blog implicat

Tocmai am terminat de citit cartea lui Mihail Zîgar despre revoluția din 1917: «Империя должна умереть» (2017). De fapt despre revoluțiile din 1917. De fapt despre Rusia începutului de secol XX. De fapt…despre prima moarte a imperiului rus (a doua s-a produs în 1991, odată cu prăbușirea URSS).
Autorul, jurnalist și publicist rus, fost redactor al postului de televiziune ”«Дождь»  (Ploaia/Rain, între 2010-2015), este și coordonatorul proiectului multimedia ”Anul 1917. Istoria Liberă”, care povestește istoria anului 1917 sub forma unei rețele sociale în care cele mai importante personalități și instituții (ziare rusești și străine) ale epocii scriu…statusuri (de fapt autorii proiectului publică scurte fragmente din memoriile, jurnalele și cărțile protagoștilor istoriei ruse la începutul sec. XX).
Cartea e voluminoasă: vreo 900 pagini, și e o istorie a perioadei 1901-1917.
Zîgari alege să scrie o istorie a epocii din perspectiva personalităților ce au trăit (și au scris!) despre ea. O istorie care se desfășoară sub forma unor drame, bîrfe, succese sau eșecuri personale, una care începe cu Lev Tolstoi și se termină cu Vladimir Lenin.
E interesantă? Da. E relevantă? Ca efort de popularizare istorică – fără îndoială. Ca efort de recuperare a unui adevăr despre o epocă? Mai puțin.
Explic: chiar dacă e adevărat că alegerea punctului de vedere pentru scrierea istoriei predetermină cumva tipul de istorie ce va fi scrisă (cel care scrie din perspectiva clasei va găsi clase, cel care scrie din perspectiva partidelor va găsi partide etc), totuși anumite puncte de vedere sînt mai parțiale decît altele. Iar scria istoriei ca o galerie de bîrfe și întîmplări personale constituie perspectiva cea mai parțială.
Pentru că, în afara acestei lumi mici din Petrograd și Moscova ce se cunoaște, visează și speră, se iubește și se urăște, se înșeală și se visează mare, se pupă pe față și se înjură pe la spate, cartea nu oferă mai nimic.
Adică, scapă lucrurile care chiar au produs/favorizat/creat/generat revoluțiile din 1917 – procesele și problemele sociale.
Apar liderii unei mici burghezii liberale, dar apar ca persoane particulare, nu ca grup și nici ca proces. Iar întrebarea firească ar fi cum se face că această burghezie liberală este totuși posibilă, are un spațiu politic și mediatic într-un context de monarhie absolutistă? Apare în mod inevitabil Rasputin, dar cititorul nu are cum să înțeleagă motivele din care clerul (și biserica) sînt atît de importante în viața imperiului. Apar cîțiva politicieni de toate culorile însă cititorul nu află în ce cred acestea (cu excepția socialistului Țereteli care e unicul ce pare să aibă ceva în care crede, restul politicienilor, inclusiv bolșevicii, apar ca fiind niște paiațe capricioase ce se ridică și coboară în funcție de circumstanțe). Lipsesc cu desăvîrșire procesele sociale: problema reformei agrare, antisemitismul (atunci cînd acesta apare este prezentat ca fiind rodul organizării perfide a serviciilor secrete), chestiunea minorităților naționale, foamea și sărăcia urbană etc…
În versiunea istoriei scrise de Zîgari lipsesc țăranii și muncitorii din fabrici. Pentru că ei nu au lăsat jurnale, scrieri, amintiri, bîrfe, nu și-au editat ziare. În fapt, masele populare, zic istorici și mai cu experiență, sînt mute în genere (nu lasă surse scrise, nu sînt vizibile decît pasiv în documentele scrise ale epocii). Sînt ceva mai mulți soldați în carte. Și această critică nu ține doar de ”reprezentarea egală a claselor sociale”, ea ține de prezența forțelor care au efectuat revoluțiile din 1917 – muncitorii s-au răsculat în februarie 1917 și au dat jos țarul (cu ajutorul soldaților și a unor importante părți ale nobilimii, mediului de afaceri și intelighenției).
Altfel spus, Zîgari lasă bîrfa să scrie istoria dar evacuează orice proces social din această istorie. Rezultatul, și aici sînt de acord cu observația Galinei Iuzefovici de la meduza.io, este un fel de facebook al începutului de veac 20 – o colecție de statusuri picante, interesante, pe alocuri destul de intime care însă povestesc doar bula peterburgheză (și moscovită) a aristocrației și nobilimii și care nu povestește nimic despre ceea ce se întîmplă dincolo de limitele acestei bule.
De aici și sentimentul unei neconcordanțe între ceea ce se întîmplă în stradă și în jurnalele acestor oameni. Dintre eroii lui Zîgari nimeni nu pricepe epoca pentru că autorul îi scoate în afara epocii și îi lasă să trăiască doar în saloane și întîlniri boeme.
Adică, o carte de istorie în care nici un erou nu pricepe cum se schimbă istoria.
Altă alegere metodologică a autorului ce mi s-a părut problematică ține de insistența acestuia de a privi cu tot dinadinsul evenimentele din jurul anului 1917 (precum și evenimentele ce au dus spre revoluții) dinspre prezent, ca și cum situațiile ar fi aceleași. Această alegere devine evidentă nu doar în echivalențele terminologice – intelighenția liberală de la începutul secolului devine clasa creativă, marii industriași și latifundiari (unii dintre care foști șerbi) devin oligarhie (deși din carte nu reiese nicăieri că acești oameni ar avea ceva mai mult decît bani – în orice caz putere precis nu au) și tot așa mai departe. Alegerea devine evidentă și prin modul în care autorul re-construiește epoca pornind de la liniile constitutive ale Rusiei contemporane: astfel, pornind de la realitatea că întreaga clasă politică rusă, de opoziție sau de la guvernare îii este loială lui Putin sau sînt prietenii acestuia sub acoperire, Zîgari povestește despre partidele și figurile politice pre-revoluționare în același mod: prieteni sub acoperire sau agenți ai țarului și a poliției sale.
În mod evident, în acest fel narațiunea cîștigă prin simplitate și familiaritate dar pierde în concretețe și în exactitate.
Înțeleg motivația autorului – să prevină atît puterea rusă actuală că nu e veșnică (s-au dus și monarhi ce păreau să se țină mai bine darămi-te președinți aleși prin alegeri) cît și să cheme opoziția să își lase chestiile și certurile meschine că s-ar putea să se schimbe lucrurile: să vină vreun ipocrit care să pună mîna pe prostime și să ducă țara undeva în tragedie.
Dar nici ea nu e convingătoare într-un demers în care istoria e compusă doar din bîrfe și agenți dubli.
Eu n-aș reciti-o.
Dar promit că revin cu o listă a cărților despre 1917 care mi se par relevante și scrise bine. 

Imagini dintr-un album al armatei germane, editat în 1943. Pozele sunt de la începutul campaniei din est, iunie-iulie 1941,
Am evitat tot gunoiul nazist (arme, atacuri, soldați) și am selectat doar pozele care mi s-au părut mie (îmi asum subiectivitatea) a fi relevante și interesante.

Drumuri lîngă Soroca.

Peisaj moldovenesc.

Localnicii salută (e salutul nazist!) trupele româno-germane.

Localnici ”tipici” (în opinia fotografului).

Orașul Chișinău, imediat după părăsirea acestuia de către trupele sovietice.

Vedere generală a orașului Soroca, 1941.

Peisaj.

Drumuri moldovenești. Glod. Mult glod.

Peisaj.

Sătenii sapă un drum.

Evreii dintr-un ghetto (urmează, probabil, să fie duși spre Transnistria/regiunea Odesa).

Cinema Komunisto (2010). Iugoslavia a fost Tito. Iar Tito a fost întît de toate un film, adică o operă de artă politică modernă.
Proiectul politic iugoslav e cel al unei comunități imaginare ce a trăit (s-a autoblocat?) într-un fel de trecut continuu în care lupta partizanilor lui Tito cu naziștii a servit drept moment fondator vreme de zeci de ani. Pînă a murit Tito. După care a pierit și proiectul. Vor trece ani și probabil unica referință despre această țară deja inexistentă va fi  arhiva cinematografică.

 P.S. Două mici ironii muzicale: prima, cu iz de cult al personalității, se conține într-un fragment de cîntec pe la minutul 14 (Oare tovarășul Tito suferă de dureri de cap, căci se gîndește atîta la țară și la ziua ei de mîine), a doua, tragică, într-un alt cîntecel pe la minutul 40 și ceva (Nici o țară nu e în pericol dacă ar avea o astfel de generație tînără ca a noastră). Era vorba de generația născută după 1960. Cei care au înfăptuit violențele din cadrul războaielor de la sfîrșitul anilor 90.
Muzicuța de deschidere este memorabilă.

Semnalam anterior o carte excelentă apărută la Cartier despre memoria războiului al doilea mondial și lăudam mai ales contribuția Dianei Dumitru care s-a încumetat să studieze participarea localnicilor, adică a basarabenilor, la genocidul evreilor.
Cum mă și așteptam, biletul de pe blog a stârnit reacții mai ales din partea negaționiștilor și anti-semiților patrioți care s-au simțit lezați să descopere că basarabeanul de rînd n-a fost doar victimă a războiului, ci și profitor sau chiar călău al concetățenilor săi de altă religie.
Azi e 22 iunie și vom vorbi iar despre Război. Îi vom spune Marele Război pentru Apărarea Patriei. Sau ne vom limita la numele neutru, Al doilea Război Mondial pe frontul din Est, sau atacul german asupra Uniunii Sovietice.
Vom lua o pauză de tăcere și vom păstra un minut de reculegere. Și vom medita. Asupra victoriei împotriva fascismului și nazismului.
Asupra diferitelor forme de fascism ce au rămas încă vii: fascismul rasei (persecuțiile asupra celor ce ”amenință” puritatea rasei – homosexualii, în primul rînd, persecutați odinioară de naziști, persecutați azi de cei care i-au învins pe naziști), fascismul memoriei (nedorința de a ne aminti lucrurile rușinoase și construirea unor trecuturi compuse exclusiv din momente de glorie), fascismul responsabilității (frica și nedorința de a ne asuma responsabilitatea pentru co-participarea noastră la evenimente urîte), fascismul aroganței (lipsa curajului de a spune celor pe care i-am rănit și persecutat, adică romi, homosexuali, iehoviști, credincioși de altă religie, inși cu alte gusturi politice: Iertați-ne!).
Atașez deci pentru lectură și discuție capitolul Dianei Dumitru dinvolumul Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (Cartier, 2012).

Diana Dumitru Vecini in Vremuri de Restriste

capitol publicat cu permisiunea autoarei.

Episcopul de Bălți și Fălești Markel a purtat panglica gheorghiană (zisă și panglica Sfîntului Gheorghe), în cadrul unei conferințe de presă în care a atacat comunitatea LGBT din Moldova.
Ironia (sau nesimțirea) face ca panglica să fie simbolul victoriei forțelor sovietice asupra regimului nazist, iar naziștii, se știe, au persecutat intens minoritățile sexuale și le-au trimis în lagăre de concentrare.
Tragic acest creștinism pro-sovietic cu vădite simpatii pro-Naziste.
…Scriam pe 9 mai pe o rețea de socializare că aș vrea să văd la Parada Victoriei gay cu drapele multicolore, iehoviști, romi cu dansuri, evrei cu hanuca și alte grupuri ce au fost exterminate deliberat de către naziști.
N-am văzut decît heterosexuali, creștini, și preponderent blonzi. Care celebrau victoria asupra altor heterosexuali, creștini și blonzi.
Există rasism și sexism explicit chiar în Sărbătoarea Victoriei.
Semn că nazismul încă n-a fost învins.
P.S. Titlul postului ironizează sloganul ”Nimeni nu-i uitat! Nimic nu se uită!”, de departe cel mai cunoscut slogan al memoriei războiului URSS contra Germaniei Naziste.

 Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei. Chișinău. Editura Cartier 2012.

Zicea Vasile Ernu azi pe o rețea de socializare că ziua de ieri, 9 mai, a avut prea multă emoție și prea puțină rațiune. Avea doar parțial dreptate: ieri am văzut prea puțină rațiune în polemicile și discuțiile prilejuite de semnificațiile Victoriei, Europei și Reconcilierii.

Cealaltă parte a adevărului este că au lipsit și emoțiile bune: sensibilitatea pentru lucrurile venerate de ceilalți, respectul pentru dreptul lor de a-și spune o părere chiar dacă nu suntem de acord cu ea, tactul de a spune lucruri neplăcute fără a ofensa, curajul de a-ți asuma întregul adevăr și nu doar bucățile ce-ți convin…

Am impresia că avem prea multe amvoane din care tot felul de pseudo-preoți țin predici despre cum ”adevărul istoric” e de partea lor și despre cum cei care nu-s de acord cu ei se găsesc în rătăcire (mă refer la nătîngii din ambele tabere).

Cred că avem nevoie de spații mai orizontale decît amvoanele, așa încît să avem cel puțin dreptul la contra-argument și la îndoială.

Mai cred că discuțiile despre istorie ar trebui lăsate deschise întotdeauna, chiar și atunci cînd certitudinea pare sigură. Cu atît mai mult acolo unde certitudinea e imposibilă.

Cărțile bune pot fi acele spații orizontale în care am putea discuta diferențele.

Nu exagerez, sper, cînd zic că volumul Al Doilea Război Mondial. Memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (Cartier, 2012) e o asemenea carte bună și ”orizontală”, în sensul că nu emite adevăruri finale ci din contra, are grijă deopotrivă să scoată valul tăcerii de pe lucruri uitate și să interogheze lucrurile cele mai familiare pentru a găsi aspecte incomode.

Noutatea volumului stă, întîi de toate, în polifonia sa – articolele lasă mai multe glasuri să vorbească: vocile personale și emoționale ale supraviețuitorilor, vocile rigide ale documentelor de arhivă, dar și vocile flexibile și oportuniste ale politicienilor ce iau decizii în privința politicilor memoriei.

Personal m-am bucurat să aud vocile supraviețuitorilor pentru că documentele și politicienii au mai vorbit și vor mai vorbi cu alte ocazii. Dintre toate sursele istorice doar supraviețuitorii sînt efemeri.

Aș evidenția în primul rînd contribuția Dianei Dumitru Vecini în vremuri de restriște: Atitudini față de evrei în Basarabia și Transnistria în 1941–1944 (pp.44-74). E un articol pe care l-am așteptat mult și pe care-l consider excepțional din mai multe puncte de vedere: reprezintă un act de curaj personal și conectează istoriografia locală la polemicile curente din Europa și America.

Sursa de inspirație e desigur Jan T. Gross (despre unele cărți ale sale am scris și pe acest blog), cel care a răvășit, prin cele cîteva cărți ale sale, polemica istorică în Polonia și a contribuit decisiv la demolarea unor mituri naționale poloneze.

Pe scurt Gross cercetează arhivele, adună mărturiile localnicilor și supraviețuitorilor și găsește că polonezii au participat în mod voluntar și nesiliți de nimeni la exterminarea evreilor atît pe durata ocupației germane cît și după sfîrșitul războiului. Recent, într-o altă carte Gross demonstrează că populația băștinașă a avut de profitat economic de pe urma pogromurilor evreiești și a existenței lagărelor de concentrare.

Nu-i greu de văzut de ce cărțile lui Jan Gross au stîrnit polemici furioase în Polonia și în afara ei. Efectul cel mai mare era dizolvarea mitului fondator al Poloniei în calitate exclusivă de țară-victimă a războiului și a terorii. Gross adaugă nuanțe tabloului și arată că polonezii au co-participat, în anumite limite, la realizarea Holocaustului.

Revenind la articolul Dianei Dumitru, autoarea face exact același lucru – sapă dincolo de marile ideologeme (unitatea poporului sovietic, rezistența generală în fața inamicului, moldovenii ca victime ale celor două regimuri totalitare) și sondează terenul microscopic al interacțiunilor între oamenii reali în situații concrete.

Avantajul evident al acestei abordări este că scoate confruntarea din sfera abstractă a conflictului ideologic și-i dă o față (in)umană. În istoria povestită de Diana Dumitru victimele, la fel ca și călăii, au nume concrete, trăiesc cot la cot în locuri concrete, și-au fost vecini de zeci de ani, se văd pe durata războiului și, dacă au noroc, și după război.

E o istorie problematică și dureroasă, pentru că de cele mai multe ori e istoria unui eșec – cel al relațiilor inter-personale colonizate și exploatate de imperativele ideologice sau stereotipurile religioase.

Cercetătorul o spune din capul locului, băștinașii, adică moldovenii, știau despre deportarea evreilor și despre exterminarea lor. Deci nu aveau în nici un sens scuza ignoranței.

Un supraviețuitor, Michael Zilbering, povestește că vecinii săi, aceeași moldoveni cu care au co-existat vreme îndelungată, „au luat topoare, furci, bare de metal și au mers să omoare și să jefuiască evrei” (p.48).

Altă supraviețuitoare, Evghenia Sherman din Lipcani își amintește: „Cînd a izbucnit războiul, moldovenii imediat au ars casa noastră. Ei erau acei care i-au ajutat pe nemți, ei au ars case și oameni… Moldovenii erau mai răi ca SS…” (p.49)

Cîțiva moldoveni au violat femei de origine evreiască; alți moldoveni cumpărau evrei mai bine îmbrăcați și-i jefuiau de lucruri și haine, după care-i omorau; tot moldoveni băteau evreii din convoiul ce mergea spre Transnistria; țărani basarabeni se deplasau în masă, cu căruțele spre Florești, Edineț, Călărași și alte orașe cu populație evreiască unde cotrobăiau prin casele evreilor deportați și-și însușeau mobilă, covoare, perne – scenele par rupte din alte vremuri și ele în nici un caz nu fac parte din repertoriul de povești cu care nu auto-jelim pe 9 mai, 28 iunie sau în alte zile.

 Ele totuși s-au întîmplat printre noi, cu participarea voluntară a strămoșilor noștri, unii probabil încă în viață.

Asta nu înseamnă, în nici un caz, și autorul are grijă să menționeze acest fapt, că moldovenii basarabeni ar fi fost cu toții călăi ori că ar fi în mod intrinsec răi.

Însă pînă la urmă, așa cum zic rezultatele unor faimoase experimente psihologice, răul cel mare e comis de oameni normali.

Articolul pomenește și exemple în care, spre cinstea noastră, băștinașii au salvat evreii și i-au ajutat să supraviețuiască chiar și în condiții de lagăr și cu riscul de a fi pedepsiți ei înșiși.

Întrebarea: Cum e cu putință un rău atît de mare? rămîne totuși deschisă chiar dacă luăm în calcul faptul că contextul politic național al anilor 30 a favorizat și chiar stimulat anti-semitismul ori faptul că o bună parte a pogromurilor anti-evreiești a fost organizată pe față sau pe ascuns de către autoritățile statului.

Justificările generale și invocarea contextului nu țin drept argument plauzibil: constrîngerile au fost aceleași pentru toți dar doar unii au pășit dincolo de linia ce desparte în mod hotărît răul de bine.

Eu sper mult ca această contribuție a Dianei să pornească un proces de revizuire a unor mituri naționale (asta ne-ar ajuta să depășim și capcanele dihotomice Noi cei buni vs Ei cei răi).

Cred că Diana a făcut cel puțin două lucruri grozave:

–          a reușit să dilueze pe Noi (cei întotdeauna buni, eterne victime ale unor conjuncturi externe) și să adauge cîte puțin din acest Noi atît la victime cît și la călăi. E dureros, dar avem și multe motive de gîndire.

–          ne-a forțat să medităm la imensa cantitate de rău și ură ce se ascunde în relațiile noastre inter-personale și inter-etnice și care ar putea, în anumite condiții, să explodeze, așa cum a explodat pe durata războiului, așa cum a explodat pe 8-9 aprilie 2009 în comisariatele de poliție. Aici iar avem mult de gîndit…

Altă voce a supraviețuitorilor poate fi auzită la lectura contribuției Sandei și Igor Șarov, care investighează memoria deportărilor din 1941 și 1949.

În baza mărturiilor supraviețuitorilor deportărilor autorii găsesc că memoria construită și reconstruită permanent a deportărilor gravitează în jurul unor repere precum starea de permanentă  frică, presiune și psihoză colectivă, ameninţări, intimidări, arestări, maltratări (p.200). Un fapt remarcabil, atît memoria deportărilor cît și semnificațiile și justificările post-factum nu sunt unice sau omogene. Din contra, ele sunt conflict，duale și uneori chiar antagonice așa încît nu e greu uneori să-i vedem pe foștii deportați pe poziții adverse. Pe de o parte unii deportați vor purta veșnic dușmănie regimului comunist pentru că le-a distrus viața, pe de altă parte, alți deportați (cum e cazul lui Mina D. povestit la paginile 215-216) se re-integrează cu succes în societatea sovietică și ajung chiar să ocupe funcții de conducere în partid. Ultimii sunt nevoiți să construiască sofisticate discursuri justificatoare ale violenței a cărei victime nevinovate au fost.

Semn că memoria personală deopotrivă cu cea colectivă sînt sensibile la schimbare și, dacă mai trebuie de demonstrat,  nu fac copii fidele realității istorice ci adaptări la zi.

Cele cîteva contribuțiile externe ale volumului reușesc să contextualizeze volumul și să integreze cazul moldovenesc în mai largul cadru european.

Astfel Mark Sandle relatează că în Marea Britanie memoria războiului e re-construită în mod constant pentru a putea fi actualizată în funcție de cerințele zilei de azi.

Jutta Scherrer găsește un lucru similar în politicile memoriei în Franța și Germania – trecutul e încă un loc în care se poartă bătălii dure cu mize simbolice excepționale. Nici în una din țări, sugerează cercetătoarea, războiul nu e memorizat ”așa cum a fost” și e constant trecut prin grile care lasă unele subiecte afară (vina colectivă a nemților de rînd, colaboraționismul francezilor, aventurile coloniale).

În fine, Tatiana Jurjenko investighează fenomenul naționalizării și confesionalizării memoriei războiului în Rusia actuală și găsește că procesele politice curente în Ucraina afectează mult memoria războiului în orașul Harkiv.

Celelalte contribuții sunt trecute în revistă și analizate în prefața remarcabilă semnată de Andrei Cușco.

…Aș dori să recomand cartea aceasta politicienilor chiar dacă știu că majoritatea din ei nu citesc – ei ”cunosc” a priori adevărurile istorice. Și pe activiștii din multele tabere naționaliste și internaționaliste i-aș pune s-o citească, chiar dacă știu că nici ei nu prea au încredere în cărți: ei cred că lucrurile ce nu coincid cu părerea lor sunt neapărat falsuri sau manipulări.

Cea mai proastă soartă pentru această carte ar fi să fie citită doar de istorici (chiar dacă unora din ei le e recomandată cu insistență!).

Max Liebermann Der zwölfjährige Jesus im Tempel (rom. Copilul Isus în templu), 1879

Max Liebermann (1847-1935), pictor german de origine evreiască, reprezentant al Impresionismului.
Tabloul Copilul Isus în Templu nu e nici pe departe cea mai reușită lucrare a lui Liebermann, dar rămîne a fi fără îndoială cea mai controversată. Varianta care s-a păstrat nu e cea originală, ci conține cîteva retușări dintre care cea mai importantă ține de chipul lui Isus.
Pînza a fost expusă pentru prima oară în 1879, cu ocazia Expoziției Internaționale de Artă de la Munchen într-o perioadă în care Germania lui Bismark luneca încet spre antisemitism.
Primul care a reacționat negativ a fost Friedrich Pecht, criticul de artă al ziarului Augsburger Allgemeine Zeitung. Acesta scria că Liebermann ar fi desenat ”cel mai urît copil  evreu imaginabil” ce se afla în compania ”unei adunături de tîrgoveți evrei de cea mai joasă speță”.
Pecht afirma că sensibilitatea și sentimentele religioase ale poporului german fuseseră profund ofensate de acest tablou ”nerușinat”.
Tabloul lui Liebermann a ajuns subiect de discuție aprigă și în Parlamentul bavarez unde un deputat ar fi declarat că lucrarea reprezintă un ”miros urît pentru nasul națiunii germane”.
Liebermann a fost nevoit să ”umble” la tablou. Schimbarea cea mai grozavă a suferit-o Isus. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să fie de-istoricizat, adică scos din istoria comunității și vremii în care s-a născut, și adaptat la gusturile rasiale selecte ale elitelor culturale și politice germane.
Drept rezultat, puștanul mediteranian a fost transformat în adolescent arian, cu păr mai blond și față deschisă, în conformitate cu ”chipul tradițional al copilui german”.
Aici pot fi văzute în contrast cele două versiuni ale tabloului, prima e cea care s-a păstrat, iar a doua a fost recuperată din schițele pictorului.

Max Liebermann a murit în 1935, la 2 ani după accederea lui Hitler la putere. Soția pictorului, Martha, s-a sinucis în martie 1943, la vîrsta de  85 ani, după ce a fost înștiințată că va fi deportată în lagărul de concentrare Theresienstadt.

P.S. Isus-ul originar al lui Liebermann rupea o tradiție germană începută încă de Albrecht Dürer ( Jesus unter den Schriftgelehrten, 1506; Museum Thyssen-Bornemisza, Madrid).

Cu cîțiva ani înaintea lui Liebermann, în 1851, Adolph Menzel, unul dintre pictorii favoriți ai lui Hitler, prezenta și el publicului german un Isus roșcat și cîrlionțat, ce se asemăna, cum era firesc, cu portretul copilului german tipic (a se vedea asemănarea izbitoare între Hensel al lui Alexander Zick și Hristosul lui Menzel):

Surse:

http://www.germanhistorydocs.ghi-dc.org/sub_image.cfm?image_id=1318

http://www.nytimes.com/2006/03/20/arts/design/20max.html?pagewanted=all&_r=0

http://syndrome-de-stendhal.blogspot.com/2012/09/jesus-der-judenbengel.html

http://www.morgenpost.de/kultur/berlin-kultur/article1211126/Liebermann-Villa-praesentiert-uebermalten-Jesus.html

Beth Irwin Lewis, Art for All? The Collision of Modern Art and the Public in Late-Nineteenth-Century Germany. Princeton: Princeton University Press, 2003, pp. 46-51