatea nu va degrada intelecutal, ea nu va permite să se facă cu ea ceea ce se face.”

Adjectivul ”rusă” poate fi substituit cu ”moldovenească”.

În chestiunea împușcăturilor de pe Nistru nu există decât o cale de a elimina necesitatea pacificatorilor ruși la Vadul lui Vodă – să ne învățăm să dialogăm cu transnistrenii, civilizat, cult și (atenție) de la egal la egal, fără mijlocirea forțelor de menținere a stării de (ne)pace. Pacificatorii ruși (fictivi) stau acolo și pentru a ne apăra de noi și de (inclusiv) apetiturile noastre războinice.

Dialog înseamnă întâlniri, acceptare a diferenței, investiții și colaborare cu societatea civilă transnistreană (acolo unde este), poduri construite de jos, elevi și studenți (asta se face), radio și tv moldovenești în Transnistria, o reprezentanță culturală de vreun fel a Moldovei la Tiraspol (sub masca unui insitut cultural sau ceva de felul acesta), detașamente de scriitori și artiști încolo, adică efort.

La mintea cocoșului – dacă nu a ajutat calea belicoasă, ar trebui bătătorite altele: diplomatice și culturale, în primul rând, acolo unde avem mai multe șanse.

Or, pacifiștii ruși stau lângă Chișinău pentru că toate astea lipsesc.

update (via Ion Efros): ” Mai grav mi se pare ca noi in ultimii doi ani (mai exact cei care conduc dreapta Nistrului) si-au batut joc de o sansa in care am fi putut arata ca putem fi cu adevarat exemplari: ca institutiile in partea dreapta a Nistrului lucreaza, ca nu isi bat joc de om, ca statul daca nu te poate ajuta are macar decenta nu iti pune piedici.”
Eu cred la fel că marea problemă a negocierilor pe problema transnistreană (și cauză a eșecurilor procesului) constă în incapacitatea Moldovei din dreapta Nistrului de a se construi ca un model de vreun fel pentru transnistreni. Nu avem decat pretenții, dar democrația noastră este la fel de aiurită și smintită ca a lor (a noastră mai are și meritul suspect de a fi recunoscută internațional), justiția, poliția, mass media noastre sunt la fel de rele ca ale lor.Nu suntem deloc demni de a fi imitați – de ce ar mai avea cineva încredere în noi?

“Incidental, nu există nimic special în noțiunea de suflet care să ne facă să credem că o personă poate dispune doar de unul. Egiptenii antici aveau două, și multe societăți din Africa de Vest, în care ambele linii de strămoși – paterni și materni – determină identitatea unui individ, încă continuă această practică. Triburile Jivaro din Ecuador cred că omul are trei suflete. Primul – mekas – dă viață corpului. Al doilea suflet – arutam – poate fi accesat doar prin intermediul unei stări extatice induse cu ajutorul unor opiate în preajma unei cascade considerate sfântă. Acest al doilea suflet conferă curaj și invincibilitate luptătorilor. Al treilea suflet – musiak – se naște în momentul morții în craniul luptătorului și încearcă să răzbune moartea acestuia. Triburile Dahomey consideră că femeile dispun de 3 suflete, iar bărbații de 4. ambele sexe au un suflet al strămoșilor, un suflet personal și un suflet mawn. Sufletul strămoșului oferă protecție pe durata vieții, sufletul personal e responsabil de ceea ce fac oamenii cu viața proprie, iar sufletul mawn reprezintă o părticică din zeul creator, Mawn, care dă îndrumare divină. Al patrulea suflet al bărbaților îi orientează pe aceștia în poziții de conducere în gospodăriile și familiile lor extinse. Totuși, recodul pentru numărul de suflete al unei persoane este deținut de triburile Fang din Gabon. Ei cred că oamenii au tocmai 7 suflete: un suflet în interiorul creierului, altul al inimii, un suflet al numelui, un suflet al forței vieții, un suflet al corpului, un suflet al umbrei și un suflet fantomă.” (Marvin Harris, OUR KIND, 1989)

În definitiv, de ce numărul de suflete posibile pentru un om cu care operăm noi – 1 (unu, unic), despărțit și el într-un mod suspect în vreo 3 bucăți mai mărunte – ego, id, superego – ar fi mai vrednic decât al lor?

Drept că numărul nostru are în spate o întreagă (și îndoielnică) artilerie științifică – Freud și numeroșii săi epigoni, apoi o industrie farmaceutică la fel de impunătoare, cu pastile de toate culorile, ceva, dar nu multă, evidență empirică și cam puține cazuri de tratament. Ar fi de adăugat și complicitatea elementului religios (creștinismul, în speță) care nu va admite vreodată că omul poate avea mai mult de 1 suflet, că și așa iadul e suprapopulat. Apoi, cu 2-3 suflete la activ omul ar putea avea și posibilitatea de a alege care suflet merge în rai, care în iad și care ia ceva chef din lumea terestră.

Abia acum am pus mîna și ochiul pe acest excelent interviu al lui Vasile Ernu cu Dănuţ Mănăstireanu, teolog anglican laic.

Reținut:

…”După părerea mea, și aici sunt de acord cu partida lui Berger, secularizarea nu este atât un fenomen de respingere a religiosului, cât o reacție la inadecvarea bisericii față de realitatea contemporană, alături de toate celelalte care sunt asociate cu asta. Nicăieri nu este lucrul acesta mai evident ca în Marea Britanie, unde în ciuda scăderii vertiginoase a participării regulate la slujbele bisericești, oamenii rămân în esență interesați de spiritualitate, în sensul religios al termenului. Asta o face pe Grace Davie, un alt sociolog important al religiei, să afirme că „britanicii nu sunt mai puțin religioși, ci sunt doar religioși în alt fel”.

…”Îmi este foarte greu să-mi imaginez în contextul ortodox de la noi manifestări precum aceea a lui Dietrich Bonhoeffer, care a plătit cu viața implicarea în complotul care a încercat asasinarea lui Hitler, sau a lui Karl Barth, care prin Declarația Barmeniană a atras atenția bisericilor protestante germane cu privire la apropierea lor toxica de regimul criminal nazist. De asemenea, la noi, sub comunism, singura contestare ideologică a regimului ceaușist a venit nu de la ortodocși, ci de la protestanți, în 1978, prin intermediul Comitetului pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC) condus de pastorul baptist Pavel Nicolescu.”

…”Educația religioasă din școală ar trebui să înnarmeze tânărul cu minime cunoștințe despre religiile majore ale lumii (esențiale într-o lume în continuă globalizare), cu un accent special pe cele din spațiul în care vor trăi, probabil, cei mai mulți dintre absolvenți. Scopul acestei discipline n-ar trebui să fie transmiterea credinței, sau, Doamne ferește, prozelitismul (deși, cum știm, se mai întâmplă), ci însușirea de cunoștințe temeinice în domeniul religios. Aceasta implică în mod necesar deconfesionalizarea și, aș adăuga eu, profesionalizarea educației religioase. Concepute astfel, orele de „educație religioasă” (NU de „religie”) ar trebui să fie obligatorii, inclusiv pentru atei. Așa cum este și matematica. Eu nu cred în dreptul omului la prostie. Oricum, nu pe banii mei de contribuabil. Pentru mine, modelul ideal în acest domeniu este cel britanic, dar nu cred că avem șansa de a vedea așa ceva în România nici într-o sută de ani.”

…”Deci, poate nu înțeleg eu cum stă treaba cu adevărat, dar conceptul de mântuire a neamului mă lasă complet indiferent. Și nu văd cum o catedrală va putea face ca românul să fie mai puțin leneș, hoț, bețiv și destrăbălat. Ori, fără asta, mântuirea neamului este o poveste ieftină, pentru babe naive si nevricoase.”

…”Sunt, deci, pentru direcţionarea unei părți a impozitelor mele către cauze de natură culturală, socială sau religioasă, dar sunt ferm împotriva faptului ca statul să decidă, în funcție de interesele sale adeseori neonorabile, unde și cât anume să distribuie din taxele mele.”

…”Ortodoxia are o tradiție respectabilă în privința angajării sociale. Sf. Nicolae, care nu este un personaj de poveste, ci a trăit cu adevărat, este prototipul clericului preocupat de probleme de justiție socială și implicat în mod concret în rezolvarea lor. De asemenea, Sf. Vasile cel Mare, este unul din cei mai importanți inițiatori de proiecte sociale din istoria bisericii. În același timp, nu cred că putem spune că ortodoxia, mai ales cea românească, a articulat în acest moment o teologie socială coerentă.”

…”Pentru Isus Cristos, așa cum spui, n-a existat nici un soi de distincție între social și religios. Una dintre cele mai cunoscute pilde ale sale, cea a samariteanului milostiv, de fapt pune caritatea deasupra ritualului religios. De asemenea, atunci când descrie judecata cea mare, el laudă nu ceea ce au spus ori au crezut oamenii, ci faptele lor, mai ales față de cei săraci. Acestea sunt dimensiuni pe care se pare că catolicii și protestanții le-au încorporat în mod mai adecvat decât ortodocșii în practica lor de credință. În mod straniu, această evidentă dimensiune socială este prima care se pierde atunci când religia devine militantă politic. Este suficient să ne uităm la candidații dreptei religioase americane, precum Perry si Bachmann, și să vedem că Isus al lor este mai degrabă un propagandist al capitalismului neoconservator, și n-are aproape nici o legătură cu Isus din predica de pe munte. Când văd asemenea manifestări, te rog să mă crezi că îi înțeleg pe atei. Cu asemenea prieteni, cine mai are nevoie de dușmani? Marele inchizitor al lui Dostoievski este un mic copil nevinovat pe lângă acești maeștri ai fățărniciei religioase.”

…”