Feb 14 2017

Factory Girl (2006)

Vitalie Sprînceană

Un film destul de decent despre o femeie, Edie Sedgwick, care e prinsă între doi bărbați faimoși: Andy Warhol (care o transformă într-un fel de superstar pop) și Bob Dylan (care dispune de ea, într-un mod similar – ca un instrument prin care își afirmă eog-ul artistic) și care ajunge să fie abandonată de ambii…
Mie mi-a amintit pe alocuri de mitul Pygmalion.


Sep 13 2013

Pozitia Copilului (2013)

Vitalie Sprînceană

Poziția Copilului (2013). Mi s-a părut indecis filmul – pornește tocmai două povești: cea a Româniilor multiple (a bogaților și amărâților, a celor cu pile și relații și a celor cu legea șchioapă și bunul simț, a celor cu noroc și a celor cu ghinion) și cea a unei familii disfuncționale – dar nu reușește s-o scoată la capăt cu bine vreuna.
Acolo unde era loc de săpat, adică în cameleonismul oamenilor legii care-s întâi oameni și pe urmă slujitori ai legii (polițistul ce vrea favoruri, pilele ce dau telefoane și rezolvă probleme) sau în ipocrizia proaspeților îmbogățiți ce gustă cultură înaltă (opere, romane elitiste) dar care sînt gata să se milogească în ultimul hal când e vorba de osul lor, acolo regizorul a preferat să înece socialul (politicul într-o accepție mai largă) în emoțional.
Iar în emoțional – un întreg ocean inutil de lacrimi.


Jun 23 2013

Cinema Komunisto (2010)

Vitalie Sprînceană

Cinema Komunisto (2010). Iugoslavia a fost Tito. Iar Tito a fost întît de toate un film, adică o operă de artă politică modernă.
Proiectul politic iugoslav e cel al unei comunități imaginare ce a trăit (s-a autoblocat?) într-un fel de trecut continuu în care lupta partizanilor lui Tito cu naziștii a servit drept moment fondator vreme de zeci de ani. Pînă a murit Tito. După care a pierit și proiectul. Vor trece ani și probabil unica referință despre această țară deja inexistentă va fi  arhiva cinematografică.

 P.S. Două mici ironii muzicale: prima, cu iz de cult al personalității, se conține într-un fragment de cîntec pe la minutul 14 (Oare tovarășul Tito suferă de dureri de cap, căci se gîndește atîta la țară și la ziua ei de mîine), a doua, tragică, într-un alt cîntecel pe la minutul 40 și ceva (Nici o țară nu e în pericol dacă ar avea o astfel de generație tînără ca a noastră). Era vorba de generația născută după 1960. Cei care au înfăptuit violențele din cadrul războaielor de la sfîrșitul anilor 90.
Muzicuța de deschidere este memorabilă.


Apr 28 2013

Poklosie (2012)

Vitalie Sprînceană

Poklosie (2012).
Am scris cîndva despre un film german foarte similar – ”Das schreckliche Mädchen” (1990). Acolo, o fetiță curioasă și deșteaptă se apucă să scrie un eseu la tema Rezistenței în orașul ei pe durata celui de-al doilea război mondial pentru a descoperi că n-a fost, de fapt, rezistență, ci colaborare și obediență.
Apoi am pomenit și o carte – Jan Tomasz Gross “The Golden Harvest”, în care autorul povestea cum locuitorii din satele ce se învecinau cu lagărele de concentrare prosperau pe seama evreilor.
Poklosie e ambele.


Apr 15 2013

povestiri ruse despre coruptie si memorie istorica

Vitalie Sprînceană

Рассказы (rom. Povestiri), 2012. Cred că e unul dintre filmele rusești subestimate ale anului 2012.

Puțină satiră, destul grotesc și ceva patetism – o rețetă care a funcționat excelent.

Am reținut două din cele patru mini-nuvele ale fimului.

Una despre corupție. Deloc moralizatoare povestea. Mai degrabă un soi de documentar încăput într-un film artistic. Camera urmărește lanțul pervers și omniprezent ce leagă corupția de cetățeni și cetățenii de corupție indiferent de starea lor socială, de poziție sau de funcție. Lanțul pornește de jos, de la un X mărunt ce promite unui Y să-i rezolve un certificat de testare auto și ajunge la Liderul Suprem. Y dă bani lui X, X lui A, A împinge lui B, B lui C etc.

Corupția pare a fi unicul liant social ce aruncă punți și organizează întîlniri altfel imposibile între birocrați și afaceriști, săraci și bogați, cadre didactice și medici.

Replica cheie aparține unui X (sau Y că e totuna) ce vrea să dea mită unui profesor de la universitate:

–          E bine că v-ați găsit Dvs, un om cinstit ce se oferă să-și asume toată bătaia de cap legată de admiterea fiicei mele…

Profesorul nu va ține prea mult banii pentru că urmează să-i plătească unui medic pentru o intervenție chirugicală asupra soției… Nici medicul căci urmează să-i transmită lui…

Circuitul natural al banilor corupției în societate!

A doua nuvelă ce mi-a plăcut mult reprezintă o variație la eterna temă a proporției dragostei și sexului într-un cuplu.

Doi inși încearcă să construiască o relație. El e trecut de 40 ani și ea are vreo 18-20. Motorul unic în faza incipientă a relației este sexul. El, pentru că vrea o femeie mai tînără. Ea, pentru că-și dorește un bărbat mai experimentat.

În sex înțelegerea lor e perfectă.

Problemele apar înainte și după sex. Adică cînd cuplul trebuie să-și vorbească.

Ea pomenește în treacăt că nu știe ce e aia handbal, apoi că se încurcă și zice că rechinii sunt de fapt mamifere, nu pești. Pe urmă intră în dificultate cu sensul cuvîntului ”губчека” (comisia extraordinară pentru lupta cu contrarevoluția și sabotajul a guberniei, precursorul NKVD) și în final îi confundă pe Lenin, Stalin, Troțki și victimele terorii…

–          Despre ce să mai facem sex? – se întreabă furios bărbatul. Și pleacă, îngrozit probabil de perspectiva unui sex fără altă memorie decît sexul însuși.


Jan 23 2013

Turcii despre cucerirea Constantinopolului

Vitalie Sprînceană

Fetih 1453 (2012, Turcia, regizat de Faruk Aksoy).

Nimic deosebit în acest film epic al lui Faruk Aksoy – multe efecte speciale, scene generate la calculator, o poveste tulburătoare de dragoste și încâlcite jocuri geopolitice. Aproape ca ”Ștefan cel Mare” al lui Sergiu Nicolăiescu, doar că mai ambițios și cu mai multe computere.

L-am privit mai ales pentru că mă interesa cum se vede cucerirea Constantinopolului prin ochii lor. Despre perspectiva noastră (românească și/sau creștină) cunoaștem aproape totul – căderea orașului lui Constantin în 1453 a traumatizat profund lumea creștină, a generat o imensă și profundă frică de turci pînă hăt în Franța și le-a deschis musulmanilor drumul spre Europa prin Balcani.

Pentru ei subjugarea marelui oraș s-a întrupat într-un destin ce a împlinit o profeție. Adică, a fost întîi datorie sacră, apoi ambiție personală.

Departe de mine gîndul că filmul ar reprezenta, în vreun fel, realitatea istorică. Sensul lui e producerea altei realități – cea mitologică. Pentru că pelicula reafirmă și restabilește legătura simbolică a Turciei contemporane cu Imperiul Otoman, negată vehement de Ataturk și statul secular fondat de el. Scena în care sultanul Mahomed Cuceritorul intră în Catedrala Sfânta Sofia și promite creștinilor toleranță și libertatea religiei lor nu e neapărat istoric corectă, cel puțin pentru anul 1453, dar ține de imaginea Imperiului Otoman ca o grădină în care au înflorit mai multe religii. Aproape ca o Uniune Europeană medievală!

Excelente și incursiunile în cancelariile puterilor occidentale – Genova, Veneția, Vaticanul. Scopul lor e să sugereze că în acel moment lumea creștină era atît de mult măcinată de conflicte interne, rivalități personale și de dogmă religioasă, interese și jocuri încît împărații creștini nu au putut mobiliza o cîtuși de serioasă alianță ce l-ar fi alungat pe sultan de sub zidurile Bizanțului. Nici în lumea musulmană lucrurile nu stau mai bine – vedem o căpetenie turcească, Orhan. în cercul celor ce apără orașul, o altă căpetenie turcească pornește un război împotriva lui Mahomed dar este înfrîntă. Cucerirea orașului e mai degrabă o loterie decît un act logic. O loterie la care învinge nu cel mai puternic ci cel mai șiret.

Creștinii sunt zugrăviți destul de respectuos – sinceri în credința lor dar supărați unii pe alții din pricina unor tălmăciri diferite ale Scripturii și a conflictelor de autoritate dintre papă și împărat. Excepție de la această regulă a decenței fac momentele senzuale de la curtea împăratului bizantin, în care apar dansatoare voluptuoase ce gîdilă ochii împăratului. Prin contrast, Mahomed are o singură soție căreia îi este fidel, și un fiu. Nu neapărat corect istoric căci proiecțiile ar trebui probabil inversate.

În concluzie: un film de acțiune bun. Mi-au plăcut imens reproducerile istorice ale Bizanțului medieval făcute la calculator. Cum Istanbul-ul e orașul meu de suflet, am trăit momente deosebite mai ales cu ocazia acestor priveliști generale.


Nov 30 2012

razboaiele civile ruse (Viata si Destin, Vasilii Grossman)

Vitalie Sprînceană

Тебе что, обязательно было вспоминать Мандельштама? Что, не знаешь других поэтов, нерепрессированных, ну Пупкина какого нибудь? 

(rom. Chiar era necesar să amintești de Mandelștam? Nu cunoști alți poeți, ce nu ar fi fost supuși represiunilor? Un Pupkin oarecare, de exemplu.)

E un fragment de dialog ce are loc într-o familie de intelectuali evrei evacuată, în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1) undeva în regiunea Novosibirsk. Se găsește în excelenta ecranizare a romanului lui Vasilii Grossman, ”Viață și destin” (Жизнь и судьба), regizată de Serghei Ursuliak.

Ursuliak știe bine anii 40 – a mai regizat un serial, Lichidarea (2007) în care povestea viața criminală a orașului Odesa imediat după război precum și luptele pe care le-a purtat puterea sovietică pentru a restaura ordinea publică.

Filmul ”Viață și Destin” trădează, în mod clar, textul cărții, cel puțin în partea în care Grossman are grijă să sugereze înrudirea celor două forme politice ale răului totalitar: fascismul și comunismul. Probabil e o mare pierdere.

Pe de altă parte, ecranizarea aduce și un câștig. Regizorul ce nu a găsit curaj să pună în film semnul politic și moral de egalitate pus de scriitor în carte,  a îndrăznit totuși să bage sub lupă cotidianul sovietic al războiului (pe front și în spatele frontului).

Pe urmele lui Grossman (dar și a unor Soljenițân sau Șalamov), Ursuliak găsește în Marele Război un imens ghem de războaie și conflicte mai mici, o serie necontenită de războaie civile. Liniile de front ale acestui războaie nu trec prin spațiul ce-i separă de fasciști de comuniști, ci prin teritoriile identităților etnice, religioase, de clasă sau politice.  Câteva exemple: evreiii și restul lumii (documentarul Iz Goi a lui Alexandr Stupnikov), etniile minoritare și rușii, sătenii și regimul (E adevărat, întreabă un ostaș sovietic în filmul lui Ursuliak, că colhozurile vor fi desființate imediat după război?).

Nu-i o noutate, dar trebuie s-o repetăm la nesfărșit: atunci când naziștii nu-i extermină pe sovietici, ultimii au grijă să se nimicească singuri. O zice genial în Lichidarea alt erou al lui Ursuliak, banditul ucrainean naționalist Vitalie (porecla Academicianul): Cine să vă înțeleagă pe voi, bolșevicii? Dacă nu luptați contra cuiva, atunci vă apucați să vă ucideți între voi!

Găsesc această obsesie cu miriadele de războaie civile ce s-au desfășurat sub umbrela Marelui Război, în unele filme ce au apărut recent în spațiul cultural rus. E evidentă la Serghei Loznița în filmul său ”În ceață” (2012), după romanul cu același nume a lui Vasil Bykaw (Bykov). Se găsește și în eposul lui Nikita Mihalkov, ”Soarele înșelător 2” (Утомлённые солнцем 2) în cel puțin două momente. În primul, două femei privesc de departe cum un sat întreg urmează să fie nimicit pentru că acolo au fost uciși doi ostași nemți. Una din ele îi zice celeilalte: Să nu-ți fie jale de ei. Merită să moară. Au stat ca lașii ascunși în casă când tu le cereai să te scape de soldații germani ce doreau să te siluiască. Asta e pedeapsa lor. Într-un alt moment antologic, Iosif Stalin îi vorbește lui Kotov cel reînviat din lagărele morții și din batalionul de pedeapsă (штрафбат) despre civilii ce au rămas în spatele frontului: Ei trebuie pedepsiți pentru că nu contribuie la efortul de război.

Încet-încet, filmul rusesc contemporan despre război dezvrăjește povestea unificatoare a Marelui Efort. Victoria finală a URSS asupra Germaniei Fasciste apare, în această nouă înțelegere, mai degrabă ca paradox decât ca rezultat legitim.

A se citi, în calitate de supliment, două excelente monografii ale lui Antony Beevor, ”Stalingrad” și ”Berlin. Căderea-1945”.

1. Mi se pare un gest de bun simț să folosesc termenul sovieto-rus Marele Război pentru Apărarea Patriei în locul occidentalismului mai neutru Războiul al Doilea Mondial. Pentru țara aia și pentru cetățenii ei războiul chiar a fost unul pe viață și pe moarte, de apărare a Patriei în toate sensurile ei – familie, casă, sat, oraș, Țară.