Feb 7 2012

Dumnezeu, Dostoievski, Zizek

Vitalie Sprînceană

Zizek (în VIOLENȚA) schimbă semnul din fața celebrului citat al lui Dostoievski – ”Dacă Dumnezeu nu este atunci totul e permis.”

În noua redacție a filosofului sloven expresia capătă următoarea formă (la fel de adevărată, probabil nu e o coincidență faptul că replica stă în capitolul întitulat Antinomiile rațiunii tolerante): lecția terorismului contemporan este că dacă Dumnezeu există atunci totul e posibil pentru cei care pretind că vorbesc și acționează în numele lui Dumnezeu, chiar uciderea în masă a civililor, pentru că referința la Dumnezeu e în stare să rupă orice considerațiuni morale ”umane” și seculare.


Sep 15 2009

cuvant despre imaginatia ostila-I

Vitalie Sprînceană

Arma cea mai eficientă a ostașului este IDEEA despre dușman pe care o are în minte, nu pușca de pe umăr, sugerează Sam Keen, într-o carte excepțională sub toate aspectele (calitatea argumentării, ilustrații, nepărtinire și o doză mare de angajament civic ca bonus) – ” Faces of the Enemy: Reflections of the Hostile Imagination” (rom. Fețe ale duțmanului: Reflecții asupra imaginației ostile – mi-ar plăcea s-o văd tradusă pre limba noastră, undeva, la Chișinău, la Iași sau în altă parte). Cartea s-a învrednicit și de o ecranizare bună care nu dublează textul, ci îl completează, reușind să lichideze câteva breșe, cea mai importantă dintre ele fiind ”fixația” involuntară a lui Keen, în paginile cărții, pe formele colective de paranoia și pe procesul social organizat de construcție a imaginii dușmanului, neglijând cumva dinamica procesului la nivel individual, adică în conștiința personală a membrilor societății. Discuțiile cu David Lewis Rice, individul care, în ajunul Crăciunului, în 1985 a ucis familia unui avocat din Seattle, pentru că a crezut, în mod eronat, că acesta ar fi evreu și comunist au ca punct de focusare mintea unui american obișnuit – fiind supus unui proces de indoctrinare din partea propagandei de stat și religioase acest cetățean loial își îneacă rațiunea și dă cale liberă unor sentimente de ură. ”Suntem în război, iar eu sunt un soldat în acest război, trebuie să lupt, să fiu gata să ucid și să fiu ucis”, declară războinicul imaginar Rice, condamnat la pedeapsa capitală pentru multimplu asasinat, pedeapsă comutată cu închisoarea pe viață în 1998. ”Mai bine nu ne-am fi cunoscut niciodată”, răbufnește, uimit și îndurerat Sam Keen la sfârșitul întrevederii…

Cartea (1) pornește dintr-o mirare: la atâta retorică belicoasă (un detaliu, prima ediției a cărții apare în plin Război Rece), care tratează cum să ne luptăm cu Dușmanul, cum ar trebui să ne apărăm de el, cum să-l învingem, de ce să luptăm cu el, avem foarte puțină literatură/discuție despre Cine este Dușmanul? Sau: practica dușmăniei și urii este lipsită de o ontologie.

Mini-chestionarul pornit  pe facebook, apoi câteva discuții pe la universitate n-au adus descoperiri psihologice fundamentale, dar au rezonat, surprinzător, cu datele unei alte mini-anchete realizate de un amator în SUA (vezi filmulețul aici).

Aproximativ fiecare știe că Dușmanul trebuie urât, în linii mari, are și idei vagi despre motivele pentru care Dușmanul trebuie disprețuit și nimicit, dar foarte puțini știu numele Dușmanului (fie este utilizat un nume generic bandiții sau teoriștii islamiști, fie categorii abstracte cu conținut aleatoriu – Diavolul)…

sursa imagine Universitatea de Stat din San Francisco, Colegiul de Stiinte Sociale si Studii ale Comportamentului

Afiș anti-sovietic din perioada Războiului Rece (SUA)

Placat sovietic din aceeași perioadă...

Traducere: în prima jumătate a imaginii, din stânga, un muncitor dintr-o țară capitalistă numără mărunțișul primit ca salariu, deasupra lui, un magnat huzurește. Comentariu: în țarile capitaliste cea mai mare parte a profitului ajunge la exploatatori (marii capitaliști, de obicei). În URSS, stă scris deasupra muncitorului fericit  în ușancă rusească, profitul este distribuit muncitorilor.

a) Bestiarul ostil

Motto: La început este cuvântul. Modul în care numim noi lucrurile, persoanele și națiunile modelează percepția și comportamentul nostru. Poezia este, deci, arta cea mai practică. (Sam Keen, lucrarea citată, p.157)

Bestiarul ostil e infinit: păsări (porumbei, ciori, struți, păuni, vulturi etc), mamifere (urși, câini, maimuțe, măgari, iepuri), reptile și amfibii (crocodili, broaște, șerpi), ființe închipuite (stafii, schelete, diavoli) sau abstracte (rachete, linii, dreptungiuri, uniforme) –  tot atâtea, și încă multe alte, posibile avataruri ale dușmanului…

În spatele diversității pot fi identificate, însă, câteva patternuri stabile, vorba lui Sam Keen: ”Majoritatea popoarelor utilizează aproximativ aceleași clișee pentru a caracteriza/desemna dușmanii lor: diavol, barbar, violator. De parcă toți propagandiștii ar fi urmat aceeași școală.”

Astfel, inamicul este:

STRĂIN

sursa imagine

AGRESOR

sursa imagine

FĂRĂ CHIP

sursa imagine

DUȘMAN AL LUI DUMNEZEU

Martin Luther – slugă a Diavolului.

BARBAR

DORNIC DE PUTERE

CRIMINAL

TORȚIONAR

VIOLATOR

INSECTĂ, VIERME, REPTILĂ, MONSTRU

Afiș anti-semit nazist. Sursa imagine.

MOARTE

Foarte rar inamicul este zugrăvit ca un luptător destoinic, înzestrat cu trăsături umane… De regulă, asemenea imagini ostile parvin din antichitate, unde lupta era corp la corp, contactul corporal și vizual foarte strâns, iar rezultatul luptei depindea de anumite abilități personale ale adversarilor (îndemânare, iuțeală, istețime, curaj, forță fizică)…Ahile care își bate joc de corpul adversarului său Hector este o excepție dictată de emoții, nu un fapt curent. De obicei, dușmanului răpus i se acorda toată cinstea.

Războiul modern, cu ajutorul tehnologiilor militare avansate aproape că a eliminat factorul uman (avioane fără pilot, rachete ghidate, arme cu țintă automată) și deci, orice șansă de umanizare a dușmanului, primul pas spre trezirea din euforia agresiunii, e pierdută.

(va urma, săptămâna viitoare o discuție/dispută pe tema originilor sociale sau naturale ale agresiunii).

un gal pe moarte...
(1)   Cartea lui Sam Keen mi-a venit printr-o notă de subsol a unui articol al lui Philip Zimbardo, despre care am scris anterior aici.


Aug 28 2009

calatorie cu pasul pe loc

Vitalie Sprînceană

Am ajuns cumva in SUA. Cand spun cumva, am in vedere un tip specific de evenimente a caror aglomeratie a colorat calatoria transoceanica… Transoceanic, calatorie – sunt si ele doar moduri de a spune, in fapt, toata calatoria a constat in consumul unor chipsuri, sandwichuri, Cola si Pepsi, pentru economy class, si whiskey pentru business class, discutii, filme, muzica ceha (pentru ca zborul Praga-New York e deservit de Czech Airlines), spoturi publicitare pentru Sky Team si, imobilizare aproape fortata pe scaun, prins intr-un rand de vreo 8 oameni lateral si 150 in spate…
de la altitudinea de 10 000 m, pamantul nu e mare treaba, el pur si simplu nu se vede, acoperit fiind de straturi compacte de nori, aranjati in cele mai nastrusnice forme…

oceanul, la randu-i, e mai mult o fictiune pe harta electronica, un suport pe care se misca un punct rosu, decat o realitate palpabila…

in fapt, am stat pe un scaun un drum intreg…nici vorba de rafale de vant care sa sfichiuie fata, ori stropi de ploaie care ar sparge borurile trenciului, rau de mare care ar clatina vasul: calatoria seamana mai mult a film sau a joc electronic pe level-uri, decat a deplasare reala, si abia ajuns la destinatie, ajungi sa intelegi ca pe nesimtite (fie ai dormit, fie ai privit un film) ai ajuns in alta lume…


Aug 21 2009

poveste proletara cu talc pentru cei maturi

Vitalie Sprînceană

Amu cică a fost odată un împărat. Într-o zi, cum sta împăratul fără treabă în sala tronului, auzi mare zgomot afară. Privi pe fereastră şi văzu un bătrânel care vindea mere: „Hai la mere dulci! Mere-Mere dulci!” În jurul căruţei bătrânului se adunase lume de peste lume, cumpărători dar şi gură cască.

I se făcu şi împăratului poftă de mere, chemă pe marele sfetnic şi-i zise: „Ţine cinci galbeni, fugi de-mi cumpără mere!”

Marele sfetnic chemă paharnicul: „Uite 4 galbeni, mergi şi cumpără mere!”

Paharnicul chemă pe maestrul de ceremonii: „Ai 3 galbeni, mergi şi cumpără mere!”

Maestrul de ceremonii chemă pe şeful strajei: „Na 2 galbeni şi cumpără mere!”

Şeful strajei cheamă un străjer obişnuit: „uite un galben, fugi şi cumpără mere…”

Iese străjerul în stradă se apropie de bătrân şi-l apucă de haină: „Hei, ce-ţi veni să urli în gura mare pe strada asta? Aici e cârciumă sau Palat domnesc? Îţi arestez întreaga căruţă cu mere şi o confisc!”

Se întoarce străjerul la palat şi merge la şeful strajei. „Şefule, am făcut un târg bun: pentru un galben – jumătate de căruţă de mere.”

Şeful strajei merge la maestrul de ceremonii: „Din 2 galbeni am reuşit să cumpăr un întreg sac cu mere.”

Maestrul de ceremonii pleacă la paharnic: „E-hei, cu 3 galbeni am cumpărat o torbă întreagă de mere.”

Paharnicul merge la marele sfetnic: „4 galbeni mi-au ajuns doar pentru jumătate de torbă de mere. Sărăcie…”

Marele sfetnic intră în sala tronului: „Măria Ta, aşa cum aţi poruncit, 5 mere!”

Stă împăratul şi meditează: „5 mere-5 galbeni. Un măr-un galben şi lumea se calcă în picioare să cumpere. Trebuie să ridic impozitele pentru popor!”

sursa: Dnevnik.bg


Jul 11 2009

dupa prezent intotdeauna urmeaza trecutul

Vitalie Sprînceană

articol aparut in numarul din mai-iunie al revistei “Contrafort

Decedat la 74 de ani, Ryszard Kapuściński, jurnalist, poet şi fotograf polonez, fusese întemniţat de 40 de ori, 27 de lovituri de stat şi revoluţii l-au avut ca martor, 4 sentinţe capitale l-au vizat, odată, aflându-se în Nigeria, a fost în pericol de a arde ca o torţă, stropit fiind cu benzen. „Mergeam pe un drum despre care se spunea că nici un alb nu se întoarce înapoi. E, eu am mers să văd dacă se poate, pentru că voiam să experimentez, pe pielea mea, totul.”

Considerat drept unul dintre cei mai buni maeştri ai reportajului creativ, Ryszard Kapuściński îşi formula, în discursul prilejuit de ceremonia decernării premiului Lettre Ulysses Award for the Art of Reportage 2003 (Premiul Lettre Ulysses pentru Arta Reportajului), credo-ul publicistic:

„Am avut ocazia să lucrez în aşa-zisa Lume a Treia, în calitate de corespondent al unei agenţii de presă. Deseori îmi displăcea lectura unor reportaje ale colegilor mei. Aceasta se întâmpla datorită sărăciei limbajului jurnalismului convenţional atunci când acesta se confruntă cu realitatea bogată, variată şi multicoloră a culturilor, obiceiurilor şi credinţelor locale. Limbajul uzual folosit în mass-media este foarte sărac, stereotipic şi uscat. Din acest motiv, mari părţi ale realităţii sunt aruncate dincolo de sfera descrierii. Cum să ieşim din această fundătură?

Am căutat răspunsul la unii maeştri: Norman Mailer, Truman Capote şi Gabriel Garcia Marquez, care au introdus conceptul „nuevo periodisimo” (noul jurnalism). Prin aceasta ei înţelegeau un tip de scriere în care descrierea evenimentelor reale şi a accidentelor era suplimentată cu părerile/opiniile/impresiile personale ale autorului, şi, deseori, cu unele detalii inventate, pentru a adăuga culoare; cu tehnici şi tactici ale scrierii de ficţiune. Reportajul devenea astfel un soi de literatură, rezultat fericit al unor combinări creative ale tehnicilor de descriere şi comunicare.”

Dacă cei trei l-au învăţat să scrie, atunci un grec, Herodot, care a trăit cu aproape 2 500 de ani înainte, l-a învăţat să citească lumea, s-o înţeleagă şi s-o vadă. Cartea sa, Istorii, fusese tradusă de către profesorul Seweryn Hammer, şi a apărut în librării abia în 1955, după moartea lui Stalin. Întârzierea se datorează atât vigilenţei cenzurii, cât şi climatului general al epocii, caracterizat, zice Kapuściński, de teroarea aluziei. „Pe vremea aceea întreaga noastră gândire, întregul mod de a privi lucrurile, toate erau cuprinse, dominate de obsesia aluziei. Fiecare cuvânt era pus în legătură cu ceva anume, fiecare vorbă avea un sens dublu, un al doilea fundament, un înţeles ascuns, în fiecare cuvânt se afla un cod secret, tăinuit cu abilitate.” (p.28)

De la Herodot, Kapuściński învaţă trei lecţii:

– Călătoria. Nu e vorba de voiajul turistic, de odihnă, în care circuitele cunoaşterii sunt deconectate, iar lumea „străină” se rezumă la cea văzută prin hubloul vaporului sau avionului, ori de eventualele fragmente de stradă ce se strecoară prin jaluzelele hotelului, ci de călătoria activă, munca pe uliţă, în pieţe, sate, cătune, în mijlocul oamenilor. Herodot a vizitat aproape întreaga lume cunoscută la acea vreme: Egipt, Libia, Marea Neagră, Marea Mediterană, India, Babilon.

„În lumea lui Herodot, unicul depozitar al memoriei este omul. Ca să ajungi la ceea ce este memorat, trebuie să ajungi la om, iar dacă acesta locuieşte departe de noi, trebuie să mergem noi la el, să o pornim la drum, iar când ne întâlnim, trebuie să ne aşezăm alături, să ascultăm ceea ce ne spune, să memorăm, poate chiar să consemnăm în scris.” (p.99)

Mai degrabă decât peisaje şi vederi generale, reporterul trebuie să caute oameni, cât mai mulţi oameni. În descrierile lui Kapuściński, călător înveterat şi el (a vizitat toate continentele, petrecând mulţi ani după graniţă) încap atât împăraţii, şahii, preşedinţii de ţară, cât şi oamenii mici, cum ar fi pungaşul mărunt Ahmed, cel care îi sustrage autorului portmoneul, sau slujitorul curţii etiopiene, a cărui unică funcţie e de a şterge discret pantofii miniştrilor împăratului, peste care a urinat câinele preferat al Majestăţii Sale.

– Celălalt. Pentru Herodot, spre deosebire de Tucidide, lumea nu se reduce doar la universul mărginit al grecilor şi al conflictelor lor, ci este mult mai mare, compusă fiind dintr-o mulţime de culturi interconectate, între care au loc diverse relaţii, împrumuturi şi schimburi. El crede că cea mai bună înţelegere a propriei culturi este posibilă doar prin studierea profundă a celorlalte.

Relaţia grecului cu lumea este una asimetrică: ceilalţi sunt Ei, negreci, deci inferiori. Chiar în interiorul cetăţii lor imaginare, Elada, aceştia dau dovadă de acelaşi provincialism al locului: atenienii îi dispreţuiesc pe spartani, spartanii pe atenieni şi tebani, împreună îi urăsc pe megarieni. Chiar în faţa duşmanilor, suspiciunea şi neîncrederea coexistă deopotrivă cu voinţa şi curajul: pe durata negocierilor atenienilor cu Alexandros, trimisul regelui persan, o delegaţie spartană vine la Atena ca să se asigure că atenienii nu vor trăda prin capitulare în faţa duşmanului.

O asemenea atitudine, care împarte lumea în alb şi negru, în buni şi răi, fără a lăsa loc jocului subtil al nuanţelor, de care este atât de plină realitatea, chiar dacă utilă pentru că se face răspunzătoare de coeziunea internă a societăţilor, este totuşi o fundătură, pentru că nu poate servi ca temei pentru construirea unei lumi în care ar fi loc pentru toţi. Într-o lume în care există doar EU şi EI, nu se găseşte loc pentru NOI.

Restul popoarelor negreceşti, sugerează Herodot, nu sunt inferioare (din contra, egiptenii, după toate datele lui, ar fi mai vechi, deci anteriori grecilor, împrumutând acestora zeii lor, precum şi unii eroi (Heracles) şi obiceiuri), ci sunt doar altfel. Barbaros, care iniţial înseamnă „cel ce nu vorbeşte greceşte” nu este doar un termen descriptiv nevinovat, ci o prescripţie periculoasă pentru că închistează conştiinţa în capcana unei exclusivităţi iluzorii. „Scriitura sa este un permanent reproş adresat conaţionalilor săi, cărora le impută aroganţa, infatuarea, conştiinţa propriei superiorităţi. (…) Face asta şi punând față în față pe greci și pe egipteni, de parcă ar fi plecat înadins în Egipt, pentru ca tocmai acolo să adune material și dovezi pentru filosofia sa, filosofia cumpătării, modestiei și dreptei judecăți.” (p.129)

Într-un sens, Herodot apare ca fiind primul globalist european, chiar primul relativist, de vreme ce nu se sfiieşte să descrie, cu lux de amănunte, universul de ritualuri al popoarelor pe care le-a vizitat, oricât de stranii şi împotriva „bunului simţ” ar fi acestea, fără a se chinui prea mult să le încadreze în categorii morale…

De rând cu Herodot, Kapuściński militează şi descrie, ca artist, o lume multicoloră şi pestriţă, în care, între Est şi Vest, între cele două mari blocuri, convieţuiesc o puzderie de popoare şi naţiuni, fiecare având o relaţie proprie, specifică cu timpul, spaţiul, lumea şi cosmosul.

– Competența reporterului. Acesta nu doar înregistrează mecanic, ci trebuie să fie un agent activ al cunoaşterii, descifrând simboluri, colectând şi sortând mărturii, selecţionând unele detalii dintre multe altele, acordând prioritate unor surse şi neglijând altele. Jurnalistul apare nu doar ca o oglindă ce reflectă lumea înconjurătoare, dar şi ca un creator al istoriei trecute, prezente şi viitoare. El nu descrie pur şi simplu, ci transformă.

Reportajul lui Kapuściński nu este o fotografie-instantanee a unui crâmpei de realitate, ci este mai degrabă un film, în care eroii sunt prezentați cu frânturi din biografia lor. Oamenii pe care ni-i prezintă sunt vii, respiră, sunt munciți de dileme și poartă cu ei în fiecare moment bagajul trecutului.

Erudiţia reportericească la Kapuściński nu este un moft, ci o necesitate, ea pune sare, piper şi conferă o anume dinamică a descrierii, o face veridică:

„Dar ca și odinioară, când mi-am dorit să trec granița în spațiu, acum mă fascina trecerea graniței în timp. M-am temut că pot cădea în capcana provincialismului temporal. Pentru acest tip de provincialism, după T. S. Elliot, este caracteristic faptul că istoria apare ca fiind numai o cronică a invențiilor umane, care au slujit o vreme apoi au fost aruncate la gunoi; pentru el lumea este o proprietate exclusivă a celor în viață, în care cei dispăruți nu au nici o participare. (…) În felul acesta călătoriile mele au avut o dublă dimensiune: s-au petrecut concomitent – în timp (prin Grecia antică, Persia, la Sciți) și în spațiu (muncă actuală în Africa, Asia, America Latină). Trecutul a existat în prezent, ambele vremuri s-au unit, formând un șuvoi neîntrerupt al istoriei.” (pp.293-295)

Bătălia pentru o lume comună trece prin lupta pentru o memorie comună:

„Herodot recunoaşte că era stăpânit de obsesia memoriei – avea conştiinţa că memoria este ceva infirm, fragil, efemer şi chiar iluzoriu. Că ceea ce a fost în ea, ce a păstrat în ea, poate zbura, poate dispărea fără să lase urme. Toată generația lui, toți oamenii care trăiau atunci pe lume erau cuprinși de aceeaşi teamă. Fără memorie nu se poate trăi, numai memoria îl înalță pe om deasupra lumii animalelor, constituie forma spiritului său și totodată este atât de înșelătoare, de trădătoare, insesizabilă.” (p.98)

…Herodot nu este un istoric pur, din școala lui Leopold von Ranke, care s-ar ocupa doar de recuperarea/repovestirea/reproducerea istoriei așa cum a fost, ci este mai degrabă un reporter, primul din istorie. Povestirile sale prezintă mai multe versiuni ale aceleiaşi întâmplări, chiar cele mai nesăbuite, la fiecare pas descrierea abundă în note ce trădează atitudini şi păreri personale. De multe ori, naraţiunea este rezumată prin anumite concluzii şi învăţături morale. Istoria lui Herodot este o istorie etică, la fel precum reportajele lui Kapuściński sunt reportaje etice.

Marx spunea undeva, parafrazându-l pe Hegel, că istoria se repetă de două ori: o dată ca tragedie, iar a doua oară ca farsă… De obicei, farsa se produce atunci când nimeni nu citeşte lecţiile Istoriei.

În spaţiul foarte restrâns, invizibil chiar, dintre farsă şi tragedie vom întâlni umbrele unor oameni ca Ryszard Kapuściński, Herodot, care vor veghea ca în lumea noastră să fie loc pentru NOI, nu doar pentru EU sau TU.

________

Ryszard KapuścińskiCălătorind cu HerodotTraducere din limba polonă, postfaţă şi note de Mihai Mitu. Cuvânt înainte de Adam Michnik. Prefaţă de Janusz Drzewucki. Editura Art, București, 2008


May 20 2009

Romanul unei lumi neadaptate (Wojciech Kuczok, Mizeria)

Vitalie Sprînceană

Cronică apărută în revista Contrafort, nr. 3-4 (173-174), martie-aprilie 2009. 

Într-un eseu publicat în numărul din martie al revistei britanice STANDPOINT, istoricul polonez  Adam Zamoyski fixează o particularitate istorică a evoluţiei Poloniei: pe durata unei părţi bune a epocii moderne a existat, paradoxal, o conştiinţă polonă, o naţiune poloneză chiar, fără un stat naţional ce le-ar fi putut susţine şi ambala. Anarhia, în sensul ei originar de absenţă a guvernământului, ar fi un termen potrivit pentru a descrie situaţia. Această lipsă a unui stat a generat printre polonezi un fel de mândrie a unicităţii chiar, exprimată prin formula: Polska nierz dem stoi! (Puterea Poloniei stă în absenţa guvernării.)

Comunitatea spirituală, fundamentul emoţional şi afectiv al viitoarei naţiuni polone era susţinut însă de piloni duri, mai eficienţi pe alocuri, decât organizarea politică: familia tradiţională (a cărei funcţie era de a transmite valorile de bază ale comunităţii: limbă, religie, sentimentul de apartenenţă) şi ordinea socială, exprimată prin ierarhii fixe, bariere de nobilitate greu de străbătut etc. În interiorul acestui microcosmos izolat, domnea o stare de libertate relativă (mult mai mare, comparativ cu majoritatea ţărilor europene în acea vreme).

Sigur, excepţia poloneză nu a durat prea mult: confruntată cu vecini agresivi la Est (ruşii) şi la Vest (prusacii, apoi germanii) Rzeczpospolita Polska va fi obligată, mai târziu, să-şi construiască o identitate politică, pentru a se apăra în faţa vecinilor pohticioşi… Dar ţesutul social al naţiunii, cu fisurile şi zidurile lui interne, s-a menţinut intact până după al doilea război mondial, când s-a prăbuşit sub şenilele tancurilor germane şi ruseşti, dar şi sub presiunea iminentă a modurilor de viaţă inspirate din modernitate…

Romanul Mizeria al tânărului scriitor polonez Wojciech Kuczok (n. 1972) este o frescă a acestei căderi, un fel de Ardere a Romei de către un Alaric nevăzut, redusă la scara unei familii de nobili decăzuţi, prinşi în şi depăşiţi de iureşul evenimentelor.

Naraţiunea este centrată în jurul actului educaţiei – împărtăşania zilnică prin intermediul căreia copilul accesează „tainele sfinte” ale fiinţei naţionale. Wojciech Kuczok identifică 3 asemenea taine: ritualul, rangul social şi ascultarea. Tustrele sunt învăţate simultan, explicate fiind pe îndelete de bătrânul K., un „pedagog pedant”, altfel un ratat, atât în planul familial, cât şi în cel politic sau artistic (e un fost pictor cu mari perspective).

Rangul apare ca un prim semn al identităţii, el fiind containerul social în care este încadrată existenţa individului: bătrânul K. este descendent al unei familii nobile ce numără, în lunga ei istorie, arhitecţi, pictori, dar şi asistenţi la spitalul de psihiatrie. Spre sfârşitul vieţii sale, tatăl bătrânului K., arhitect cunoscut, a fost nevoit să vândă o parte din casa construită cu generozitate de el însuşi (soţia ţinea neapărat să aibă servitori, „neapărat, neapărat”) unor indivizi ce proveneau dintr-o tagmă nu tocmai nobilă, din chiar strada-izvor a prostimii, Steinstrasse/Cmentarna/Kamienna/Sztajnka:

S-ar fi putut spune chiar (dacă s-ar fi putut spune, fiindcă nu se putea) că „cei de jos” nu aveau deloc origine nobilă, erau oameni absolut obişnuiţi. (…) După părerea părinţilor bătrânului K. Sztajnka (de unde veniseră „cei de jos”) era o stradă de beţivani, mizerabili şi infractori care copulau cu atât mai vârtos, se înmulţeau cu atât mai înverşunat, cu cât mai mare era sărăcia în care trăiau, cu cât era deznădejdea cuibărită în ei. Mama bătrânului K. nici nu se uita la  uşa „celor de jos”, le interzicea asta chiar copiilor ei.” (pp.22-23)

Distanţa dintre ranguri va trebui să rămână constantă chiar şi în momentele tragice:

„[…] în acea zi domnul Spodniak s-a simţit în sfârşit familiarizat cu oraşul, uitase de mult că era cândva goral, s-a dus să alunge stăncuţele şi nu s-a mai întors noaptea. Doamna Spodniakowa, în pofida gerului care trosnea, a dat fuga la mină să verifice dacă nu cumva a luat-o razna sau nu i s-a făcut dor de muncă; doamna Spodniakowa întreba, căuta, se lua cu mâinile de cap, „a plecat fără căciulă pe gerul ăsta!”, şi fiul familiei Spodniak a luat parte la căutări, dispariţia senzaţională a tatălui său îi stârnise pe tovarăşii de curte, în pofida viforniţei aveau cu ce să se distreze, alergau prin nămeţi şi strigau, dar nimic, nimic. Dimineaţa doamna Spodniakowa, întorcându-se din căutări, a dat peste bărbatul ei în parc, piţigoii mâncau slănină din mâna lui înţepenită.

Doamna Spodniakowa trebuie că şi-a plâns soţul tare şi îndelung, căci mama bătrânului K., pentru prima şi ultima oară în viaţă, s-a hotărât atunci să rupă bariera tăcerii între vecini, a coborât pe scări şi, lovind cu bastonul în uşă, a strigat:

– Am nevoie de linişte aici!!!

Până ce s-a făcut linişte.” (pp.29-30)

Există, în nota patetico-dispreţuitoare a mamei bătrânului K., un soi de demnitate de clasă, ce trebuie întărită, chiar dacă, într-un moment nefericit ca acesta, gestul ei pare mai degrabă ridicol…

Ridicolul reprezintă, de fapt, fundamentul ideologic al naraţiunii: Bătrânul K. este întotdeauna patetic, ca un nobil vechi, un aristocrat decăzut, rămas doar cu titlul şi amintirile unor vremi de glorie apuse, astfel că reproşul doamnei K.: „tu, când încerci să-i dai o mână de ajutor copilului, ai fi în stare să chemi un fotograf să te pozeze” pare a fi pe deplin îndreptăţit. Avem totuşi impresia că bătrânul K. joacă pe o altă scenă, pe cea a istoriei vremii sale, mult mai mare decât cea zugrăvită de autor, marcată, pe de o parte, de idiosincrasiile fraţilor şi surorilor sale, şi de erodarea relaţiilor cu propria familie, pe de altă parte… Bătrânul K. este de fapt un solitar – singur cu vremea, acesta se agaţă de trecut şi de vestigiile acestuia, şi această legătură se întăreşte cu atât mai mult, cu cât prezentul exercită o presiune mai mare asupra universului aparent tihnit al familiei. În clipele în care mecanismele de sublimare a memoriei nobiliare se încălzesc, bătrânul K. îşi aminteşte cu nostalgie de illo tempore:

„Ţine minte, casa asta a construit-o bunicul tău şi tatăl meu, este cea mai veche casă din zonă. Când eram mic, peste tot în jur era pustiu, apoi au început să construiască şi alţii, ridicau alături vile, apoi aceste case cu acoperiş din ţiglă roşie, iar mai târziu, după război, au construit lângă noi blocuri. De aici viermuiala asta, nătărăii ăştia, în vremea mea nu exista aşa ceva! Noi am avut primii o asemenea casă în oraş, bunicul tău a construit-o departe de centru pentru a avea linişte, acum cu siguranţă se răsuceşte în mormânt. Atâţia tembeli la ferestre şi nimic nu se poate face, o Doamne, tu îi vezi şi nu îi trăsneşti. (p.118)

Ritualul se împleteşte, în viaţa micuţului Wojciech, în mai multe moduri, cel mai des prin intermediul bătăii cu biciul (care se face cu scopul de a disciplina voinţa, corpul şi rezistenţa la suferinţă a copilului): „Biciul nu era prea lung, avea cam 40 de centimetri, în schimb era gros, îndesat – un bici de cauciuc, tare şi umplut în interior. Nu era ca vergeaua de cauciuc, după o asemenea vergea durerea e ascuţită, iute, te furnică, dar dispare repede ca rotocoalele pe apă, se întinde pe piele şi nu o mai simţi; dacă nu iei în seamă nedreptatea în sine, umilinţa în sine; o asemenea vergea, în principiu, nu se soldează cu rezultate educative mai bune decât un ziar înfăşurat ca un rulou; o asemenea vergea este bună pentru baseţi sau poate pentru foxterieri, o durere măruntă pentru un animal mic, pură profilaxie. Nu, biciul acesta nu era gol pe dinăuntru, avea greutatea lui, masa lui, avea probabil mirosul lui. Ori de câte ori bătrânul K. se apuca să aplice pedeapsa cuvenită, le cerea animalelor să adulmece biciul – fie câinelui-lup pe care îl dresase în anii de tinereţe (unui animal mai mare, adaptat la o mai mare nedreptate), pe care îl învăţase să sară peste poartă cu ajutorul biciului (pedeapsa pentru o săritură nereuşită era lovitura, recompensa pentru săritura reuşită era lipsa loviturii – ce anume îl poate convinge mai mult pe un animal mai mare?), fie terierului Kerry Blue.” (pp.71-72), sau prin intermediul unui bombardament intens al conştiinţei copilului cu cadre reflexive şi de comportament ale colectivităţii, condensate în proverbe, zicători, maxime, reguli: „Ciorba sănătoasă îl face pe bărbat cât o casă.” sau „Cine nu ascultă de părinţi, ascultă de dracu.” ori „Pentru prostie în viaţă se plăteşte.”

Copilul Wojciech nu are probleme de a echivala cele două practici, biciuitul şi proverbele: „O, da, bătrânul K., în loc de bici, recurgea uneori la proverbe.” (p. 89).

Teroarea educativă a bătrânului K. se găseşte într-o dizarmonie perfectă cu condiţia existenţială a micuţului Wojciech: în loc de conţi şi contese, baluri şi petreceri la curte, viaţa acestuia e flancată de experienţe mult mai triviale: umilitoarea procedură a scuipatului zilnic la care este supus atunci când se află în trecere pe strada hahalerelor, Cmentarna, nevoia de afirmare în cadrul semenilor de şcoală…

La toate acestea, ideologia pedagogică a bătrânului K. nu are decât un singur răspuns: ascultarea… Ea trebuie să fie constantă, indiferent de utilitate. Esenţa ascultării e una fluidă: ea poate fi reperată atât în disciplina culinară (Wojciech e obligat să consume ciorba de cartofi şi ou, cu motivaţia că aceasta este adevărata mâncare a celor care nu doresc să fie pricăjiți), cât şi în stoicismul cu care copilul trebuie să primească pedeapsa, fie că e bici, fie că e un proverb tocmai reamintit cu această ocazie potrivită…

Departe de a fi o caricatură a familiei tradiţionale poloneze, Mizeria este un roman despre schimbarea ei iminentă sub imperativele vremii, despre lumi ce dispar, despre repere ce se perindă cu repeziciune în faţa unor indivizi lipsiţi de „anticorpi”… Goralii şi groparii de pe strada Cmentarna, care vin tot mai aproape de vechea nobilime, nu reprezintă accidente istorice izolate, ci consecinţe logice ale unor evenimente istorice. Mizeria e o microoglindă a unei lumi/naţiuni neadaptate…

____________

Wojciech Kuczok, Mizeria, Polirom, 2008

Wojciech Kuczok, născut în 1972, este poet, proza tor, scenarist şi critic de film. A debutat în 1996 cu o plachetă de versuri, urmată de volumele de proză scurtă Povestiri auzite (1999) şiPielea şi osul (2002). În 2004, i s-a decernat prestigiosul premiu NIKE (cel mai important premiu literar polonez) pentru primul său roman, Mizeria, tradus în nume roase limbi şi stând la baza filmului Urme de bici, laureat al festivalului de la Gdynia. Un an mai târziu, Wojciech Kuczok a publicat un alt volum de povestiri (Povestiri deghizate), impu nîndu-se în literatura central-europeană prin rafinamentul său stilistic şi rigoarea cu care îşi construieşte naraţiunile.


Jan 5 2009

Jose Saramago Eseu despre orbire

Vitalie Sprînceană

Jose Saramago

Eseu despre orbire

Iaşi, Polirom, 2005, 344 p.

Dacă există vre-un minimalism literar, José Saramago ar trebui inclus pe o listă a celor mai buni practicieni ai lui. Măcar din câteva motive:

  1. foarte puţină punctuaţie.
  2. şi mai puţine aliniate, paragrafe.
  3. dialogurile nu sunt separate de restul povestirii. Asta creează, pe alocuri, iluzia „unor voci fantomă” în roman.
  4. descriptori personali convenţionali, de cele mai multe ori construiţi după trăsături fizice (fata cu ochelari negri, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic), apartenenţă profesională (medicul oftalmolog), stare civilă (soţia medicului, soţia primului orb), vârstă (bătrânul cu legătura neagră), ca şi cum preferinţa pentru o onomastică concretă (Jean, Wilhelm, Mary) ar trăda vre-un mister de netrădat. O posibilă explicaţie este strecurată soţiei medicului oftalmolog, cea care îşi păstrează vederea: „Suntem atât de departe de lume încât, în curând, nu vom mai şti cine sântem, nici nu ne-am gândit să spunem cum ne cheamă, la ce bun, la ce-ar folosi numele, un câine nu recunoaşte alt câine, sau nu i se înfăţişează, sub numele ce i-a fost pus, îl identifică mirosul şi-1 face cunoscut, noi sântem aici o altă rasă de câini, ne recunoaştem dupг lătrat, după vorbă, restul, trăsăturile, culoarea ochilor, a pielii, a părului, nu contează, de parcă nici n-ar exista, eu mai văd încă, dar până când.” (p. 64)
  5. lipsă a oricăror referinţe geografice/politice  – oraşul e fără nume, la fel şi ţara, spitalul de nebuni.
  6. absenţă totală a autorului. O scriitură impersonală, în care subiectul şi personajele nu sunt, nicăieri, pe întinderea narativă, silite să facă loc vreunei judecăţi, gând sau intervenţie moralistă a scriitorului. Eroii sunt trataţi egal, fără preferinţe. O carte, precum spunea Gide, „închisă, plină, netedă, precum un ou. Nu poţi să vâri nimic în ea, nici măcar un ac, decât cu forţa, iar forma i s-ar strica.” (1)
  7. autorul absentează şi ca barieră intermediară între cititor şi scriitură. Povestea este accesată în mod direct, de fapt, se creează chiar un fel de intimitate textuală. Personal m-am simţit foarte comod şi singur în scriitura lui Saramago.

Fabula în câteva rânduri: locuitorii unui oraş, rând pe rând, îşi pierd vederea, loviţi fiind de un tip misterios de orbire, cu origini/cauze/simptome necunoscute. Prima victimă este un şofer, după el urmează individul ce l-a condus acasă, şi i-a furat, după asta maşina. Apoi medicul oftalmolog la care orbul merge pentru o consultaţie. După aia urmează pacienţii medicului. Şi tot aşa, în lanţ.

Iniţial, guvernul decide să interneze, în vederea prevenirii unei epidemii, orbii într-un spital de nebuni abandonat. Măsură oarecum stranie, deoarece orbirea, cum se ştie, nu e o boală infecţioasă şi nu se ia de la om la om. E o relaţie dintre ochii şi creierul tău, spune un erou.

Izolarea se dovedeşte, însă, ineficientă. Epidemia de orbire nu poate fi stopată: boala se răspândeşte în întreg oraşul, apoi curpinde întreaga ţară (nu se ştie dacă întreaga omenire a fost atinsă, într-un final, de epidemie,  şi nici dacă graniţele naţionale ar fi fost bune de ceva!). O singură excepţie: soţia medicului oftalmolog, care, din motive necunoscute (nu vor fi de găsit nici spre sfârşitul romanului), îşi păstrează vederea.

În momentul în care şi paza spitalului este lovită de epidemia de orbire, „bolnavii” reuşesc să scape. Ajunşi în „libertate” aceştia descoperă că orbirea a devenit generală, că statul nu mai există, că oamenii nu mai pot fi ţinuţi împreună, că orbirea i-a redus la starea naturală, hobbes-iană, de animale mânate exclusiv de instinctul foamei.

Am reţinut:

– spectacolul degradării umane succesive. Societatea, entitatea aia bine pusă la punct ce-şi bagă nasul peste tot, monstrul impersonal omniprezent, se risipeşte precum un castel de nisip… În situaţii de criză, se pare, primul liant care se dizolvă, este cultura.

– tensiunea şi lupta dintre cele două tipuri de ordine în spital. 2 ordini: cea socială (morală) şi cea naturală (violentă). Chiar dacă ordinea morală, a demnităţii, învinge, o face printr-un avantaj exterior: soţia medicului oftalmolog încă vede… Semn că moralitatea nu stă în aer gol, ci trebuie susţinută – e o chestie costisitoare, spre deosebire de traiul primar, „natural” care este aproape gratis… pe termen scurt.

-dialogul final cu scriitorul aciuat în casa unora dintre eroi.

Cum aţi trăit de când a început epidemia, Am fost internaţi până acum trei zile, Ah, sunteţi dintre cei care au fost băgaţi în carantină, Da, A fost greu, E puţin spus, Oribil, Sunteţi scriitor, aveţi, cum aţi spus adineauri, obligaţia de a cunoaşte cuvintele, ştiţi deci că adjectivele nu ne ajută prea mult, dacă un om оl omoară pe altul, de exemplu, e mai bine s-o enunţăm ca atare, şi să ne încredem că simpla oroare a actului este atât de şocantă încâоt ne va scuti să mai spunem că a fost oribil, Vreţi să spuneţi că avem prea multe cuvinte, Vreau să spun că avem prea puţine sentimente, Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă, Aşa că le-am pierdut, Aş vrea să-mi povestiţi cum aţi trăit în carantină, De ce, Sunt scriitor, Ar fi trebuit să fiţi acolo, Scriitorul e ca oricare alt om, nu poate să ştie totul, nici să trăiască totul, trebuie să întrebe şi să-şi imagineze, într-o zi, poate că vă voi povesti cum a fost, veţi putea după aceea să scrieţi o carte, O scriu.” (p. 296)

Orbirea – o parabolă. Sau mai curând o hârtie de turnesol. Doar în lumea orbilor totul, lumea, oamenii, lucrurile, sunt dezgolite şi apar aşa cum sunt ele de fapt. Nu e nevoie de aparenţe, de ritualuri. „Făcându-se invizibilă, lumea începe se deschide eroilor în forma sa iniţială.” (2)

A se citi şi:

Albert Camus „Ciuma”

Giovanni Boccaccio „Decameronul”

James Clavell „King Rat”

Daniel Defoe „Jurnal din anul ciumei”

Emilly Brontë „La răscruce de vânturi”

Alte impresii.

Eng: 1 , 2 , 3 , 4 .

Rom: 1 , 2 , 3, 4 , 5 , 6

Rus: 1 , 2 , 3 , 4

.

Fra: 1 , 2

.

De: 1 , 2 , 3

.

Note:

(1). André Gide, „Paludes”, Chişinău, ed. Cartier, 2006. p. 45

(2) Д. Померанцев. Послесловие к роману Ж. Сарамаго «Слепота» [«ИЛ», № 3, 2008]