blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Category: religie Page 1 of 7

Biserica Ortodoxă din Moldova este combativă și curoajoasă în lupte inutile…

Biserica Ortodoxă din Moldova este combativă și curoajoasă în lupte inutile…
Sînt vreo două războaie inutile pe care Biserica Ortodoxă le poartă de cîțiva ani.
Un război inutil este cel cu comunismul. Ca orice război laș el a început…după prăbușirea comunismului, adică post-factum. Pe vremea URSS Biserica Ortodoxă nu avea cînd să lupte cu regimul – se grăbea să colaboreze ca nu cumva să-și piardă toate pozițiile.
Al doilea război pe care Biserica Ortodoxă îl poartă este cel..cu bunul simț. Ba împotriva ”cipurilor”, ba împotriva ”gayilor”, ba ”împotriva ideologiei genului”, ba împotriva antenelor 5G…Ultima luptă e cea împotriva celor care luptă împotriva virusului Covid-19…(Ca să înțelegeți: Biserica e de partea virusului.)
În loc să contribuie la atenuarea efectelor pandemiei, la consolidarea comunităților, la organizarea ajutorului pentru grupurile vulnerabile, Biserica Ortodoxă…vrea să scoată steaguri și să pozeze în chip de erou (exact în momentul în care actul cel mare de eroism e …să stai acasă și să nu fii un lanț în veriga de distribuție a virusului).
Ultimul episod al acestei lupte inutile este reprezentat de adresarea mitropolitului Vladimir către prim-ministrul Chicu
Șeful Mitropoliei Moldovei se plînge că restricțiile aplicate bisericii în perioada pandemiei sînt prea dure – amenzi, restricții de adunare etc.
Curiozitatea 1 – adresarea vine după ce instanțele de judecată au început să lase în vigoare amenzile aplicate de poliție și contestate de biserică (biserica preotului cu locuințe de milioane, Pavel Borșevschi, strînge 22 mii de lei pentru a plăti amenda).
Curiozitatea 2 – misiva îi e adresată prim-ministrului Chicu (omul care răspunde, inclusiv juridic și politic, de măsurile luate și implementate pe timp de pandemie. Mitropolitul se putea adresa prezidentului-evlavios Dodon, dar probabil înțelege că Dodon nu decide mare lucru în activitatea de zi cu zi a instituțiilor…
Curiozitatea 3, teologico-politică – mitropolitul vorbește că Biserica e mai veche decît statul Republica Moldova și că din asta ar trebui să decurgă un statut privilegiat (mergînd pînă la a fi deasupra ordinii politice și legale a țării).
Nu știu ce o să facă Chicu – pentru că opțiunile pe care le are sînt proaste.
Ori nu cedează în fața bisericii și își creează imagine de ”prigonitor” al Bisericii (figură retorică folosită des – preoții pe BMW-uri și cu case de lux se prezintă ca fiind ”martiri prigoniți”).
Ori cedează și atunci…nimeni nu ar trebui să plătească amenzi pentru încălcarea regimului de carantină și ar trebuie să ne așteptăm la o nouă explozie a cazurilor de Covid (pentru care Chicu și restul Guvernului pot fi anchetați și băgați la dubă)…

Plimbatul icoanelor și…crearea miturilor în regim live

Patriarhul Moscovei Kirill tot nu sta fara treaba pe perioada pandemiei. El face lucruri importante.
Ieri a urcat intr-un Mercedes blindat si a facut inconjurul Moscovei cu nu stiu ce icoana si s-a rugat ca orasul sa fie protejat de COVID-19.
Cortegiul patriarhului a fost insotit, evident, de politie – nici nu stii cum dusmanii (americanii, intelighentia liberala, anarhistii), fura strasnica arma a Patriarhului…
Cortegiul a facut un tur pe centura orasului Moscova cu icoana. Capitala deja va fi “protejata”. Celelalte parti ale Rusiei nu intra in zona de protectie a icoanei si sa se descurce cum vor (ele pot fi lasate la cheremul coronavirusului).
…Pe acest fundal, gestul preotilor moldoveni de a inconjura intreaga Moldova intr-un avion privat pare unul de incluziune. Ei au aratat icoana nu doar celor cu viza de resedinta in Chisinau ci si celor din Edinet si Cahul…
Traim intr-un Ev Mediu cu smarfoane: punem dronele si robotii sa tîrîie icoane și aghiazmă prin lume.

Altfel, dincolo de aspectele ridicol-comice ale ”plimbatului icoanelor” cu drona, avionul sau mercedesul blindat în jurul/deasupra orașelor amenințate de pandemia, biserica ortodoxă încearcă să re-creeze un mit.
Poate chiar să îl creeze, pentru că prima oară cînd s-a întîmplat mitul…nu e cert că s-a întîmplat în genere.
Plimbările de icoane de acum se referă și repetă în mod clar o situație mitică: în toamna lui 1941, cică, cînd nemții erau la 30 km de Piața Roșie, nu știu ce preot a zburat deasupra Moscovei cu o icoană…În noaptea care a urmat ”Dumnezeu” a trimis un ger de -30 grade și nemții au fost opriți…”Minunea” a apărut post-factum în anii 90, în unul din ziarele naționaliste și a fost preluată ulterior și de presa mainstream…De atunci a devenit un fel de legendă urbană. (O altă legendă, că Stalin s-ar fi întîlnit cu Matrona, o călugăriță rusă, și că asta ar fi întors cursul războiului, e re-actualizată aproape zilnic cînd demnitarii se întîlnesc cu lideri religioși).
Dacă mitul din 1941 e mit imaginat retrospectiv, pentru crize ulterioare Biserica ortodoxă construiește acum un mit documentat, cu foto și video și arhivă…

Religiozitatea comodă, adică atunci cînd convine

Vreo patru ani în urmă, a fost Patriarhul Kiril la Chișinău. În timpul vizitei, a depus, cu mult-mult tam-tam flori la basorelieful mitropolitului Bănulescu-Bodoni (fost Librărie Academică, acum magazin Orange).

Ceva vreme ”preafericita urnă cu flori”, inaugurată de un ditamai patriarh și un mitropolit, a stat lîngă basorelief și pe urmă a fost măturată de acolo, pentru că strica vidul magazinului Orange. N-a ajutat-o că a fost inaugurată de ditamai patriarul. Tovarnîi vid e mai important…


Un caz oarecum exemplar pentru ”religiozitatea” locală. Exaltată atunci cînd ajută la ceva (să cîștigi o rublă, să dai în cap la gay și feministe, să nu plătești impozite). Și ignorată de îndată ce încurcă la ceva (la cîștigatul unei ruble, de exemplu).
p.s. prima poza e de azi, 2017. a doua, de calitate mai proastă, e din 2014.

religiozitate

Imaginea compozită (două afișe publicitare puse unul peste altul) poate fi privită în două feluri. Pe de o parte, ca un colaj reușit: Promoție fierbinte pentru Balul de Absolvire 2016, Karaoke Concert Hall…Mănăstirea Saharna…Și e amuzant să vezi aceste vecinătăți publicitare – diverse afișe care stau alături sau unul peste altul…

Pe de altă parte, dacă mergi strict pe afișul religios observi că așa-zisul pelerinaj ”religios” e de fapt o călătorie într-o lume religioasă necanonică…
Care, spre deosebire de învățătura oficială a Bisericii, recunoaște farmecele și se ocupă de dezlegarea lor…
Care a inventat nu știu ce Sfîntă Copie care ar verifica dacă persoanei i s-au făcut farmece. Un fel de farmeco-metru.
(După modelul scientologiei care folosește un aparat similar, e-meter, pentru a determina starea sufletului ”credinciosului”).
Am o  bănuială că Rugăciunile Sf. Vasile pentru ”delegarea farmecelor, rezolvarea problemelor personale, familiare și alcoolism”  înseamnă de fapt un fel ocolit de a spune ”exorcism” (practica a fost interzisă oficial de Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova de cîteva ori, ultima oară în februarie anul acesta. Despre persistența practicii a scris recent Franco Brusa pentru Osservatorio Balcani e Caucaso).

În fapt, (pentru mine ca observator ateu/agnostic) contează nu atît canonicitatea ori necanonicitatea acestui gen de practici – pînă la urmă e treaba bisericii să vegheze asupra ”hotarelor credinței”, ci mai ales persistența îndărătnică a acestei sfere ce îmbină religiozitatea individuală (oamenii merg de bună voie la aceste slujbe, unii chiar plătesc să ajungă acolo), religia populară colectivă (practicile de a beneficia de asemenea ”servicii religioase” sunt percepute ca fiind normale de restul comunității), sincretism religios de inspirație New Age (farmeco-metrul) și noi forme de participare religioasă – turismul religios.

În numele tatalui, al fiului și al … PLDM

Fragment de normă bisericească:

”Capitolul III (p.7): Sinodul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1994 a accentuat justeţea poziţiei potrivit căreia Biserica nu acordă preferinţă nici unei organizări Statale, nici uneia din doctrinele politice existente…

Capitolul III (p.8): …există domenii în care clerul şi structurile canonice ale Bisericii nu pot să sprijine Statul sau să coopereze cu el. Acestea sunt următoarele:
a) lupta politică, agitaţiile electorale, campaniile în sprijinul unor partide politice sau persoane private şi al unor lideri publici sau politici…

Capitolul V (p.2): Participarea conducerii superioare a Bisericii şi a clerului şi, prin urmare, şi a Plinătăţii Bisericii la activităţile unor organizaţii politice şi la procesul electoral sprijinind în mod public organizaţii politice implicate în alegeri, candidaţi independenţi, agitaţii electorale şi aşa mai departe, sunt imposibile. Clerului nu-i este îngăduit să accepte candidaturi pentru alegeri în nici un fel de organe ale puterii reprezentative, la nici un nivel.

(“Biserica şi Societatea sau Fundamentele Concepţiei Sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”. Sinodul episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse Moscova, 13-16 august 2000).”
Traducere în română: ier. Petru Pruteanu.

Probabil e cazul să declarăm Mitropolia Moldovei drept organizație de partid care ar primi finanțări exact conform legii despre finanțarea partidelor politice…
Ar fi și mai ușor pentru Biserică – nu ar trebui să se bîlbîie atîta pretinzînd că are nu știu ce legatură cu cerurile.

 

sursă imagine: ziarul Adevarul, 27 mai (un mulțumesc aparte Tatianei Chebac pentru semnalarea imaginii)

Pravoslavism

Un fel de frescă-zugraveală bizară, pe teme ”creștine” la Biblioteca Națională…
Și la Bibliotecă intrăm cu semnul crucii?

Pravoslavismul acesta ostentativ care se întinde pe toti pereții și în spațiile publice (ecranul de pe Biserica Sf. Teodora lucrează și el în regim  non-stop) are la fel de multă valoare și profunzime ca și alte ”-isme” ostentative prin care am trecut – comunism, naționalism etc…

Charlie Hebdo, islamul și libertatea de exprimare: să evităm discuțiile inutile.

Chiar dacă un ditamai președinte al Franței, François Hollande, a afimat că autorii atacurilor teroriste de săptămîna trecută nu au vreo legătură cu islamul (un mesaj corect politic care a evitat demonizarea comunității musulmane și trecerea discuției pe făgașul ”războaielor sfinte” sau cruciadelor, cum a făcut-o anterior George Bush în 2001),  cu puține excepții, majoritatea discuțiilor despre aceste atacuri au fost purtate exclusiv în cheie religioasă, iar abordările au variat de la (ne)reflecții sforăitoare dacă islamul ar fi predispus spre violență ori nu, dacă acesta permite/interzice caricaturile, la un capăt, și alte (ne)reflecții isterice de genul: de ce vor să ne omoare musulmanii?, la alt capăt.

În ambele cazuri, presupunerea implicită a fost că dacă ne apucăm să discutăm serios aceste acte teroriste, trebuie să abordăm neapărat și problema islamului și a legăturii acestuia cu ele.

Am putea aduce contraargumente că, de fapt, musulmanii suferă în urma unor acte de terorism asemănătoare într-o măsură mult mai mare decît alte religii (chiar luna trecută, într-o școală din Pakistan, un grup de talibani a ucis peste 130 de copii, anul trecut, o altă grupare radicală, Boko Haram, a ucis în Nigeria peste 2000 de oameni, și, un exemplu din afara islamului, grupul creștin extremist Lord’s Resistance Army seamănă teroare de ani buni în Sudan și Uganda).

Asta însă ar păstra discuția pe terenul teologic, iar intenția mea e s-o mut de acolo. Teza mea e că în cazul atacurilor asupra redacției Charlie Hebdo nu e deloc vorba de religie (deci discuția despre islam, islam vs. creștinism și alte variații la aceeași temă, e inutilă), nici de libertatea de exprimare vs. credință (deci altă discuție devine inutilă). Despre ce e vorba atunci? Despre cîteva mutații culturale, sociale și politice în sînul societății occidentale ce au transformat profund societatea occidentală în toate dimensiunile ei, inclusiv pe dimensiunea religioasă.

Altfel spus, faptul că un grup de tineri occidentali (atacatorii erau cetățeni francezi cu acte în regulă!) decid să ia arma în mînă și să comită acte de genul unui atac asupra unei redacții ori înrolarea masivă în structuri de genul Al Qaeda  ori Statul Islamic, trebuie explicat prin examinarea proceselor sociale concrete ce au loc în timp real în Occident, prin examinarea relațiilor dintre Occident și alte părți ale lumii și în nici un caz nu prin recursul la teologie (atît cea legitimă cît și cea de bulevard) ori istoria religiilor (din care se inspiră mai ales amatorii de conflicte ”eterne” între civilizații și culturi).

Teologia nu poate explica de ce acești tineri “beurs” – niște inși alienați în cartierele (ZEP-urile) lor din nordul Parisului – băteau mingea, fumau iarba, mai făceau cîte o găinarie, decid la un moment dat să adere la un grup religios radical care, în viziunea lor,  dă un sens spiritual și o misiune “eroică” vietii lor altminteri lipsite de orice sens și perspectivă

Factorul religios ori trebuie să fie scos din discuție cu totul, ori tratat cu maximă seriozitate, însă în nici un caz redus la clișee de genul: Musulmanii (Ei) atacă Valorile Europene (Noi) pentru că nu acceptă Modul Nostru de Viață.

Aș vrea să atrag atenția asupra a două erori pe care le fac cei care aduc Islamul (și religia în general) în această discuție.

a) Eroarea atributistă (1), care constă în a atribui motivații religioase unor acte violente (reversul medaliei e negarea motivației religioase în alte cazuri).

În atacul asupra Charlie Hebdo elementul religios a fost ”identificat” rapid și din prima în faptul că atacatorii ar fi strigat ”Allahu Akbar!”. Ceea ce, să fim de acord, e mult prea puțin pentru a vorbi de acțiunea unui factor religios. Un contra-exemplu, ca să-mi explic mai bine punctul de vedere: Anders Breivik, insul care a ucis cîteva zeci de oameni în Norvegia în 2011, își asuma, în mod declarativ, o afiliere religioasă creștină. Cîte comunități creștine l-ar revendica în calitate de membru doar în baza acestui criteriu formal?

E trist să constatăm o demisie a spiritului critic (la care se adaugă o ignoranță totală în materie religioasă) pe care o observăm în discuțiile despre rolul islamului în acest atacuri. Pentru că, și aici orice om de bun simț și cu ceva cunoaștere în ale religiei știe acest lucru, apartenența cuiva la o comunitate religioasă înseamnă mult mai mult decît un simplu act declarativ. Majoritatea religiilor și credințelor religioase formulează un set minim de reguli, practici, credințe și moduri de comportament care îl califică pe un om ca membru al unei comunități religioase: frecventarea serviciilor religioase, aderența la un corp de credințe, participarea la viața comunității, un anumit grad de alfabetism în privința fundamentelor credinței etc. (aceasta ar fi grila minimă pentru iudaism, creștinism, islam.  Celelalte credințe religioase dispun de grile asemănătoare).

Despre Cherif Kouachi, unul dintre atacatorii de la Paris, se știe cu siguranță că nu a fost nimic din toate astea: adică nu a prea mers la moscheie, nu a ținut de vreo comunitate religioasă, că nu a avut o educație teologică. Și-a elaborat o interpretare foarte individualistă a religiei,  a făcut un efort de auto-educație religioasă (tot singur, în afara moscheii) și a căzut ulterior sub influența unui teolog musulman, Farid Benyettou, autodidact și el (!).

Tradus pe limba ortodoxiei cazul lui ar fi următorul: un ins care nu merge la biserică, interpretează cum îi vine lui dogmele și corpul teologic al ortodoxiei (de pe forumuri și bloguri religioase, nu de la preot), ascultă de un ”proroc/teolog” autodidact și el (ar putea fi Dan Puric sau alți ortodocși autodidacți de care e plin internetul) care-i zice că credința conține asta și asta (bunăoară poligamia sau homosexualitatea). Să zicem că acest ins ar comite un act de violență pe care l-ar justifica în numele ortodoxiei. Cîți creștini ortodocși l-ar recunoaște pe un asemenea ins drept frate întru credință? Cîți creștini ortodocși ar fi de acord cu declarații ce ar arunca vina pe ortodoxie? De ce atunci nu acordăm aceeași doză de raţionalitate islamului și preferăm să credităm niște zănatici care comit crime în numele lui?

Dacă adăugăm și faptul că unul dintre polițiștii uciși, Ahmed Merabet, era, după toate probabilitățile, musulman, iar un alt musulman, Lassana Bathily, a salvat cîțiva oameni în timpul atacului comis de un alt terorist ”musulman” la un magazin evreiesc, povestea cu musulmanii care ucid creștini sau atei devine absurdă…

Istoria lui Cherif Kouachi e desigur tipică, dar nu în sensul poveștii unui musulman care recurge la violență ori de cîte ori are o problemă cu lumea din jur, ci din cu totul altă perspectivă: din cea a mutațiilor fenomenului religios în societățile occidentale în epoca postindustrială (ori post-modernă, ori post-fordistă ori neoliberală).

Orice lectură a datelor biografice ale lui Cherif Kouachi nu poate trece cu vederea individualismul religios al acestuia: insul s-a auto-radicalizat, auto-instruit în domeniul teologiei politice islamice, s-a auto-exclus din comunitatea musulmană din cartierul și orașul său.

Nici o urmă de islam ”tradițional” aici, nici o urmă de comunitate religioasă ”tradițională” organizată pe violență!

Vedem însă, cu toată claritatea, îmbinate cîteva din procesele generale ce afectează sfera religioasă în Occident:

religiozitatea personală care ia locul religiei colective (bricolajul individual, selecția dogmelor făcute conștient de invidid în locul corpului dogmatic oficial). ”Noile forme de religiozitate musulmană (…) au mult în comun cu transformarea religiozității pe care o observăm la sfîrșitul secolului XX în creștinism și care înseamnă predominarea religiozității (formularea și exprimarea individuală a credinței personale) asupra religiei (înțeleasă ca un corp coerent de dogme și credințe administrate în mod colectiv de o instituție legitimă care deține cunoașterea). Religiozitatea pune accent pe dogme (precum în mișcările carismatice creștine), importanța auto-realizării (eng. self-achievement), încercarea de a reconstrui o comunitate religioasă bazată pe atașamentul individual al credinciosului într-un mediu secular (de unde și înflorirea sectelor), căutarea personală a unei cunoașteri imediat accesibilă prin sfidarea autorității religioase tradiționale, juxtapunerea unei perspective fundamentaliste asupra legilor divine (să-l asculți de Dumnezeu în fiecare aspect al vieții) cu sincretism și nomadism religios, succesul unor guru și lideri religioși autoproclamați și așa mai departe.” (2)

erodarea autorității și influenței instituțiilor religioase tradiționale. ”Tinerii radicalizați, chiar dacă fac referință la un imaginar politic musulman (ummah de la începuturi) sunt de fapt în ruptură atît cu islamul părinților lor cît și cu culturile societăților musulmane. Ei inventează un islam care se opune Occidentului. Ei vin de la periferia lumii musulmane (adică din Occident: Belgia furnizează de o sută de ori mai mulți jihadiști pentru Statul Islamic decît Egiptul, raportat la numărul de populație musulmană pe care le au cele două țări), ei cresc într-o cultură occidentală a comunicării, a spectacolului și a violenței, ei reprezintă o ruptură generațională (părinții lor cheamă poliția atunci cînd copiii lor pleacă în Siria), ei nu sunt integrați în comunitățile religioase locale (moschei de cartier), ei practică autoradicalizarea pe internet, caută un jihad global și nu se interesează de luptele concrete ale lumii musulmane (Palestina). Pe scurt, ei nu sunt agenții islamizării societății, ci caută realizarea fantasmelor lor de eroism nesănătos (L-am răzbunat pe Profet, ar fi zis unul dintre atacatorii de la Charlie Hebdo).” (3).
Fenomenul erodării autorității instituțiilor religioase tradiționale nu trebuie înțeles ca o variantă a secularizării, pentru că același fenomen de delegitimare a afectat și alte instituții și forme de organizare tradiționale – partide, sindicate, cluburi, organizații de interese (4).

interconectarea oferită de tehnologiile de comunicație leagă nu doar intelectualii occidentali de publicuri din alte părți ale globului pentru răspîndirea teoriilor lor, nici nu reprezintă în mod exclusiv un canal prin care democrația curge nestingherită dinspre Vest în alte părți ale lumii, ci conectează, în sens invers, și teologi radicali din Orientul mijlociu ori grupuri cu agende radicale cu audiențe specifice – grupuri marginalizate, tineri afectați de șomaj, dezindustrializare, flexibilizare și discriminare culturală – din Vest.

Din acestea rezultă că teroriștii care au masacrat redacția Charlie Hebdo nu sunt nici musulmani tipici, nici agenți ai islamizării, nici măcar oameni religioși în sensul tradițional al cuvîntului.

Din contra, în multe sensuri,  ei sunt tineri occidentali tipici: ei cred, se autoconstruiesc, comunică, navighează selectiv printre dogme, sunt expuși la modelele de eroism promovate de cultura de masă întocmai ca alți semeni ai lor din Occident.

Și dacă e nevoie de vreo știință pentru a le înțelege comportamentul, sociologia religiei ar fi insuficientă și ar trebui complementată de alte demersuri: un studiu al transformărilor economice, o sociologie a culturii și transformărilor culturale, o istorie politică etc.

b) O a doua eroare ce apare în discuțiile despre rolul religiei în asemenea acte e cea deterministă.

Elementul determinist rezidă în construcții de genul: Islamul, spre deosebire de alte religii (creștinism mai ales) este o religie predispusă ”firesc” și ”natural” spre violență așa încît atacul asupra redacției Charlie Hebdo era previzibil: niște umoriști fac caricaturi la adresa Profetului, iar musulmanii, în virtutea înclinației lor ”naturale” spre violență și inabilității lor de a percepe satira (unii adaugă aici și alte ingrediente: lipsa unei separări stricte a sferelor laică și religioasă în Islam, lipsa unei reforme religioase în Islam pe măsura celei petrecute în catolicism, ciocnirea ”inevitabilă” a civilizațiilor etc.) au reacționat violent la un fenomen atît de ”natural” pentru societatea occidentală precum este caricatura.

Sunt multe probleme cu acest tip de construcții. În primul rînd ele conțin o serie de prezumții implicite care sunt false și care sunt adoptate necritic. De exemplu, postularea existenței unor înclinații ”naturale” a religiilor presupune că ar exista niște esențe religioase imuabile, care nu s-ar fi schimbat de-a lungul istoriei (creștinism, islam etc) și care ar fi păstrat, de-a lungul vremii, aceste esențe. Nimic mai fals: o simplă privire peste creștinismul de azi (cu cele cîteva sute dacă nu chiar mii de secte ale lui) ar constata diversitatea uimitoare a acestuia, capacitatea sa extraordinară de a se adapta la contexte extrem de variate – de la creștinismul spiritist din Africa la creștinismul postmodern din New York, pentru a cita exemplele cele mai extreme. Modificarea religiei e un proces firesc.

Altă prezumție falsă, de data asta nu istorică, ci direct politică este că acest tip de logică presupune existența unui element religios distinct separat de alte elemente, politice, imperiale, economice, culturale, un element cu forță de acțiune proprie și cu o dinamică ce se înscrie, desigur, în paradigma deterministă.

Ceea ce scapă argumentelor deterministe e că religia reprezintă de foarte multe ori nu cauza principală a violenței, ci doar unul dintre limbajele în care sunt exprimate frustrările, nemulțumirile și insatisfacțiile cu alte origini.

(Cei care reduc incidentul exclusiv la domeniul religios o fac pentru că nu vor să vorbească despre politică, economie sau imperialism.)

Voi merge încă o dată pe exemplul lui Cherif Kouachi: conform informațiilor existente, insul și-a început viața ca un tînăr secular obișnuit: fuma, bea, avea o prietenă și o viață sexuală diversă (cam ca orice tînăr francez tipic). Ba chiar a fost implicat și în cîteva acte de huliganism și tîlhărie.

Auto-radicalizarea acestuia începe prin 2005, odată cu apariția dezvăluirilor despre torturile efectuate de americani în pușcăria Abu Graib. (Apropo, cîți dintre oficialii CIA care au avizat și aprobat utilizarea acestor măsuri de tortură împotriva deținuților de la Abu Graib dar și din alte centre de detenție temporare sau permanente, au fost deferiți justiției? Zero. Ar trebui să ne mai mirăm că istoriile noastre în care lăudăm virtuțile sistemului nostru de justiție sună ambiguu și duplicitar pentru alte grupuri și comunități?)

Ceea ce înseamnă că Cherif Kouachi nu s-a decis să pună mîna pe arme după vreo lectură profundă a Coranului sau după o serie de vizite la moscheie, ci în momentul în care a văzut/citit/privit despre un act enorm (și gratuit) de injustiție, vinovații căruia nu au mai fost pedepsiți . Lecturile selective din Coran și spoiala teologică cu Jihadul au venit după.

Așa încît, înainte să ne spunem istorii consolatoare despre cum islamul a influențat decisiv alegerea lui Cherif Kouachi și altora ca el, ar fi mai potrivit să ne întrebăm dacă radicalizarea lui și a altor tineri musulmani ar mai fi avut loc în genere dacă justiția noastră (occidentală și democratică) ar fi fost la înălțimea laudelor ce i se aduc și ar fi pedepsit pe toți responsabilii de abuzuri precum Abu Graib?

Bănuiala mea de bun simț este că un act transparent și corect al justiției ar fi recrutat, printre populațiile musulmane din Europa și din alte părți, mult mai puțini soldați ai profetului decît acest amestec de aroganță, duplicitate și inacțiune.

Recapitulez: atunci cînd legăm doar islamul ca religie de acte de terorism precum cel de la Charlie Hebdo și lăsăm în afara tabloului general ceilalți factori – economici, politici – nu descriem prea mult realitatea pe teren și nici nu contribuim la înțelegerea ei, ci cel mult contribuim fie la perpetuarea unor agende (geo)politico-teologice (ex. ciocnirea civilizațiilor sau Jihadul global), fie la erodarea islamului moderat (prins ca într-o menghină de discursul islamofob occidental, pe de o parte, și agendele unor grupări radicale, pe de altă parte).

 

Un post-scriptum despre ipocrizie.

Atunci cînd discutăm despre religie și rolul ei în acte de terorism ar trebui să fim conștienți și de multele straturi de ipocrizie la care facem apel și care se exprimă prin faptul că tindem să interpretăm un act similar de violență în două moduri opuse, în funcție de autorii lui.

Dacă niște inși cu nume arabe comit un act de violență, atunci povestea publică e construită în Occident (și la noi) după calapodul: atac terorist musulman. Dacă însă e vorba de un atac comis de un ins cu afiliere religioasă ”corectă” (creștin, evreu, budist) atunci vorbim în temei despre ”lunatici”, ”inși bolnavi”, ”teroriști singuratici”, însă în nici un caz de creștini.Dacă scoatem masca acestei ipocrizii, găsim propoziția implicită că creștinismul (iudaismul, budismul), ca religii pașnice nu pot fi implicate în acte de terorism pe cînd islamul poate.

 

Un  alt post-scriptum despre cearta absoluturilor.

Un alt mod de negîndire foarte răspîndit în discuțiile despre tragedia Charlie Hebdo a fost reducerea discuției la o ciocnire între ”absoluturi” (libertatea de exprimare vs credința religioasă vs blasfemie vs ”nu știu ce”). Momentul a avut pe alocuri o notă comic-blasfemic-funebră cînd ziariști, politicieni și proprietari de televiziune care cenzurează la greu opinii incomode s-au declarat dintr-odată mari prieteni ai libertății de exprimare (am în minte cîțiva politicieni și ziariști moldoveni, dar lista poate fi extinsă așa încît să cuprindă fauna politică și ziaristică din alte părți).

Personal cred că această luptă între absoluturi e falsă. Pentru că duce într-o fundătură logică din care nu există ieșire. Pentru că nu putem în nici un fel, să alegem, imparțial și obiectiv între absoluturi, să le cîntărim sau comparăm sau măsurăm ori să le așezăm după importanță: ele de aia și sunt absoluturi ca să fie incomensurabile.

Există o virtute logică în a construi paradoxuri și situații ipotetice în care aceste absoluturi ar fi contrapuse (ne ajută să anticipăm unele situații) dar nu există nici o virtute politică în a alinia grupuri de oameni sub stindardul unui absolut și a-i arunca asupra unui grup de oameni ce stau sub steagul altui absolut.

Eu nu pot alege între libertatea de exprimare absolută și libertatea credinței religioase absolute. De fapt aș vrea să aleg o mare parte din ambele, dar adepții ciocnirii absoluturilor nu-mi oferă această alegere.

Pe de altă parte absoluturile astea nu vieţuiesc singure și nici nu există sui generis, ci doar încastrate (eng. embedded) în alte relaţii sociale, politice și culturale. Așa-zisa libertate religioasă absolută se vede diferit din poziția unui bărbat heterosexual alb creștin decît din perspectiva unei femei heterosexuale albe creștine (și suntem aici încă în cadrul aceleiași religii)… Și se vede complet diferit cînd adăugăm aici și etnie și religie și clasă. Libertatea de expresie, ca și cea a credinței, se pliază pe toate aceste diferențe…. Mi se pare că o anumită comunitate de musulmani (nu neapărat circumscrisă celor 8% de musulmani din FR) s-au simtit lezați de mesajele din Charlie, nu neapărat din cauza mesajelor în sine și a presupusului lor conținut (anti)religios, ci din motivul marginalizării lor în societatea franceză. Pe fundalul unei integrări dificile (și nu doar din cauza lor înșiși, cum le place unora să interpreteze, ci dintr-un conglomerat de factori structurali, inclusiv de mentalitate și de naționalism sistemic) aceste desene ar fi putut fi decodificate în cheia “noi nu vă vrem aici”.

Si asta ar trebui să luăm în calcul, nu lozinci și slogane cu “libertatea de expresie” contra “credinței”. Din astfel de ciocniri extremiştii cîstigă. Societatea are de cîștigat doar din încercarea de a găsi compromisuri între aceste două idealuri (și multe altele).

Note:

  1. Taxonomia erorilor a fost adaptată după William T. Cavanaugh, The Myth of Religious Violence. Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict, Oxford University Press, 2009. O excelentă prezentare în românește a cărții se găsește pe blogul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni.
  2. Olivier Roy. Globalized Islam: The Search for a New Ummah. Pp.5-6. Columbia University Press, 2004.
  3. « La peur d’une communauté qui n’existe pas ». Par Olivier Roy. http://campvolant.com/2015/01/09/la-peur-dune-communaute-qui-nexiste-pas-par-olivier-roy/
  4. James A. Beckford. Religione e Societa nel Regno Unito, pp.217-290 in  Hervieu-Léger, Danièle and Ole Riis. 1992.La religione degli Europei. Torino: Fondazione Agnelli.

Articolul a apărut într-o variantă modificată pe PLATZFORMA.MD

Page 1 of 7

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén