Aug 25 2011

despre experientele religioase

Vitalie Sprînceană

(…) Orice experiență religioasă trebuie caracterizată. Categoriile ce articulează experiența religioasă aparțin, de regulă, religiei cu care subiectul a avut interacțiuni în prealabil. Astfel, nu e deloc întâmplător că creștinii simt prezența lui Isus în timp ce persoanele ce se închină strămoșilor vor percepe proximitatea înaintașilor; catolicii o văd pe Maica Domnului într-o fereastră din Brooklyn în timp ce protestanții n-o văd. Mai mult decât atât, în toate cazurile subiectul descrie experiența religioasă în termenii religioși care îi sunt deja familiari.

Așa încât, departe de a reprezenta un test independent al doctrinelor transmise prin tradiție, experiențele religioase implică legitimitatea unor doctrine deja existente…

Citind Noul Testament, creștinii pretind că sesizează divinitatea lui Isus. În mod egal, în locurile sacre, aborigenii australieni vor tresări la amintirea Vremurilor de Aur (Illo tempore), iar hindușii experimentează, pe durata rugăciunii, apropierea unei divinități.

Philip Kitcher, “Challenges for secularism” in The Joy of Secularism, Princeton University Press 2011.


May 4 2009

filosofia, la Chisinau. Si altundeva

Vitalie Sprînceană

Am găsit, rătăcind pe web, un articol, „Filosofia, la Chişinău”, al d-lui Andrei Stavilă, publicat în numărul din ianuarie 2006 al revistei Convorbiri Literare (Iaşi), bucată care aduna, impresiile şi amintirile „triste, dar vii” ale autorului în privinţa participării, de câteva ori, la seriile de conferinţe iniţiate de USM (Universitatea de Stat din Moldova). În particular, d-l Stavilă se referă la una din ele, Filosofia, sociologia si tînara generatie  (Chisinau, 8 – 9 octombrie 2003), ale cărei materiale au fost adunate într-o carte publicată la editura universităţii în acelaşi an.  Cum Catedra de Filosofie şi Antropologie a pomenitei instituţii, din care fac parte, deja de aproape an şi eu, nu are un abonament instituţional la presa culturală, şi cum, pentru mine personal, revista Convorbiri Literare stă într-o zonă exterioară lecturilor mele din periodica literară, apoi, că d-l Stavilă tot nu a găsit timp/inspiraţie să trimită un mail de semnalizare la cineva din Chişinăul insituţional, articolul a fost reperat abia acum, întâmplător… Şi cum revista Convorbiri Literare nu are un forum sau o altă formă de comentariu/feedback, am decis re-publicarea articolului în cauză pe blog, după care voi prezenta anumite comentarii/obiecţii.  

 

FILOSOFIA, LA CHISINAU

        Andrei STAVILĂ


      

           Într-un fel, trebuie sa recunosc, nu ma duc niciodata cu prea multa placere la Chisinau. Pentru mine acest oras este dovada palpabila a existentei unei diviziuni sociale radicale între doua si numai doua categorii de cetateni: cei foarte bogati si cei foarte saraci. Alaturi de cazinouri cu firme luminoase jucause, concepute din mii de leduri multicolore, îmbiindu-te sa-ti lasi acolo toti banii cîstigati în ultima zi la bursa, vezi bordeie mohorîte, pentru care un firicel de fum iarna, iesind din hogeag, constituie cartea de vizita a luxului fericitei familii traitoare în el. Înca de la autogara te întimpina o buda ciudata, cu despartitoare înalte pîna la sold, probabil pentru a-ti compara zestrea daruita de Dumnezeu ( sive Natura!) cu cea a vecinului. Iar în aceeasi sala, pe o jumatate de perete acoperit cu faianta, salasluieste, imens si batjocoritor, un poster cu o superba femeie goala, asa cum numai acelasi Dumnezeu ( sive Natura), în preaplina-i îndurare, a putut oferi spre bucuria eterna a privirii neamului barbatesc.

 

Daca iesi din perimetrul autogarii, undeva nu foarte departe te trezesti într-o piata imensa, unde poti cumpara de-a valma rahat turcesc si spargatoare de nuci, aparate de zdrobit usturoiul si ciorapi de proasta calitate, placinte cu brînza sau carne anume parca depozitate în cele mai murdare locuri cu putinta. Si daca totusi înca nu ti s-a întors stomacul pe dos, asta se va întîmpla imediat, pentru ca apar tarancile grase strîngînd în brate, ca si cum ar cara lemne pentru foc, vreo cîteva zeci de batoane de salam, pe care fiecare trecator îsi lasa amprentele, atunci cînd încearca sa-si faca loc prin multimea bezmetica, aflata acolo parca nici sa cumpere, nici sa vînda, fara nici un scop, un miriapod suprarealist pe fruntea caruia sta agatata denumirea moldoveneasca a singurului grup sanitar din întregul talcioc: „viceu” ( sic !).

 

Cînd, apropiindu-te de universitate, speri sa ajungi într-un loc mai acatarii, chiar pe treptele institutiei esti anuntat ca te afli la „fumuar” ( sic !), adica locul în care se fumeaza. Înainte de conferinta esti invitat la masa, la cantina, unde primele lucruri care îti sar în ochi sînt asa-zisele „servetele”, de fapt bucati triunghiulare taiate neîndemînatic dintr-o coala de hîrtie de împachetat, lucioasa si total inadecvata scopului pentru care se afla pe masa. Cine poate îngurgita ceva, ignorînd studentii saracaciosi uitîndu-se la tine de parca le-ai mînca din portia lor, poate merge mai departe, direct în sala unde va avea loc conferinta.

 

Cam asa arata o parte din amintirile triste, dar foarte vii, care mi-au ramas din cele vreo trei vizite facute în tot atîtia ani la Chisinau, pentru a onora invitatia gazdelor de a participa la seriile de conferinte initiate de USM („Universitatea de Stat din Moldova”). Nu vreau însa sa insist asupra lor, asupra sentimentului de furie, frustrare si neputinta resimtit si acum, cînd ma gîndesc la saracia în care traiesc cei pe care-i numeam, o data, „fratii nostri de peste Prut”. Doresc totusi sa astern pe hîrtie cîteva cuvinte despre volumul colectiv pe care îl am în fata, si care reuneste articolele prezentate la conferinta internationala Filosofia, sociologia si tînara generatie (Chisinau, 8 – 9 octombrie 2003) * .

 

Parcurgînd volumul avut în vedere realizezi ca, în ciuda unor mici exceptii, diferenta între calitatea vietii din oricare oras din România si capitala Republicii Moldova se prelungeste si asupra diferentei intelectuale dintre spatiile universitare si academice din cele doua tari. Izolarea informationala (determinata, printre altele, si de necunoasterea limbilor straine – o problema pentru întregul spatiu rusofil, asa cum moldovenii o recunosc cu sinceritate), naivitatea stiintifica, patriotismul patetic, abordarile metodologice învechite, dialectul românesc neintentionat hilar fac din luarile de pozitie ale autorilor moldoveni mai curînd un domeniu de cercetare sociologica, decît contributii stiintifice riguroase. Între limbajul de lemn al Aureliei Crivoi, „prorectorul pentru studii” („misiunea sfînta a universitarilor este pregatirea specialistilor cu studii superioare de înalta calificare” – p. 3) si pîna la formularile patetice ale aceleiasi autoare („cei care peste 15-20 de ani vor conduce aceasta tarisoara minunata” – p. 3), cuvinte exemplare pentru un întreg spatiu cultural, se deschide o perspectiva nu atît derizorie, cît mai ales trista, asupra nivelului educational în aceasta tara.

 

Uneori te simti în atmosfera orwellianului 1984 , atunci cînd asisti cu uimire la rescrierea istoriei. Afli, astfel, despre traditionalele legaturi „moldo-franceze” (!?), iar Alexandru Babii, Vasile Tapoc si Emil Vrabie scriu despre „gînditorul nostru” (adica al moldovenilor!) Alexandru Scarlat Sturdza (p. 34). Pentru ca sa fie si mai mare confuzia, un alt profesor moldovean, Dumitru Caldare, vorbeste despre „cronicarii nostri” atunci cînd discuta cronografia româneasca din secolele XVI-XVIII (p. 87), lasînd impresia ca, pentru domnia sa, si în ciuda compatriotilor sai tocmai mentionati, nu exista nici o deosebire de neam între moldoveni si români.

 

În filosofie înca se mai vorbeste, pe celalalt mal al Prutului, despre teme demult perimate, precum „progresul istorico-filosofic” (p. 34). În politica se cere „neutralizarea agresiei ( sic !) neoliberalismului occidental, a vesternalizarii ( sic !) vietii economice, politice si culturale în tarile orientale si în tarile în curs de dezvoltare” (Petru Rumleanschi, p. 25). La tot pasul se întîlnesc fie prezentari ale dezvoltarii istorice a unui domeniu sau curent, fie biobibliografii ale unor autori traitori în secole demult apuse, si despre care deja s-a scris enorm (vezi prezentarea, pe doar trei pagini, a ideilor generale ale lui Giambattista Vico, de catre Nicolae Cojocaru – pp. 60-63). Aproape nicaieri nu se regasesc ideei discutate acum în cercurile stiintifice internationale, dintr-un domeniu sau altul. Ca si cum moldovenii nu stiu nimic, nu cunosc nimic, nu au nimic de spus…

 

O exceptie o constituie un agreabil si talentat orator, profesorul Teodor N. Tîrdea, neobosit cercetator într-ale bioeticii , cu siguranta unul dintre putinii care ar putea sta cu fruntea sus în cadrul oricarui colocviu international (vezi Natura umana si geneza problemelor globale: aspecte sociofilosofice si metodologice, pp. 106-112).

 

Diferenta între reprezentantii Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi (Elena Puha, Nicu Gavriluta, Constantin Salavastru, Petru Ioan) si exponentii cei mai valorosi ai mediului universitar moldovean (Vasile Tapoc, Constantin Lazar, Aliona Onofrei, Victor Ciorba etc.) se observa si în ceea ce priveste obiectivismul detasat necesar oricarei cercetari. Daca autorii români încearca sa studieze riguros o problema stiintifica, omologii lor moldoveni fac întotdeauna trimiteri la contextul socio-politic-cultural în care traiesc, neputîndu-se desprinde de anumite tendinte nationaliste, fie ei filo-rusi sau filo-români.

 

Oricum ar fi, recomand acest volum în primul rînd sociologilor, dar nu numai lor. Oricine îl va citi, va fi de acord ca, de multe ori, calitatea vietii înseamna si calitatea actului cultural, sau stiintific. Si va mai fi de acord ca patetismul si pasiunile apartin mai degraba începuturilor unei culturi tinere. Daca moldovenii îsi construiesc acum, asa cum au dorit atît de mult, o identitate proprie, atunci si cultura lor va trebui oarecum construita de la zero. Dar pentru aceasta este nevoie de deschidere fata de multe alte spatii, nu numai fata de cel românesc.

 

 

 

* Vasile Tapoc (coordonator), Filosofia, sociologia si tînara generatie (Chisinau, 8-9 octombrie 2003), CE USM, Chisinau, 2003, 402 p.

 

sursa articol: Convorbiri Literare, ianuarie 2006

 

 

Vitalie (eu):

Nu am dreptul să comentez amintirile d-lui Stavilă cu privire la oraş/universitate/ţară, acestea fiind impresiile dumnealui exclusive şi intime, într-o măsură oarecare turistice şi deci superficiale (anumite trăsături ale situaţie/contextului fac ca locuitorii acestui spaţiu să perceapă, ca un fapt normal, şerveţelele unsuroase, piaţa imensă şi restul ciudăţeniilor – asta nu le justifică, ci le explică), iar eu îi respect această intimitate, mai ales că coincide, în linii generale, cu descrierile interne, adică locale, ale ţării/universităţii/urbei.

Comentariilor d-lui Stavilă despre stilul de joc filosofic practicat la Chişinău acest statut intim de imunitate argumentativă le este însă inaccesibil.

Deci:

1. „izolarea informaţională cuplată cu necunoaşterea limbilor străine” – este explicabilă, parţial, prin faptul că universitarii moldoveni beneficiază de avantajul cunoaşterii limbii ruse (fapt valabil pentru 100 % dintre ei, inclusiv pentru cei tineri, cu studii în Occident). Spaţiul editorial rusesc este infinit mai bogat (în rusă, se traduce mult mai mult decât în română, inclusiv din autori minori sau de nişă), mai accesibil (majoritatea lucrărilor traduse în rusă, inclusiv cele din zona ştiinţelor socio-umane sunt scanate şi plasate în mod gratuit pe web, e o problemă aici cu drepturile de autor, dar aşa e internetul rus: mare, permisiv şi relativ ilegal) şi în fine, mai ieftin – un Kant în rusă e de x ori (x e un număr mai mare decât 2) mai ieftin decât un Kant în română şi tot aşa. S-a mai scris, inclusiv pe acest blog, de inexistenţa la Chişinău, a unor biblioteci româneşti cu apariţii la zi, prin intermediul căreia care publicul cititor să acceseze noutăţile ştiinţifice, apariţiile editoriale, dezbaterile ştiinţifice şi intelectuale ale vremii în limba română… În aceste condiţii conectarea mediului universitar şi cultural basarabean la spaţiul intelectual rus mi se pare firească, iar toate avantajele formale (viteză – ediţia în rusă a cărţilor străine, apare, de obicei, în acelaşi an cu originalul sau la un interval temporal suficient de mic, cost, accesibilitate) sunt de partea factorului rus. Sigur, această situaţie impune ceva limitări: lejeritatea cu care intelectualul moldovean se conectează la circuitele mondiale ale cunoaşterii şi ideilor prin filiera rusă scade atractivitatea şi necesitatea cunoaşterii limbilor de provenienţă a teoriilor, ideilor, dezbaterilor. Mai e şi „prostul obicei” al ruşilor de a edita, traducerile din zona ştiinţifică însoţite de comentarii largi şi pertinente, astfel că intelectualul moldovean capătă astfel atât la conţinutul original al tezei, cât şi ceva piste de interpretare. Pentru ediţiile româneşti ale unor cărţi filsoofice/sociologice recente, aceste prefeţe/comentarii lipsesc… încă.

2. „naivitatea ştiinţifică” şi „patriotismul patetic” – d-l Stavilă e dator cu ceva explicaţii, altfel afirmaţia stă suspendată în aer.

3. „abordarile metodologice învechite” şi „în filosofie înca se mai vorbeste, pe celalalt mal al Prutului, despre teme demult perimate” plus „Aproape nicaieri nu se regasesc ideei discutate acum în cercurile stiintifice internationale, dintr-un domeniu sau altul.” apoi „La tot pasul se întîlnesc fie prezentari ale dezvoltarii istorice a unui domeniu sau curent, fie biobibliografii ale unor autori traitori în secole demult apuse, si despre care deja s-a scris enorm” – este, se pare, unul din argumentele centrale ale textului d-lui Stavilă. Pilonul ăsta retoric, aparent sigur, e îngropat în sol lunecos:

a) nou vs vechi – o cercetare care ar viza conceptul Fiinţei sau existenţei la Aristotel, una care ar aborda Meditaţiile lui Descartes (în plin secol XX, Foucault şi Derrida, au comis o asemenea „impertinenţă”) sau un pasaj obscur din Sfântul Augustin, nu ar fi mai puţin preţioasă sau utilă (în oricare din sensurile utilităţii) decât o investigaţie asupra aspectelor ontologice ale unui Counter Strike sau Harry Potter sau problema drepturilor Ailuropoda melanoleuca (urşii panda) în contractul social chinez.

Acest criteriu al noutăţii mi se pare steril dacă nu e însoţit de un altul, al calităţii/conţinutului/originalităţii/utilităţii. E o trăsătură formală inconsistentă şi abuzivă care poate descalifica un text filosofic/o contribuţie teoretică importantă doar din motivul că aceasta nu e la modă. Nu vreau (şi sper că d-l Stavilă e de acord cu mine) să judec un text filosofic sau din oricare alt domeniu cultural/ştiinţific exclusiv prin prisma noului… E deranjantă absenţa, din cadrul acestui tip de evaluare a contribuţiilor unor texte, a criteriului consistenţei interne a textului… Pe de altă parte, conectarea unor texte la trendurile zilei, nu e un criteriu semnificativ pentru consistenţa lor: simţul critic nu trebuie omorât/anulat cu asemenea surogate…

b)  chiar dacă d-l Stavilă nu intenţiona, în articolul său, să utilizeze acest fals argument, există un risc legitim, al ideologizării unui asemenea tip de demers, astfel încât, procesul normal al dezvoltării ştiinţelor şi teoriilor, să includă, într-un viitor plauzibil, un criteriu de validare nejustificat: conexiunea obligatorie a textului cu actualul, imediatul (e o rană filosofică deschisă şi definirea acestui actual, imediat, concret).

c) în al treilea rând, circumscrierea unor zone de cercetare, instaurarea unor porţiuni  tabu (indiferent că este utilizat argumentul utilităţii, al învechirii) în cadrul cercetării ştiinţifice şi căutărilor intelectuale contravine procesului firesc al interogaţiei filosofice, care se va vedea oprită să investigheze anumite bucăţi ale realităţii, cenzurate eficient de judecătorul „noutăţii”.

d) ruperea legăturilor cu tradiţia ştiinţifică e o altă consecinţă nedorită a argumentului utilizat de d-l Stăvilă. Ar trebui să pierdem prea multe dacă ne declarăm neofiţi cu ziua: faptul că filosofia este condamnată, de însuşi statutul său, dar şi de limitele inerent raţiunii umane însăşi, să dezbată probleme vechi, perimate, dar eterne: Viaţa, Moartea, Libertatea, Dumnezeu; bogăţiile teoretice şi de idei ale trecutului ca sursă de inspiraţie pentru meditaţia filosofică.

Entuziasmul pentru bioetica „actuală” a d-lui Ţârdea e din acelaşi film, în care eroul pozitiv este cel cu pantofi lustruiţi de la Prada, iar băieţii răi sunt restul…

4. „dialectul românesc neintentionat hilar” – absolut de acord: există carenţe la capitolul acurateţe lingvistică şi conceptuală. E un punct în care, sper, se va lucra pe viitor.

5. „rescrierea istoriei”  – un proces aproximativ firesc, chiar dacă, în forma sa extremă, reprezintă un cancer al tradiţiilor intelectuale. Boala în cauză stă şi în unele zone ale spaţiului cultural românesc: vezi inventarea, aproape ideologică şi ea, a unor legături ale lui Heidegger cu die Lateiner din Europa răsăriteană (la care face referinţă, cu generozitate, un Constantin Noica), iar exemplul cu cronicarii români (între altele, românitatea lor e la fel de problematică precum moldovenitatea propusă de d-l Căldare) este irelevant: trecutul (în cazul nostru Evul Mediu) e un vas din care oricine îşi ia aproximativ ceea de ce are nevoie)… Alta e problema dacă împrumutul respectă nişte criterii minime de decenţă intelectuală…

Sper să fi reuşit, să adun, în modestul meu comentariu măcar câteva din punctele pe care stă acest articol. Mai curând o schiţă rapidă, decât o abordare minuţioasă mi s-a părut textul d-lui Stavilă. Simplificările pe care le-a făcut, pentru a respecta economia abordării, au omis (intenţionat sau fără voie) unele detalii apreciabile, iar în alte părţi, intervenţiile d-lui au colportat un ton vehement, neîntemeiat însă. Unele obiecţii mi se par pertinente şi sper, cineva din responsabilii instituţionali (dar şi indivizii aparte) să le citească şi eventual, să le ia în calcul pentru o îndreptare a situaţiei. 

 

 

 

 

 


Aug 5 2008

filosofia cu copiii

Vitalie Sprînceană

Text apărut în suplimentul Contrafort Studenţesc, Numărul 6, (164), iunie 2008 al revistei CONTRAFORT.

Filosofia cu copiii

Filosofia cu copiii este o orientare filosofică recentă, o abordare eretică, oarecum în răspăr cu tradiţia filosofiei academice. Însăşi premisa fundamentală a acestui curent – educabilitatea filosofică a copiilor – este intens discutată. Filosofii sunt foarte divizaţi în această chestiune:

– pe de o parte, filosofi ca Michel Onfray şi Karl Jaspers găsesc copilul înzestrat cu o spontaneitate filosofică specifică, prin „de ce?” – ul masiv şi radical. Pentru aceştia, «a filosofa» înseamnă să-ţi pui o întrebare ca pentru prima oară (fr. pour lesquels philosopher c’est se mettre devant une question comme pour la première fois.)

– pe de altă parte, alţi filosofi, deşi acceptă o copilărie a filosofiei (de exemplu, naşterea ei în Occident la presocratici), în nici un caz copii filosofi, pentru că «a filosofa», pentru ei, e a ieşi din copilărie (Descartes) [1]

Controversele teoretice nu au împiedicat însă filosofia cu copiii să se dezvolte vertiginos, mai ales în Statele Unite, unde Matthew Lipman fondează în 1974 Institute for the Advancement of Philosophy for Children (IAPC – Institutul pentru Promovarea Filosofiei pentru Copii). Lipman propune ca scop major al filosofiei cu copiii stimularea gândirii critice, definită de el ca o gândire care (1) facilitează judecata copiilor pentru că se (2) bazează pe reguli şi criterii, (3) se autocorectează şi (4) este sensibilă la context. (“A primary goal of Philosophy for children is to foster critical thinking, defined by Lipman as „thinking that (1) facilitates judgment because it (2) relies on criteria, (3) is self-correcting, and (4) is sensitive to context.”)

Un alt moment important al filosofiei pentru copii este motivaţia politico-socială. Pentru Lipman, între studiul filosofiei şi studiul democraţiei trebuie stabilită o relaţie de interdependenţă. Apariţia şi dezvoltarea gândirii reflexive (abstracte) la copil în sânul unei comunităţi de cercetare va fi un mijloc de a educa democraţia. E prezentă şi o schimbare de registru în ideologia pedagogică, o mutaţie «postmodernă», cu deplasarea centrului de greutate dinspre profesor (filosof) spre elev (copil).

Oscar Brenifier, de la l’Institut de Pratiques Philosophiques (Franţa), formulează 3 atu-uri ale metodei filosofia cu copiii:

– argumentul autonomiei (Copilul trebuie să înveţe să muncească de unul singur, altfel el va căuta întotdeauna răspunsurile la autorităţile stabilite, în loc să scotocească în sine însuşi)

– argumentul valorii (copiii au nevoie de valori pentru a se construi pe sine, au nevoie de puncte de reper fără de care ei nu pot să crească şi să se constituie pentru a deveni adulţi responsabili, valori fără în absenţa cărora un om matur nu este complet. De asemenea, părinţii sau profesorii, în scopul de a educa, trebuie să direcţioneze gândirea copilului spre chestiunile fundamentale: adevăratul şi falsul, binele şi răul, adevărul şi minciuna, frumuseţea şi urâtul, interdicţiile şi obligaţiile, drepturile şi datoriile etc.)

– argumentul îndoielii (afirmând că incertitudinea generează anxietate, părinţii îşi zic: trebuie să protejăm mica făptură. Dar, în acelaşi timp, protecţia permanentă a copilului nu-i permite acestuia să-şi dezvolte forţa psihică. Dacă un adult concepe responsabilitatea sa faţă de copil în mod principal ca o protecţie împotriva lui însuşi şi împotriva lumii exterioare, nu trebuie să fim uimiţi că acest copil va dezvolta o viziune paranoică a lumii, a unei lumi care nu se va asemăna niciodată cu cea care ar fi trebuit să fie, o lume asupra căreia, ca adult, nu va putea interveni niciodată, pentru că niciodată acest copil nu a lucrat asupra capacităţilor sale şi pentru că nu i-a fost dezvăluită puterea proprie. Cum poate cineva să fie generos şi liber, dacă el n-a suferit (resimţit) niciodată angoasa îndoielii, dacă n-a învăţat să lupte cu ea, s-o accepte, s-o rezolve şi s-o iubească ca pe un soi de dezechilibru care hrăneşte spiritul şi-l menţine treaz?») [2]

Metoda filosofiei cu copiii o rupe cu tradiţia idealizării vârs­tei copilăriei (dacă mai era nevoie, or, Freud în psihanaliză, William Golding în literatura universală, pentru a nu oferi decât câteva exemple extreme, au deconstruit, sperăm că pentru totdeauna, mitul inocenţei copilăriei). Apoi, înseşi condiţiile sociale în care unii copii trăiesc sunt foarte dure: plecarea părinţilor, divorţuri, foame, muncă, violenţe, tratament inuman, lipsa de dragoste din partea părinţilor, sărăcie etc. – chiar în ţările aşa-zise dezvoltate. Reflecţia filosofică, în acest caz, va învăţa copilul să ia distanţă faţă de emoţiile resimţite, şi să reziste situaţiilor angoasante. Această metodă este de o utilitate deosebită în cadrul clasei pentru că «e colectivă, pentru că fiecare elev poate să trăiască experienţa ieşirii din solitudinea sa existenţială, să înţeleagă că întrebările sale sunt, de fapt, întrebările fiecăruia, ceea ce creează un sentiment de apartenenţă, de condiţie umană împărtăşită, care-l va ajuta pe copil să trăiască în comunitate.»

Un bun argument în favoarea demersului filosofiei cu copiii este aşa-zisul efect Pygmalion (Rosenthal) – „teacher-expectancy effect” (profeţii care se autorealizează, dintre care cea mai cunoscută este teorema lui Thomas: «Dacă oamenii definesc nişte situaţii ca fiind reale, aceste situaţii devin reale prin consecinţele lor.») – în anumite situaţii, unii studenţi înregistrează performanţe mai mari decât colegii lor din simplul motiv că se aşteaptă de la ei să procedeze astfel. Efectul Pygmalion (Rosenthal) porneşte de la ideea că studenţii internalizează şi transformă în stimuli de acţiune aşteptările superiorilor lor. Or, «există mai multe şanse ca un copil să eşueze, dacă profesorii săi îl cred incapabil, şi invers, unii copii reuşesc doar pentru că pedagogii au crezut în ei. Pe de o parte, aceasta se întâmplă din motivul că, atunci când credem într-un copil, el îşi sporeşte încrederea şi respectul de sine, şi, pe de altă parte, pentru că Învăţătorul va „face” tot posibilul ca aceasta să se producă. În aceeaşi ordine de idei, atâta timp cât în clasă nu se va deschide un spaţiu de discuţii ad-hoc pentru apariţia şi formularea întrebărilor existenţiale, copiii nu au cum să înveţe să se exprime. Atâta timp cât nu vor fi organizate discuţii, elevii nu vor şti să discute, şi asta din motivul că acest lucru se învaţă – atâta timp cât nu se stabileşte în cadrul unei clase o comunitate de cercetare, elevii (copiii) nu vor învăţa să se chestioneze reciproc, să definească, să argumenteze şi să rezolve chestiunile de dispută sau neconcordanţa de idei. La fel, cât timp se va crede că copiii nu sunt capabili să filosofeze, ultimii nu vor face proba unei dorinţe de a o face, pentru că învăţătorul (pedagogul) nu va fi creat nici o condiţie psihologică – de exemplu, comunitatea de cercetare -, sau didactică – cum este viziunea filosofică creată de exigenţele intelectuale ale discuţiei.»

Note:

[1] «La philosophie, une école de liberté. Enseignement de la philosophie et aprentissage du philosopher: État des lieux et regards pour l`avenir», UNESCO, 2007, p.

[2] http://www.brenifier.com/francais/les_questions_des_enfants.htm

[3] «La philosophie…», p. 8

Vitalie Sprânceană