blog implicat

carti filme muzica idei polemici

Category: cinema Page 1 of 6

To be a miss (2016)

Ieri la Moldox am văzut To be a Miss (2016), un film despre industria concursurilor de frumusețe din Venezuela. Pornind de la faptul că Venezuela ar fi dat cele mai multe Miss Universe, autorii documentarului urmăresc traiectoria a cîtorva fete care au pornit pe drumul de a deveni Miss Oraș-Sat-Regiune-Țară-Univers (sper că cineva în spațiul cosmic se rîde de ambiția noastră de a face topuri pentru întreg universul).

Filmul trasează bine contextul social care alimentează această industrie: moda concursurilor de frumusețe, ațîțată de mass-media, industria cosmetică și cea a chirurgiei plastice (una dintre femeile intervievate zice că 70 % din femeile din Venezuela ar face chirurgie plastică iar aproximativ 20 % din venitul unei familii ar merge pe produse cosmetice), faima și ”recunoașterea” socială de care se bucură cîștigătoarele concursurilor, rețelele de ”profesioniști” (de la missologiști, adică experți în corpuri de femei, la agenți de vînzări, paznici, doctori, transportatori și un fel de semi-proxeneți care ”ajută” femeile să-și găsească sponsori (participarea la concursuri e cu taxă de cîteva mii de dolari), modul în care concursurile de frumusețe ajung să fie considerate drept parte a ”identității venezuelene”.

La fel, filmul extrage și istoriile personale ale femeilor care participă la aceste consursuri: scenariile aspiraționale (în care participarea la concurs e un fel de ”vis” împlinit), dorința de a obține recunoaștere și faimă, dorința de a evada din sărăcie (prin intermediul unui concurs de acest gen care oferă ulterior sponsorizări și bani pentru apariții în publicitate).

Foarte informativ (și dramatic) este și focusul pe modul în care femeile își modelează în mod natural (exerciții la sală, regim alimentar) și artificial (chirurghie plastică, intervenții chirurgicale de adaos sau tăiere) corpurile pentru a corespunde ”standardului de frumusețe” (despre care, una din participante are spre sfîrșit o meditație revelatorie: Miss-urile acestea nu reprezintă femeile venezuelene, în nici un fel tipul de femeie care cîștigă aceste concursuri nu corespunde cu modul cum arată femeile de aici. El este un tip de ”frumusețe” artificial, o creație artificială făcută pentru aceste concursuri.)

Filmul e, în mod evident nu doar despre Venezuela.

E despre:
– dominația patriarhală care creează nișe economice, sociale și culturale specializate pentru femei în care acestea pot obține ceva recunoaștere și o anumită putere. Nișa concursurilor de frumusețe e una din ele. E comodă și contribuie mult deopotrivă la naturalizarea dominației, la reproducerea inegalităților dintre sexe (bărbații au banii, femeile sînt puse în situația de a-și vinde corpurile mutilate) și la pacificarea femeilor (stimulate să se ocupe de concursuri de frumusețe, nu de procese de eliminare a discriminării, construcție a unor mecanisme ce ar promova egalitatea între sexe sau politici publice ce ar viza eliminarea inegalităților). Am citit filmul și în altă cheie, conform celuilalt sens al cuvîntului ”miss” – absență. Adică, cum să fii ca femeie o absență în societate? Păi, prin a fi miss frumusețe.
– modul în care diverse industrii globale (cosmetică, entertainment) construiesc circuite globale ale unor bunuri – în acest caz ”frumusețea”,  despre care prietenul Ian Feldman zicea, în cadrul discuției că este un bun inexistent fără o altă logică sau finalitate decît profitul. Adică, prin variile tipaje de femei frumoase construite în reviste, laboratoare și concursuri de miss (simple discursuri), aceste industrii reușesc să extragă profituri cît se poate de reale.
– felul în care aceste industrii globale se pliază pe contexte culturale și politice locale (de exemplul modul în care ”concursurile de frumusețe devin parte a identității naționale”, prilej de mîndrie etc) și le introduc pe acestea în circuitele economice și culturale globale.
– modul în care asemenea practici sînt percepute, de către populațiile angajate în producerea și reproducerea lor, ca fiind aspirații profesionale, cariere și vise de împlinit. Adică cum ajungem ca femeile din societățile noastre să ”viseze” să ajungă miss, adică să-și dorească să fie obiectificate.
– de aici și modul în care trebuie să construim critica culturală și politică a acestor practici – prin a identifica atît circuitele economice ale industriilor globale de entertainment, dar și hegemoniile unor modele culturale (standardele de frumusețe vestice care ajung să fie norma și etalonul cu care se compară femeile din alte părți ale lumii dar și modelul în raport cu care acestea își transformă corpul propriu), articulațiile locale, deopotrivă politice și culturale ale acestor dominații globale (prin integrarea lor în identitatea națională sau în scenariile aspiraționale). De asemenea este nevoie să discutăm și despre infrastructura culturală, economică și politică necesară pentru a asigura egalitatea între sexe.

Într-un cuvînt, un film bun care dă mult de gîndit.

 

 

Factory Girl (2006)

Un film destul de decent despre o femeie, Edie Sedgwick, care e prinsă între doi bărbați faimoși: Andy Warhol (care o transformă într-un fel de superstar pop) și Bob Dylan (care dispune de ea, într-un mod similar – ca un instrument prin care își afirmă eog-ul artistic) și care ajunge să fie abandonată de ambii…
Mie mi-a amintit pe alocuri de mitul Pygmalion.

Pozitia Copilului (2013)

Poziția Copilului (2013). Mi s-a părut indecis filmul – pornește tocmai două povești: cea a Româniilor multiple (a bogaților și amărâților, a celor cu pile și relații și a celor cu legea șchioapă și bunul simț, a celor cu noroc și a celor cu ghinion) și cea a unei familii disfuncționale – dar nu reușește s-o scoată la capăt cu bine vreuna.
Acolo unde era loc de săpat, adică în cameleonismul oamenilor legii care-s întâi oameni și pe urmă slujitori ai legii (polițistul ce vrea favoruri, pilele ce dau telefoane și rezolvă probleme) sau în ipocrizia proaspeților îmbogățiți ce gustă cultură înaltă (opere, romane elitiste) dar care sînt gata să se milogească în ultimul hal când e vorba de osul lor, acolo regizorul a preferat să înece socialul (politicul într-o accepție mai largă) în emoțional.
Iar în emoțional – un întreg ocean inutil de lacrimi.

Cinema Komunisto (2010)

Cinema Komunisto (2010). Iugoslavia a fost Tito. Iar Tito a fost întît de toate un film, adică o operă de artă politică modernă.
Proiectul politic iugoslav e cel al unei comunități imaginare ce a trăit (s-a autoblocat?) într-un fel de trecut continuu în care lupta partizanilor lui Tito cu naziștii a servit drept moment fondator vreme de zeci de ani. Pînă a murit Tito. După care a pierit și proiectul. Vor trece ani și probabil unica referință despre această țară deja inexistentă va fi  arhiva cinematografică.

 P.S. Două mici ironii muzicale: prima, cu iz de cult al personalității, se conține într-un fragment de cîntec pe la minutul 14 (Oare tovarășul Tito suferă de dureri de cap, căci se gîndește atîta la țară și la ziua ei de mîine), a doua, tragică, într-un alt cîntecel pe la minutul 40 și ceva (Nici o țară nu e în pericol dacă ar avea o astfel de generație tînără ca a noastră). Era vorba de generația născută după 1960. Cei care au înfăptuit violențele din cadrul războaielor de la sfîrșitul anilor 90.
Muzicuța de deschidere este memorabilă.

Poklosie (2012)

Poklosie (2012).
Am scris cîndva despre un film german foarte similar – ”Das schreckliche Mädchen” (1990). Acolo, o fetiță curioasă și deșteaptă se apucă să scrie un eseu la tema Rezistenței în orașul ei pe durata celui de-al doilea război mondial pentru a descoperi că n-a fost, de fapt, rezistență, ci colaborare și obediență.
Apoi am pomenit și o carte – Jan Tomasz Gross “The Golden Harvest”, în care autorul povestea cum locuitorii din satele ce se învecinau cu lagărele de concentrare prosperau pe seama evreilor.
Poklosie e ambele.

povestiri ruse despre coruptie si memorie istorica

Рассказы (rom. Povestiri), 2012. Cred că e unul dintre filmele rusești subestimate ale anului 2012.

Puțină satiră, destul grotesc și ceva patetism – o rețetă care a funcționat excelent.

Am reținut două din cele patru mini-nuvele ale fimului.

Una despre corupție. Deloc moralizatoare povestea. Mai degrabă un soi de documentar încăput într-un film artistic. Camera urmărește lanțul pervers și omniprezent ce leagă corupția de cetățeni și cetățenii de corupție indiferent de starea lor socială, de poziție sau de funcție. Lanțul pornește de jos, de la un X mărunt ce promite unui Y să-i rezolve un certificat de testare auto și ajunge la Liderul Suprem. Y dă bani lui X, X lui A, A împinge lui B, B lui C etc.

Corupția pare a fi unicul liant social ce aruncă punți și organizează întîlniri altfel imposibile între birocrați și afaceriști, săraci și bogați, cadre didactice și medici.

Replica cheie aparține unui X (sau Y că e totuna) ce vrea să dea mită unui profesor de la universitate:

–          E bine că v-ați găsit Dvs, un om cinstit ce se oferă să-și asume toată bătaia de cap legată de admiterea fiicei mele…

Profesorul nu va ține prea mult banii pentru că urmează să-i plătească unui medic pentru o intervenție chirugicală asupra soției… Nici medicul căci urmează să-i transmită lui…

Circuitul natural al banilor corupției în societate!

A doua nuvelă ce mi-a plăcut mult reprezintă o variație la eterna temă a proporției dragostei și sexului într-un cuplu.

Doi inși încearcă să construiască o relație. El e trecut de 40 ani și ea are vreo 18-20. Motorul unic în faza incipientă a relației este sexul. El, pentru că vrea o femeie mai tînără. Ea, pentru că-și dorește un bărbat mai experimentat.

În sex înțelegerea lor e perfectă.

Problemele apar înainte și după sex. Adică cînd cuplul trebuie să-și vorbească.

Ea pomenește în treacăt că nu știe ce e aia handbal, apoi că se încurcă și zice că rechinii sunt de fapt mamifere, nu pești. Pe urmă intră în dificultate cu sensul cuvîntului ”губчека” (comisia extraordinară pentru lupta cu contrarevoluția și sabotajul a guberniei, precursorul NKVD) și în final îi confundă pe Lenin, Stalin, Troțki și victimele terorii…

–          Despre ce să mai facem sex? – se întreabă furios bărbatul. Și pleacă, îngrozit probabil de perspectiva unui sex fără altă memorie decît sexul însuși.

Turcii despre cucerirea Constantinopolului

Fetih 1453 (2012, Turcia, regizat de Faruk Aksoy).

Nimic deosebit în acest film epic al lui Faruk Aksoy – multe efecte speciale, scene generate la calculator, o poveste tulburătoare de dragoste și încâlcite jocuri geopolitice. Aproape ca ”Ștefan cel Mare” al lui Sergiu Nicolăiescu, doar că mai ambițios și cu mai multe computere.

L-am privit mai ales pentru că mă interesa cum se vede cucerirea Constantinopolului prin ochii lor. Despre perspectiva noastră (românească și/sau creștină) cunoaștem aproape totul – căderea orașului lui Constantin în 1453 a traumatizat profund lumea creștină, a generat o imensă și profundă frică de turci pînă hăt în Franța și le-a deschis musulmanilor drumul spre Europa prin Balcani.

Pentru ei subjugarea marelui oraș s-a întrupat într-un destin ce a împlinit o profeție. Adică, a fost întîi datorie sacră, apoi ambiție personală.

Departe de mine gîndul că filmul ar reprezenta, în vreun fel, realitatea istorică. Sensul lui e producerea altei realități – cea mitologică. Pentru că pelicula reafirmă și restabilește legătura simbolică a Turciei contemporane cu Imperiul Otoman, negată vehement de Ataturk și statul secular fondat de el. Scena în care sultanul Mahomed Cuceritorul intră în Catedrala Sfânta Sofia și promite creștinilor toleranță și libertatea religiei lor nu e neapărat istoric corectă, cel puțin pentru anul 1453, dar ține de imaginea Imperiului Otoman ca o grădină în care au înflorit mai multe religii. Aproape ca o Uniune Europeană medievală!

Excelente și incursiunile în cancelariile puterilor occidentale – Genova, Veneția, Vaticanul. Scopul lor e să sugereze că în acel moment lumea creștină era atît de mult măcinată de conflicte interne, rivalități personale și de dogmă religioasă, interese și jocuri încît împărații creștini nu au putut mobiliza o cîtuși de serioasă alianță ce l-ar fi alungat pe sultan de sub zidurile Bizanțului. Nici în lumea musulmană lucrurile nu stau mai bine – vedem o căpetenie turcească, Orhan. în cercul celor ce apără orașul, o altă căpetenie turcească pornește un război împotriva lui Mahomed dar este înfrîntă. Cucerirea orașului e mai degrabă o loterie decît un act logic. O loterie la care învinge nu cel mai puternic ci cel mai șiret.

Creștinii sunt zugrăviți destul de respectuos – sinceri în credința lor dar supărați unii pe alții din pricina unor tălmăciri diferite ale Scripturii și a conflictelor de autoritate dintre papă și împărat. Excepție de la această regulă a decenței fac momentele senzuale de la curtea împăratului bizantin, în care apar dansatoare voluptuoase ce gîdilă ochii împăratului. Prin contrast, Mahomed are o singură soție căreia îi este fidel, și un fiu. Nu neapărat corect istoric căci proiecțiile ar trebui probabil inversate.

În concluzie: un film de acțiune bun. Mi-au plăcut imens reproducerile istorice ale Bizanțului medieval făcute la calculator. Cum Istanbul-ul e orașul meu de suflet, am trăit momente deosebite mai ales cu ocazia acestor priveliști generale.

Page 1 of 6

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén