Archive for the ‘cinema’ Category:
cinematograf conformist
Întâmplarea face ca în agenda mea cinematografică să se aglomereze, în ultimele câteva zile, tocmai trei filme care iscodesc, din perspective diferite, tematica conformismului. Pe rând:
- prospectul normalității – ilustrat de ”Il Conformista” (Conformistul) al lui Bernardo Bertolucci. Marcello Clerici e obsedat de năzuința normalității – vrea să fie în ”rând cu oamenii”, iar asta delimitează, în anii 30 ai secolului XX, ”un frate adevărat, un bun cetățean, un patriot, adică un Fascist” (vezi discuția cu orbul Italo). Marcello se căsătorește cu Giulia pentru a fi normal, își asumă, tot în numele normalității, misiunea de a-l asasina pe fostul său profesor și prieten, profesorul Quadri, anti-fascist marcant care trăiește în exil la Paris. La fel de ”normal” stârnește o idilă amoroasă cu soția lui Quadri. Spre final, în mod logic și ”normal”, Marcello îmbracă haina antifascismului imediat după ce Mussolini este debarcat (și spânzurat, pentru conformitate) și pornește o vânătoare a foștilor fasciști... Sunt rare momentele în care acesta ar ezita sau ar fi supus unor frământări interioare (frica de a-l ucide pe Quadri, care intervine într-un moment, este frica fiziologică în fața armei, nu expresia unor mustrări și chinuri ale conștiinței). Un film aproape alb-negru, singuratic (sunt de reținut peisajele pustii ale străzilor pariziene, austeritatea clădirilor oficiale) și mult prea erotic pentru un erou principal care nu prea mustește de erotism sau imaginație sexuală ( de aia și rostul suspect al diversității sexuale a celorlalți eroi)... În general, Marcello este prototipul omului care se lasă dus de ape și nu riscă să pornească împotriva curentului, e cameleonul perfect adaptabil , indiferent că pornește din clasele de jos sau poartă sânge nobil (întâmplător, Marcello e descendentul unei familii foarte bogate – o fi vreo critică făcută de Bertolucci aristocrației italiene și un reproș al pustietății intelectuale și morale ale acesteia)...
- prospectul pacifismului laș – Roman Polanski l-a surprins, cât se poate de bine, în ”The tenant” (Chiriașul), o ecranizare a romanului cu același nume semnat de Roland Topor, pictor, ilustrator de cărți ( a se vedea aici o colecție fascinantă a tartajelor semnate de Topor) și scriitor francez de origine poloneză. Trelkovsky, jucat excellent de Polanski însuși, un tip liniștit și cuminte, închiriază un apartament în Paris, în cărui chiriaș precedent, Simone Choule, s-a aruncat pe fereastră, aparent fără un motiv anume. Odată aranjat în apartament, Trelkovsky ”dezleagă” puțin câte puțin enigma suicidului Simonei: vecinii se comportă suspect iar asta îl face pe Trelkovsky să întrevadă comploturi și conspirații la tot pasul. Cum e firesc în cazul suprarealiștilor, distanța dintre realitate și închipuire este estomapată, reveriile se intrepătrund cu viața trează, fabulația este de nerecunoscut alături de ”realitate” astfel că, în anumite momente, este greu să pricepem ce parte din realitatea pe care o vede Trelkovsky e fabulație și ce parte e ”realitate”. La fel de greu e să distribuim repsonsabilitatea mediu social (vecini) – esență individuală în procesul de geneză al paranoiei lui trelkovsky care-l va împinge, la final, să repete pasul chiriașului anterior, adică să aleagă fereastra ca ieșire. S-ar putea ca bisturiul investigației să evite deopotrivă individualizarea excesivă (psihologismul) deopotrivă cu sociologismul (accentul pe Ei, vecinii) în numele unui interacționism – e vorba totuși, sugerează Topor, de o relație repetitivă (nu e greu de presupus că fereastra va fi drumul spre libertate a următorilor chiriași), cu rezultate previzibile... Altfel spus, filmul nu e neapărat o interogație asupra unui om sau asupra unui mediu social în care viețuiește acest individ, ci mai degrabă o demascare a unui scenariu social care produce, ori de câte ori este ”jucat”, consecințe identice...Am putea schița rapid liniile acestui scenariu: evitarea cu orice preț a conflictului (Trevolsky ezită să intervină vreodată pentru a soluționa tensiunea în favoarea sa ori pentru a întoarce roata spre el), dominația simbolică interiorizată (Trevolsky acceptă cu seninătate descrierile realității formulate de ceilalți: vecini, prieteni – nu e loc, nicăieri, pentru o perspectivă proprie), delegarea responsabilității individuale pentru situație colectivității sau unor factori externi (retorica lui Trevolsky este cea a unui El aflat sub jugul unor Ei atotputernici)...
sursa imagine.
- prospectul paznicului ordinii – documentarul lui Semion Aranovici ”Я служил в охране Сталина, или Опыт документальной мифологии” (Am fost bodygardul lui Stalin sau Mitologie Documentară) - un monolog (este ciudat că regizorul nu a intervenit deloc pe durata celor 90 min) al lui Aleksei Râbin (Lebedev – omul are două nume, unul oficial, altul așa, pentru bucătărie și soție), fost ofițer din garda de corp a disctatorului, căruia i se oferă suficient timp să-și depene ”amintirile”. Povestea lui Râbin este povestea slăbiciunii memoriei personale și a istoriei orale ca sursă pentru cunoașterea trecutului – omul înșiră de-a valma clișee din discursul propagandistic oficial (Stalin a instaurat ordinea, Stalin era un om modest, vesel și omenos, Kirov – cel mai bun prieten al Tatălui popoarelor) cu fragmente ”personale” (Stalin ar fi transportat cică, pe durata unei nopți întregi, orășenii pe la casele lor cu limuzina oficială), a căror credibilitate este îndoielnică. Granița dintre fabulație, confabulație și realitate istorică e aproape invizibilă, iar ochii mici, semiînchiși ai fostului bodyguard produc aceeași față plată independent de istoria povestită la moment. Dincolo de ecran stă un om care iubește ordinea: pedagogia sa muzicală pare mai degrabă scoaterea la apel într-un lagăr de concentrare decât predare a instrumentului muzical, mărșăluirea fiind, în opinia dânsului, drumul spre muzică. Alt tip de ordine, la fel de adorat - ordinea cetățenească, datoria față de partid și țară este primordială și se ridică deasupra tuturor normelor etice sau estetice – un bun cetățean sovietic, zice Râbin, neapărat se produce în rolul de informator voluntar (eufemismul straniu al lui Râbin este – binevoitor, ” доброжелатель”) și-și denunță din datorie, prietenii, amicii sau indivizii cu purtări dubioase. Cum se și cuvine, regimul etic de inspirație militaristă proiectează asupra deturnatorilor ordinii căldări întregi de asociații negative, care coincid aproximativ cu zonele de stigmatizare ale societății (conspiratorii Beria și Mikoian l-au ucis pe Stalin, tineretul e destrăbălat și leneș că nu vrea să muncească). Nu mă apuc să fac aprecieri etice, însă aș vrea sp subliniez lejeritatea cu care ordinea devine fetiș, ridicată fiind la postul de icoană și Biserică... Pe altarul acestei religii a ordinii sunt jertfite prea multe lucruri bune: contradicțiile vieții, tensiunile, ideile novatoare și ”eretice” etc.
Subscribe to the comments for this postharry christmas
Nu mi-a plăcut ”Amintiri din Epoca de Aur” al lui Mungiu – prea multe ”exotisme” (unele chiar la granița idioțeniei) – fenomenul Kusturica a născut o întreagă modă de ”specific balcanic”, care se vinde bine, iar acolo unde nu există, este inventat ad-hoc... Bun, suntem din neamul lui Păcală și Tândală, adică șmecheri, deși puțin nătângi. Dar, pentru un popor de țărani ca și cum e prea mult să aduci porcul viu cumnatului tău de la oraș, știind că acesta nu are cum să-l taie și să-l pârlească în garsonieră (tăiatul porcului, cu tot tacâmul ritualic, e un fel de aquis simbolic și o cunoaștere tacită elementară: precum ți-ai ști numele). Apoi, și cel care-l ia nu e chiar idiot cu totul – o fi având un dram de minte să-și dea seama că nu prea are ce face cu un porc viu în garsoniera de la bloc... Mă rog, pentru ca bancul să iasă e nevoie de ”caractere puternice”, iar noi la asta ne pricepem... De aici luăm ceva (minte), dincolo adăugăm alte ingrediente (colea niște stupizenie) și iese eroiul ”exotic”, vandabil peste hotare: balcanic, ”original” plus ”originar” (adică un fel de brută care știe să înjure și să cânte cu măiestrie egală), hazliu și funny, care procedează, în situații obișnuite, într-un mod atât de ciudat încât nici studiile gândirii primitive nu reușesc să-l prezică...
Un întreg pop-folclor balcanic s-a născut din această goană după diferență... Ce mă cam deranjează e că intensa căutare a diferenței riscă să compromită orice idee a unor asemănări, ale unor ”universalii”... Inventăm diferențe ca să le vindem, de parcă acestea ar fi batoane de ciocolată ”Mars”, nu concepte și imagini ”reale”, instrumente și lentile pe care Ei, Ceilalați, vestul în special, le vor utiliza când își vor construi o imagine despre noi...Acum ne vindem ca fiind folclorici, s-ar putea însă să vină un timp când vom fi nevoiți să fim exotici, folclorici și balcanici... Harry Christmas!
acelasi Titanic, doar ca in cosmos. Despre Avatar
sursa imagine
James Cameron ”Avatar”. L-am văzut în 3D, la un cinematograf din Chinatown, în Washington DC. Un film tocmai potrivit pentru pop-corn și coca cola, plus o ecranizare a celebrului dialog dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid din Scrisoarea a III a lui Eminescu:
” Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”
Baiazid poartă chipul colonelului Miles Quaritch, militarul tipic în înțelegerea ”elitistă”, adică o culegere ambulantă de stereotipuri și clișee în privința oamenilor unformei:
- idiot,
- tâmpit,
- prost,
- arogant,
- nepriceput,
crede doar în forța mușchilor, fierului și focului, distribuite în cantități cât mai mare printre aborigenii Na'vi, de pe imaginata planetă Pandora.
Mircea, de cealaltă parte, e un chip multiplu: numele lui e o legiune (straniu, Răul e puțin, marginal, de fapt e reprezentat, în principal, de 1-2 persoane degenerate, iar Binele - o calitate colectivă, distribuit uniform printre ceilalți eroi ai libretului): Jake Sully, Dr. Grace Augustine, Norm Spellman, Neytiri, fiica șefului clanului Omaticaya, animalele de pe Pandora, copacii, strămoșii vii și morți....
Lupta dintre cele două principii e crâncenă, și desigur, inegală: Răul dispune de arme sofisticate, tehnologii, foc și mușchi, și bineînțeles este în căutarea unor zăcăminte de petrol, pardon unobtanium; de cealaltă parte, Binele e înarmat doar cu inimă și suflet, ambele însă echivalente cu niscaiva megatone de trotil (a se vedea povestirea savuroasă ”Cărbunele Galben” a lui Sigizmund Krzhizhanovsky, contabil perspicace al echivalentelor de energie cinetică depozitată în corpul uman).
Răul, așa cum îi stă unui rău, luptă cam singur și de nevoie, în timp ce sub steagurile binelui se adună întreaga suflare a Pandorei. În fața unei asemenea oști, de morți și vii (izbitor seamănă, în acest moment, Avatarul cu The Lord of the Rings - și acolo, elfi și hobiți, oameni și umbre se adună pentru a-l învinge pe Sauron și ceata lui), helicopterele supersofisticate cedează și sunt deteriorate de săgeți și harponuri (cum se face că geamurile blindate care rezistă gloanțelor sunt găurite cu ușurință de săgeți e o ghicitoare pe care Cameron o lasă nedezvăluită, ea însă nici nu prea contează în economia luptei, doar, nu-i așa, Binele întotdeauna învinge Răul?).
Asta a fost un fel de subiect.
Un fel de idei:
- sugestia, perfidă, așa cum sunt toate sugestiile, că Răul ar fi un accident sau un avatar al unui colonel degenerat seamănă mai mult cu o clauză de clemență, decât cu o localizare a originilor Răului. Trimiterile transparente la Bush și anturajul său, la strategia defectuoasă și hilară a acestuia cu privire la ”pre-emptive action” și ”fight terror with terror” rezultă într-o demonizare excesivă a administrației prezidențiale și o absolvire de vină pentru ceilalți, cum ar veni, Bush e nătâng, rău, Noi, restul, suntem buni, excesiv de buni... Înțeleg și respect poziția civică a lui Cameron de a se opune războiului din Irak, dar e cumva forțat să zici că unul Bush e de vină, că acest război a fost idioțenia singuratică a unui degenerat/idiot/manipulat... Războiul a fost în mare parte american, deci național, în pofida opozițiilor și rezistențelor particulare...Și susținerea continuă a plătitorului de taxe și impozite american pentru acest război, la fel trebuie luată în calcul, la fel și analiza detaliată a gafelor, greșelilor ce s-au produs în acest război... Până la urmă, războiul a ținut doar vreo 2 luni, iar ceea ce a urmat e un fel de pace defectuoasă, și, se pare, ea e cea care dă bătaie de cap fiind făcută ad-hoc, fără pregătire... În fine, spectatorii americani din sală au râs copios, chit că filmul îi arăta cu degetul tocmai pe ei... Dar nu am priceput de cine râdeau: de Cameron sau de Bush...
- ecologismul deșănțat, cu aborigeni ale căror plete se conectează, întocmai ca device-urile USB, la tot ce mișcă, crește și răsuflă pe planeta aia, și întocmai ca USB-urile, fac upload și download data, cu copaci fosforescenși, munți plutitori, jivine (un fel de meduze de uscat) gingașe apare mult prea frumos și strălucitor când e comparat cu activitatea brută de extragere a petrolului, pardon, unobtanium-ului, dar pălește dacă e pus în relație cu lanțul trofic și cu piramida nevoilor a lui Maslow. E o comparație inegală și necinstită între o lume reală și una imaginară (imaginarul are întotdeauna de câștigat), între urățeniile realității și frumusețea visului... Nu justific comportamentul hidos și cotropitor al omului față de natură, însă, în parte, de acest tip de comportament depinde supraviețuirea speciei umane... Carnea organică e tot carne, și tot mor animale...
E de înțeles și mitologia care însoțește nostalgia după viața comunitară, după ”ieri” și după ”odinioară”, din păcate. ”ieri” avea și alte realități, ceva mai puțin plăcute, care au determinat dezvoltarea lui în ”azi”... Și armonia cu natura, în care, zicem noi, trăiesc popoarele originare, e mai degrabă o proiecție particulară a nevrozelor noastre asupra unor populații, decât realități curente ale populațiilor în cauză. E ușor să scrii la baconul tău în plin centrul Chișinăului, despre miracolul unei dimineți înrourate într-un lan de grâu, și mult mai greu să pui mâna pe coasă, într-o astfel de dimineață și să muncești de zor; e ușor să mergi într-o deplasare de două ore la țară, să mănânci vărzari, și e mult mai greu să înfrunți viața cotidiană a țăranului... În fine, un tip de atitudine, care zice mai mult despre Noi, decât despre Ei, de fapt, e o constructie a unor Ei după calapoade dorite de noi, violență simbolică s-ar chema asta, și rasism pozitiv...
- imperialismul, adică colonialismul, adică rasismul e de condamnat, dacă se înfățișează în astfel de forme hidoase (mai mult chiar, extremiste) cum este nimicirea unei lumi întregi de dragul unor minereuri sau altor resurse, dar, poate fi susținut, în mod argumentat, coerent și corect din punctul de vedere al Binelui, atunci când protestează împotriva unor limitări ale drepturilor ființelor umane la o o libertate elementară: e imperialism, de acord, să supui o țară pentru a-i exploata zăcămintele, dar nu e imperialism să pui la zid practica Sati, adică arderea pe rug a văduvelor în lumea hindusă...
Totuși, să nu uit, că ”Avatar” e un film, fără pretenții de monografie etnografică. E drept, a trecut cam pe lângă rațiunea mea, fără a lăsa prea multe urme, însă asta e doar o față a monedei. Ca film însă, ca operă de artă adică, ca construcție ce se adresa simțurilor și trăirilor mele, m-a sedus... Am fost uluit de poezia grafică care se perinda în fața ochilor mei. Lumile virtuale desenate asiduu de programiști sunt adevărate capodopere, reușind să asambleze, într-un amalgam multicolor reverii, senzații, gânduri, eternele tânjiri după Paradis, armonie și perfecțiune... Un film care menține trează capacitatea de a visa... Pentru asta, un mare Mulțumesc.