Oct 5 2011

poemul saptamanii…Raymond Queneau

Vitalie Sprînceană

Ce soir,

Si j’écrivais un poème

pour la postérité?

 

fichtre

la belle idée

je me sens sûr de moi

 

j’y vas

et à la postérité

j’y dis merde et remerde

et reremerde

 

drôlement feintée

la postérité

qui attendait son poème

ah mais

 

(din ciclul  “L’Art Poétique” Poésie/Gallimard)



Apr 26 2011

un fel de vers

Vitalie Sprînceană

Mă tot chinui să scriu un poem

Despre faptul că nu pot scrie poezie

Despre cum se sparg versurile în drumul meu

Despre rușinea cuvintelor de a mi se arăta

Ori poate despre lumea care îmi apare

Doar ca sunete și litere disparate

Despre lucrurile care nu reușeșc să se adune în cuvinte.

( o versificare nu neapărat reușită construită ca un refugiu într-o perioadă a-poetică).


Dec 6 2010

Jocul de-a Paunescu (2)

Vitalie Sprînceană

Cu referință la Păunescu. Nu neapărat poetul ci restul chestiilor ce au fost asociate cu poetul: politică, iar politică, poezie politică, ținută morală. Un fel de atitudine fals conciliatoare: să-l lăsăm în pace, timpul le va rezolva pe toate, istoria literară va așeza lucrurile la locul  lor cuvenit. Și alte variații…

Ar fi o atitudine de bun simț dacă:

– am uita ce reprezintă istoria literară. Care, în nici un caz nu stă sub semnul impersonalității. Ea nu vine pur și simplu, nici nu se scrie singură. Și nici măcar nu se autorealizează pentru sine ca Spiritul hegelian. Din contra. E o chestie lumească. Făcută. Construită. Care nu vine ci este venită, nu se naște ci este născută. În chinuri și dureri. Nu întotdeauna literare. Bătălii întregi se duc pe o pagina de istorie critică. Lupte care nu se duc neapărat cu arme estetice. Vezi secțiunea ”Elemente de clasă în basm” în Istoria (edițiile mai vechi) lui Călinescu. Multe genii n-au încăput în istoria asta literară pentru că nu era loc în hatârul unor critici. Istoria literară are și o parte umbrită…Care-i de fapt partea ei cea mai adevărată – cimitire de cărți prăfuite pe care nu le mai citește nimeni…Cimitire care-s mai triste, cum zicea di Lampedusa, pentru că în ele nu se organizează un Paște al Blajinilor în care viii și-ar aminti și ar cinsti morții.

– n-am uita că Păunescu e mai mult decât un poet. Ceea ce o fi probabil valabil pentru orice alt scriitor de versuri, dar pentru Păunescu totuși mai mult. Pentru că s-a produs întotdeauna mai mult decât poet, pentru că a lucrat nenumărate câmpuri și a prășit nenumărate ogoare: politice, parlamentare, cultura de masă. Deținem dreptul moral și cel politic de a evalua roadele. Adică de a cântări recoltele. Cei care ne îndeamnă să revenim la poezie și să ne ținem exclusiv de grila poetică împărtășesc un acord tacit în privința calității unor produse păunesciene nepoetice. Dar ne propun auto-cenzură. Ori, ca să cităm din clasicii zilei, un trecut utilizabil

Și încă ceva: în unele cazuri (Celine fiind cel mai ilustru), istoricul literar are o problemă, să reușească să-l scoată pe scriitor din blestemele și înjurăturile contemporanilor săi. În cazul Păunescu e invers: acesta trebuie separat mai ales de armatele de lăudaci.


Nov 8 2010

Jocul de-a Paunescu

Vitalie Sprînceană

Moartea lui Adrian Păunescu, și funeraliada quasi-națională cu tobe, bocitoare și ”frați siamezi” ce a urmat, a fost unul dintre rarele momente când despre poezie s-ar fi vorbit atât de mult. Circulau pe net, ziare și la tv cântece, versuri, interpreți, clipuri video și audio, interviuri, maxime și fragmente de metafore. Încât România/Moldova păreau a fi mai degrabă cluburi literare decât țări ”politice” sau economice.

Și n-ar fi fost nimic rău dacă națiunea se apuca să discute versuri după atâtea șiruri de gripe aviare, crize politice, violuri și alte din astea. Dar națiunea nu discuta: ea proclama – Eminescu a mai murit o dată, Păunescu e un sfânt.

Și cum se întâmplă în cazuri de astea, brusc poporul și-a dat seama că se pricepe la versuri, deci la poezie mai ditamai ca criticii literari și că distanța între poezie, fotbal și politică nu e, pe alocuri, atât de mare…Asta pe fonul unei tăceri suspecte a criticii literare (din evlavie creștinească, sau din frică obișnuită) și pe alt fon al deconstrucției lui Păunescu, făcută însă de personaje a căror credibilitate intelectuală e și ea subiect aprins de discuție – Vladimir Tismăneanu ori Andrei Cornea, ambii mult prea băsescieni, mult prea angajați politic încât să mai fie și crezuți…

Vacarmul necrofil e însă și un bun prilej de meditație pe marginea situației literaturii (în special poezia) în spațiile mioritice:

– rapid, ba chiar foarte rapid s-a topit (dacă o fi existat vreodată) granița dintre versificare și poezie. Mintea comună, neispitită de complexitățile ezotericităților poetice în care se scaldă noua poezie, acceptă drept poezie bună orice versificare ce se întâmplă să posede 2 calități: o oarecare rimă (că d-aia e poezie) și un oarecare apel sentimental (cum ar veni, să trezească sentimente, că noi simțim, da nu gândim).

Din această diviziune simbolică a muncii a rezultat o struțo-cămilă interesantă – proza ar trebui să se ocupe de gândire (de aia și n-o citește nimeni), iar poezia – de simțire, emoții și pasiune. Poeziile gândite ar fi, în această clasificare, poezii impure, deci trebuie abolite/ignorate. Prozele poetice, pe de altă parte, mai ales din alea cu conținut sentimental intens ce storc lacrimi din melesteu, sunt binevenite, pentru că sporesc cantitatea de emoție în lume….Și asta-i așa de frumos.

– Dacă, cum a fost cazul lui Grigore Vieru sau Adrian Păunescu, poezia mai e și cantabilă (adică construită ca și cântec), nemurirea-i la o azvârlitură de băț iar calificative precum Eminescu, Luceafăr și restul nu par chiar atât de năstrușnice.

Într-un sens, poezia cantabilă e polimediatică – ea antrenează mai multe medii: muzică, text, interpret/voce – așa încât se construiește ca un spectacol mai complex (în pofida conținutului simplu al poeziei însăși), mai impresionant (urlete, voci, lacrimi, lumânări), mai social, adică colectiv (e făcută pentru a fi consumată între oameni) și din toate motivele astea, mai convingător.

S-ar putea ca hipertextualitatea de care se face atâta zarvă în poeziile contemporane să fi neglijat un aspect strategic: hiper-medialitatea, adică abilitatea de a apela la mai multe medii și canale de comunicare.

Oricât de hipertextuală n-ar fi poezia postmodernă, până la urmă se vede închisă tot în limitele textului/textelor (și rar de tot imagine), în timp ce poezia sentimentalistă marca Păunescu/Vieru/Goga/Coșbuc transcende aceste limite și angajează într-o horă complexă muzica, dansul, arta scenografică, decorul, costumul, actorul…

– nu prea există, în mediul românesc o clasă mijlocie a culturii (o fi emigrat la culesul căpșunilor în Spania) ce ar îndeplini două funcții complementare: să asigure un public suficient de numeros și competent poeziei zise elitiste, bune, academice, înalte (The Good Reader al lui Nabokov). Doi, să funcționeze ca translator (prin intermediul mass media, cluburi de lectură) al diferitelor tipuri de poezie publicului mai larg. Pe de o parte mediator, pe de altă parte tălmăcitor – asta ar fi, pe scurt, funcțiile acestei clase mijlocii a culturii. Care nu-i la noi din varii  motive. Așa încât funcția de selctare a grâului de neghină, pe care ea o îndeplinește, a căzut azi în mintea și mințile cronicarilor din pagina a 8 a ziarelor, reporterilor ce se dau cu părerea despre sfecla de zahăr, bomba atomică și Eminescu cu aceeași lejeritate și ”competență”.

Așa încât poeții/scriitorii/artiștii sunt obligați să se adreseze direct publicului larg. Care are preferințele sale – vrea sentiment, muzică, emoție, un tip de metafore.


Nov 5 2010

la o moarte…

Vitalie Sprînceană

A murit Adrian Păunescu. Azi. Am recitit ce scrisesem anul trecut, cu referire la viața de după moarte și la moartea de după viață a altui ”bard național” – Grigore Vieru. Se potrivește. Adică repetă.

A exploatat intens sensibilitatea şi emoţiile, fiind un poet al inconștientului pasional.

A fost, într-un sens, nihilist. Întreaga sa creaţie poate fi citită prin grila opoziţiei/negării Progresului şi Civilizaţiei. A opus Inovaţiei Tradiţia, Noului necunoscut vechiul trăit şi idealizat: emergenţei familiei moderne, cu mobilitatea sa inerentă, Vieru i-a opus o familie statică, tradiţională, fondată pe dragostea necondiţionată de mamă, deteritorializării şi intensificării migraţiei –  casă părintească, societăţii globale –  Patria. E, în acest manifest, o nostalgie nedisimulată după mica comunitate rurală, frăţia, ca opusă societăţii anonime, construită pe relaţii abstracte.


Aug 21 2010

Poezie despre scrisul unei poezii

Vitalie Sprînceană

Un poem pornește de undeva de obicei un rând

”somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună”

(în care un ins ce-nghite noaptea lacom bucată cu bucată

ca pe-o prăjitură încearcă să ne convingă subtil pe noi cititorii,

că scrie din deasupra lumii)

ori altul ”eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

(un bun exemplu – omul garantează, întocmai ca un agent de asigurări

că va reuși să înghesuie lumea intactă cu tot cu el în

câteva versuri)

alteori începutul se naște dintr-un sfârșit

”viața asta-i bun pierdut”

(cineva tocmai vrea să-și ia zilele iar nouă spectatorilor cu bilete gratuite

la acest spectacol de moarte infinită ni se oferă

întreaga cină necrofilică pe care-o vom consuma ori de câte ori

întâlnim versurile cu pricina)…

rândul acela de început așează poetul într-un fel de spațiu imaginar:

poate fi observator extern,

ori poate actor principal într-o piesă scrisă de un sine pentru alt sine

ori poate locuitor al propriului suflet dar

întotdeauna există un spațiu al poeziei

din care poetul vorbește

(unii chiar se și stabilesc acolo)

caut un neloc pentru o poezie a-spațială.


Jun 6 2010

O antologie de poezie (The Ecco Anthology of International Poetry)

Vitalie Sprînceană

Dintre genurile literare, poezia pare a fi cea mai amenințată de capcana provincialismului. De‑a dreapta șade limba maternă a creatorului și universul cultural care o articulează – seturile de registre simbolice, mitologice, lingvistice și sociale, atât cele în uz, cât și cele potențiale – un fel de intimitate a locului. De-a stânga stă sensibilitatea unică a Creatorului – culegătorul de metafore, ziditorul de înțelesuri și meșterul cuvintelor – individualizat și el până la extremă: vorbește despre sine la plural, își extrage viziunile propriul Eu (Octavio Paz) și cearcă absurdul – desprinderea de propriul corp (Pablo Neruda, „Walking Around”: Se întâmplă să obosesc să fiu om… se-ntâmplă să mă satur de piciorul meu și de unghii, de păr și de umbră). Acest dublu provincialism (al locului și al omului) oferă un sol fertil pentru un tip de argumentare ce postulează intranslabilitatea metaforei poetice – în contrast cu modelele romanești sau dramatice, ușor convertibile în universuri culturale străine. Fapt curios, intranslabilitatea e terenul spre care converg atât pesimiștii (cei care nu dau multe șanse poeziei ca formă de artă, fie din motiv că nu se prea vinde, fie că e „neînțeleasă”, fie că e doar o ciornă a celorlalte genuri), cât și optimiștii (cei care cred că poezia e un lucru serios, cu viitor, dar, vai! limitată mult de limba și cultura în care trăiește poetul).

Așa stând lucrurile, editarea unei „Antologii a poeziei internaționale” (centrată în temei pe veacul XX și primul deceniu al secolului XXI) ar trebui să constituie un pariu îndrăzneț, aproape imposibil de imaginat, dacă luăm drept literă de lege condiţionările – pretins obiective – formulate mai sus.

Autorii, poetul Ilya Kaminsky (născut la Odessa în 1977, apoi emigrat în Statele Unite, împreună cu familia, în 1993, și, ca detaliu adițional al nebuniei acestui pariu poetic – lăsat aproape fără auz de un medic sovietic, care a confundat parotidita epidemică cu gripa) și editorul Susan Harris, de la „Words Without Borders” pornesc dintr-un punct cumva opus intranslabilității – corespondența. Ideologia estetică a celor doi antologatori e de găsit într-o spusă a Annei Ahmatova, care numea similaritățile în lirica internațională drept „corespondențe în aer”. Ei bine, cartea e o căutare intensă a unor asemenea corespondențe: momente în care, argumentează editorii, „poeți din arii geografice, circumstanțe istorice, tradiții și lumi culturale diferite par să se adreseze unul altuia în scrierile lor.” Wisława Szymborska se adresează unui vers al Annei Ahmatova, care, la rândul ei, poartă o discuție cu Adam Mickiewicz, prin care vorbește Shakespeare. Despre un vers din Biblie, care se constituie deopotrivă ca un pământ comun din care răsar discuțiile, dar şi facilitează comunicarea dintre poeţi.

Iată un vers celebru din Ecleziastul (text evreiesc vechi): „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.”

Poetul polonez Tymoteusz Karpowicz îi oferă o interpretare contemporană: ”…biletul de cinema își are timpul său, la fel, biletul spre nicăieri, drumul spre râu sau poate spre nori…” și astfel, nu doar că interoghează vremea în care trăiește (secolul XX), ci caută poduri spre alte voci care veghează.

Alteori, puntea de întâlnire e căutarea liniștii sau a raiului copilăriei pierdut odată cu maturizarea. Pier Paolo Pasolini îi scrie mamei: „ești de neînlocuit. și de asta, viața pe care mi-ai dat-o mă condamnă la singurătate. nu vreau să fiu singur…”

Iar Wisława Szymborska pare să scrie un ecou: „sub acoperișul surorii mele sunt în siguranță: soțul ei ar muri mai curând decât să scrie poezii.”

Astfel, sirianul Adonis (pseudonimul lui Ali Ahmad Said Asbar), rusoaica Anna Ahmatova, austriacul Ingeborg Bachmann, chinezul Bei Dao, francezul Yves Bonnefoy, argentinianul Jorge Luis Borges, brazilianul Joao Cabral de Melo Neto, românca Nina Cassian, grecul Constantine Cavafys, poeta disidentă cubaneză Maria Elena Cruz Varela, ivorianul Bernard Dadie, bulgăroaica Blaga Dimitrova, pakistanezul Faiz Ahmed Faiz, suedezul Lars Gustafsson, ungurul Attila Jozsef, japonezul Mitsuharu Kaneko și mulți-mulți alții, unii dintre ei celebri, alții – cunoscuți doar de un public restrâns, în ciuda distanțelor ce-i separă, angajează un dialog amical reciproc, viu și pasionat, uneori aprins chiar, alteori nostalgic și leneș, în alte momente visător sau patetic, ca și cum o zeitate nevăzută i-ar fi așezat împreună (o, visul dintotdeauna al cititorilor!) într-un spațiu imaginar…

___________

The Ecco Anthology of International Poetry, editori Ilya Kaminsky și Susan Harris of Words Without Borders, Ecco, 2010

articol apărut în revista Contrafort, 3-4 (183-184), aprilie-mai