carti filme muzica idei polemici

Category: carti Page 2 of 12

Omul Nou. Religie.

Mă văd, la o terasă în centrul Chișinăului, cu o prietenă originară din raionul Ungheni care tocmai s-a întors  de acasă. Zice că a fost, între altele, și la înmormîntarea unui coleg de clasă.

”- L-au găsit undeva la gunoiște – era slăbit, cam bea în ultima vreme. A murit singur și sărac. Rudele lui – părinții îi muriseră mai demult – nu au avut bani să plătească preotului tariful pentru înmormîntare așa că l-au îngropat fără el…

Curat business, nu credință. Adică cum vine asta, omul acela, dacă nu avea bani, nu-l merită pe Dumnezeu?

Aici s-a văzut dintr-o dată ce mai este biserica astăzi: o firmă care nu are decît profitul ca scop.

O mătușică l-a întrebat cîndva pe acest preot – de ce o înmormîntare costă în satul nostru  mai mult decît în la Ungheni (v.s. centrul raional)? Preotul i-a răspuns:

– La Ungheni se fac mai multe înmormîntări, de aia costul uneia e mai mic decît în sat, unde au loc mai puține înmormîntări…

El ce, vrea ca mai mulți oameni să moară ca el să coboare prețul la o înmormîntare?

(Eu tac. O ascult. Ea continuă.)

La Blajini este un obicei, știi, fiecare familie își aghezmuiește mormintele apropiaților. La noi în sat dăscălița merge împreună cu popa – el stropește, ea adună pomelnicele[1]  cu numele morților, în care oamenii pun bani care și cum poate, unul 5 lei, altul 10 lei. Dăscălița verifică pomelnicele și adună banii. Dacă i se pare că cineva a pus prea puțin atunci întoarce pomelnicului ca omul să mai adauge. Anul trecut, tot de Blajini, a întors pomelnicul unui moșulică pentru că acela pusese doar 5 lei.

Moșul a strigat cu voce tare, ca să-l audă cît mai multă lume:

– Părinte, nu ai cumva vreo 10 lei să mă împrumuți pînă luna viitoare, cînd îmi vine pensia? Că iaca – dăscălița zice că 5 lei, cît am pus eu în pomelnic, e prea puțin!

Preotul s-a rușinat, dăscălița a luat pomelnicul omului și a mers mai departe.”

Note:

[1]    Pomelnic – carnet cu două compartimente, pentru morți și vii, în care enoriașii adaugă numele apropiaților (celor în viață și celor decedați) și pe care îl dau preotului ca acesta să-i pomenească în timpul slujbei și a altor ritualuri.

(fragment dintr-o carte în lucru)

Ficțiune.

Yuval Harari. ”Sapiens: A Brief History of Humankind” (Harper, 2015).
“Cum a reușit Homo sapiens să treacă acest prag (V.S. dificultatea de a coopera flexibil în grupuri mari), reușind eventual să construiască orașe cu zeci de mii de locuitori și imperii ce administrează sute de milioane? Secretul constă, probabil, în apariția ficțiunii. Grupuri mari de străini pot coopera împreună atunci cînd ei cred în mituri comune.
Toate felurile de cooperare umană – fie statul modern, fie biserica medievală, un oraș vechi sau un trib arhaic – au la bază mituri comune care există doar în imaginarul colectiv al oamenilor. Bisericile își au originile în mituri religioase comune. Doi catolici ce nu s-au întîlnit niciodată pot totuși să meargă împreună la o cruciadă ori să adune fonduri pentru a construi un spital pentru că amîndoi cred că Dumnezeu s-a întrupat în carne umană și a ales să fie răstignit pe cruce pentru păcatele noastre. Statele se bazează pe mituri naționale comune. Doi sîrbi care nu s-au văzut vreodată vor decide să-și riște viața unul pentru altul pentru că ambii cred în existența națiunii sîrbe, în patria sîrbă și în steatul sîrb. Sistemele legale sînt construite și ele pe mituri legale comune. Doi avocați care nu se cunosc pot totuși să-și unească eforturile pentru a apăra un străin pentru că ambii cred în existența unor legi, a justiției, a drepturilor omului – și a banilor plătiți ca recompensă.
Totuși niciunul din aceste lucruri nu există în afară istoriilor pe care oamenii le inventează și le zic reciproc. Nu există dumnezei în univers, nici națiuni, nici bani, nici drepturi ale omului și nici justiție în afara imaginației ființelor umane.

(eng. How did Homo sapiens manage to cross this critical threshold, eventually founding cities comprising tens of thousands of inhabitants and empires ruling hundreds of millions? The secret was probably the appearance of fiction. Large numbers of strangers can cooperate successfully by believing in common myths.

Any large-scale human cooperation – whether a modern state, a medieval church, an ancient city or an archaic tribe – is rooted in common myths that exist only in peoples collective imagination. Churches are rooted in common religious myths. Two Catholics who have never met can nevertheless go together on crusade or pool funds to build a hospital because they both believe that God was incarnated in human flesh and allowed Himself to be crucified to redeem our sins. States are rooted in common national myths. Two Serbs who have never met might risk their lives to save one another because both believe in the existence of the Serbian nation, the Serbian homeland and the Serbian flag. Judicial systems are rooted in common legal myths. Two lawyers who have never met can nevertheless combine efforts to defend a complete stranger because they both believe in the existence of laws, justice, human rights – and the money paid out in fees.

Yet none of these things exists outside the stories that people invent and tell one another. There are no gods in the universe, no nations, no money, no human rights, no laws, and no justice outside the common imagination of human beings.)

Notă de lectură. Globalizare și cultură (Frederic Jameson)

”People often evoke “corrosive individualism” and also consumerist  “materialism” as a way of accounting for the destructiveness of the new globalization process. But  I think these moralizing concepts are inadequate to the task, and do not sufficiently identify the  destructive forces that are North American in origin and result from the unchallenged primacy of  the United States today and thus the “American way of life” and American mass media culture.  This is consumerism as such, the very linchpin of our economic system, and also the mode of  daily life in which all our mass culture and entertainment industries train us ceaselessly day after  day, in an image and media barrage quite unparalleled in history. Since the discrediting of socialism by the collapse of Russian communism, only religious fundamentalism has seemed to  offer an alternative way of life — let us not, heaven help us, call it a lifestyle — to American consumerism.” (Frederic Jameson, Globalization as Philosophical Issue, p.65 in Jameson, Fredric, and Masao Miyoshi. The Cultures of Globalization. Duke University Press, 1998.).

Despre Uniunea Scriitorilor doar de rău…(2)

Ce mai fac scriitorii? Un ban…

Am sunat la telefonul indicat în anunțul din imagine (publicat în numărul de vineri, 17 octombrie, al revistei Экономическое Обозрение).
Am întrebat cît costă un metru pătrat pentru că am vrea să facem o bibliotecă Platzforma, un spațiu pentru discuții și întîlniri.
Cică e 130 lei pe lună. La 53 metri pătrați asta înseamnă aproape 7000 lei.  Cam vreo 480 dolari.
Am zis că suntem o inițiativă culturală și mi-au răspuns că nu fac reduceri pentru ele.
…Trăim în vremuri potrivnice. Pentru texte nu se mai dau apartamente, vile, foi de odihnă la sanatoriu și nici măcar spații de bibliotecă. Ca odinioară. 
Ne-om descurca.

p.s. Aștept cu nerăbdare următorul ”of!” în public a vreunui ins care să povestească despre cît de ostil era regimul sovietic culturii și cît de ”prietenos” față de ea ar fi statul moldovenesc ”democratic”.
O presiune – politică, a fost înlocuită cu mult succes de o alta – economică.

Prima parte a seriei se gaseste aici.

carti

Jonathan I. Israel. Enlightenment Contested. Philosophy, Modernity, and the Emancipation of Man 1670-1752. (Oxford University Press, 2006).

Ivan Illich. The Rivers North of the Future. (House of Anansi Press, 2005).
Uimit să citesc la începutul cărții o biografie a lui Illich și să descopăr că a fost preot catolic.

O istorie despre instituționalizarea milei, povestită de Illich. ”Let me tell you a story I heard from the late Jean Daniélou, when he was already an old man. Daniélou was a Jesuit and a very learned scriptural and patristic scholar, who had lived in China and baptized people there. One of these converts was so happy that he had been accepted into the Church that he promised to make a pilgrimage from Peking to Rome on foot. This was just before the Second World War. And that pilgrim, when he met Daniélou again in Rome, told him the story of his journey. At first, it was quite easy, he said. In China he only had to identify himself as a pilgrim, someone whose walk was oriented to a sacred place, and he was given food, a handout, and a place to sleep. This changed a little bit when he entered the territory of Orthodox Christianity. There they told him to go to the parish house, where a place was free, or to the priest’s house. Then he got to Poland, the first Catholic country, and he found that the Polish Catholics generously gave him money to put himself up in a cheap hotel. It is the glorious Christian and Western idea that there should be institutions, preferably not just hotels but special flophouses, available for people who need a place to sleep. In this way the attempt to be open to all who are in need results in a degradation of hospitality and its replacement by caregiving institutions.”

 

 

Note de lectură. Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” (5)

Partea 4. REGLEMENTAREA CAPITALULUI ÎN SEC. XXI

Capitolul 13. Un stat social pentru sec. XXI (pp.751 – 792)

Instituția ideală care permite evitarea unei spirale inegalitare fără sfîrșit și preluarea controlului asupra dinamicii în curs – impozitul mondial și progresiv pe capital. Acesta va permite prevalarea interesului general asupra intereselor private.

Principala explicație a faptului că criza din 2008 nu a fost atît de gravă precum cea din 1929 este că guvernele și băncile centrale ale țărilor bogate nu au lăsat de această dată sistemul financiar să se prăbușească și au acceptat să creeze lichidități necesare ce au permis evitarea unor cascade de falimente bancare. Aceste politici pragmatice au permis evitarea scenariilor catastrofale dar nu au oferit, totuși, soluții durabile pentru cauzele și problemele structurale ce au născut criza.

Ambele puncte de vedere, anti-piață și anti-stat, au fiecare partea lor de adevăr: trebuie deopotrivă să inventăm instrumente noi pentru a putea ține sub control capitalismul care a luat-o razna și să reînnoim și modernizăm profund sistemele fiscale și de cheltuieli care constituie esența statului social modern.

Toate țările bogate au trecut în sec. XX de la un nivel de colectare de impozite și taxe în valoare de 10 % din venitul lor național la un nivel între 1/3 și ½ din venitul național. Această creștere a asigurat un rol mai mare al statului în viața economică dar și construcția statului social.

Altfel spus, dezvoltarea statului fiscal pe durata sec. XX reflectă apariția și dezvoltarea statului social.

Redistribuția modernă nu constă din transferul de bogății de la cei bogați spre cei săraci ci mai degrabă ea rezidă în finanțarea serviciilor publice și venituri de înlocuire mai mult sau mai puțin egale pentru toți mai ales în domeniul educației, sănătății și pensiilor.

Redistribuția modernă e construită în jurul unei logici a drepturilor și a unui principiu al egalității în privința accesului la o cantitate de bunuri considerate a fi fundamentale.

Oricare ar fi limitele cu care se confruntă statul social, acesta reprezintă un imens progres social.

Capitolul 14. Regîndirea impozitului progresiv asupra venitului. (pp.793 – 834)

Impozitul nu e o problemă tehnică, ci una în mod esențial politică și filozofică. Fără impozite nu poate exista destinul comun și capacitatea colectivă de a acționa. Fiecare transformare politică e însoțită de o revoluție fiscală.

Trei tipuri de impozite: asupra veniturilor, asupra capitalului, asupra consumului.

În sec. XX apare o nouă formă – cotizațiile sociale (pentru a finanța cheltuielile de înlocuire: pensii, îndemnizații pentru șomaj).

Adoptarea sistemelor progresive de impozitare (nivelul de impozitare crește odată cu dimensiunea bogăției/veniturilor) a permis, în sec. XX, evitarea repetării situației în care bogățiile sunt concentrate excesiv (așa cum era în 1914). Invers, politicile de reducere a impozitelor pe bogățiile/veniturile foarte mari (demarate în SUA și Marea Britanie după 1970-1980) au drept efect explozia marilor bogății și marilor inegalități. În același timp, apariția concurenței fiscale între țări în contextul liberei circulații a capitalului, se face responsabilă de apariția unei situații în care capitalul scapă de baremul progresiv al impozitului asupra veniturilor.

În Franța nivelul global de impozitare e 47 % din venitul național. Variații importante în funcție de venituri: 40-45 % pentru jumătate din populație cu veniturile cele mai mici, 45-50 % pentru următoarele 40 % din populație, 35 % pentru 0.1 % din populație cu veniturile cele mai mari.

Introducerea impozitării progresive este o instituție indispensabilă pentru a distribui just beneficiile globalizării.

Impozitarea progresivă e deopotrivă rezultatul războaielor și a consolidării democrațiilor occidentale. Ea reprezintă o metodă liberală pentru a reduce inegalitățile – în sensul că respectă libera concurență și proprietatea privată, modificînd motivațiile individuale în cadrul unei scheme previzibile, prin respectarea unor reguli stabilite anterior, discutate și adoptate în mod democratic în cadrul statului de drept.

Impozitul progresiv acționează, într-un sens, ca un compromis ideal între justiția socială și libertatea individuală.

Găsim o corelație aproape perfectă între nivelul de scădere al impozitului marginal superior și creșterea ponderii centilei superioare în venitul național în perioadă 1970-2010. Țările în care impozitarea bogățiilor mari a scăzut sunt țările în care a avut loc creșterea cea mai mare a veniturilor mari.

Nivelul optim al impozitului pe bogățiile mari – 80 %.

Capitolul 15. Pentru un impozit mondial asupra capitalului (pp.835 – 882)

Reconstrucția statului-social și revenirea la impozitul progresiv ar trebui însoțită de un impozit mondial și progresiv asupra capitalului (totalitatea activelor – imobiliare, financiare sau profesionale) și o transparență sporită a fluxurilor financiare internaționale.

Miza democratică este enormă – e foarte dificil să avem o discuție serioasă asupra marilor provocări ale lumii contemporane – viitorul statului social, finanțarea tranziției energetice, construcția statului în țările din sud – atîta timp cît ne confruntăm cu această opacitatea asupra distribuției bogățiilor la nivel mondial.

Necesitatea unor declarații fiscale pre-îndeplinite – statul evaluează mărimea activelor fiecăruia în baza informației disponibile în mod public. Aceasta se poate face, de exemplu, prin transmisiunea automată a informației bancare. Ex. sistemul american Fatca.

Două motive ce justifică impozitul mondial asupra capitalului: un motiv contributiv și un motiv incitativ.

Motivul contributiv – venitul persoanelor cu venituri foarte mari e dificil de evaluat – doar o impozitare directă a capitalului permite evaluarea corectă a capacității contributive a titularilor marilor bogății.

Motivul incitativ – impozitul asupra capitalului va motiva deținătorii de capital să obțină cel mai mare randament posibil.

Impozit european asupra bogăției. Există toate premisele tehnice, dar rămîn dificultăți de ordin tehnic – unica instituție federală puternică este Banca Centrală Europeană, importantă dar insuficientă.

Impozitul progresiv asupra bogăției individuale – o instituție care permite interesului general să preia controlul asupra capitalismului, sprijinit fiind de forța proprietății private și a concurenței.

Alte moduri de a reglementa capitalismul mondial: protecționismul, controlul asupra capitalului (ex. Chinei care nu permite intrarea/ieșirea liberă a capitalurilor), redistribuția rentei petroliere, redistribuția prin imigrație.

 

Capitolul 16. Problema datoriei publice (pp.883 – 940)

Țările sărace au datorii publice (în raport cu PIB-ul propriu) de obicei mai mici decît țările bogate.

Chestiunea datoriei publice ține de distribuția bogățiilor, în particular între actorii publici și privați, și nu de nivelul absolut al bogățiilor. Oamenii bogați sunt bogați, statele sunt însă sărace. Cazul paradoxal al Europei: bogățiile private cele mai înalte din lume și situația datoriei publice printre cele mai proaste din lume.

Trei metode de a reduce datoria publică: impozitul asupra capitalului, inflația și politicile de austeritate.

De departe soluția cea mai bună pentru reducerea datoriei publice constă în colectarea unui impozit proporțional de 15 % asupra tuturor bogățiilor private (ar permite acumularea unui echivalent al unui an de venituri naționale și rambursarea tuturor datoriilor publice). Statul va continua să dețină active publice dar nu va trebui să plătească dobînda pentru datorii.

Inflația – mai puțin eficientă ca soluție: riscul dezvoltării spiralei inflației. Majoritatea statelor europene – Marea Britanie, Franța și mai ales Germania – au recurs la inflație în sec. XX pentru a scăpa de datoriile publice.

După abandonarea aurului ca etalon. Băncile centrale capătă o influență extraordinară în crearea și gestionarea masei monetare naționale. Forța lor rezidă în faptul că acestea pot redistribui bogății foarte rapid și, în principiu, în proporții infinite – atu-uri cruciale pe timp de crize (panică financiară, război, catastrofe naturale). Limită – capacitatea lor redusă de a identifica și aplica în mod corect redistribuția.

Cazul euro. A funcționat relativ bine din 2002 pînă în 2008. În contextul crizei, statele din Europa de Sud au fost lipsite de posibilitatea de a recurge la soluții precum inflația pentru a relansa activitatea economică și a stimula productivitatea. În contrapartidă la pierderea suveranității monetare, țările UE ar trebui să aibă acces la o datorie publică securizată și rate de dobîndă scăzute și previzibile.

Necesitatea creării unui parlament bugetar al zonei euro ce ar crea o suveranitate parlamentară europeană pornind de la legitimitățile democratice naționale.

Pentru țările europene, prioritatea rezidă azi în construcția unei puteri publice continentale ce ar fi capabilă să controleze capitalismul bogățiilor și al intereselor private și să dezvolte/păstreze modelul social european și în sec. XXI.

Necesitatea reducerii datoriei publice vine și din faptul că aceasta costă foarte scump bugetul public (cheltuieli de întreținere, rate de dobîndă).

Creșterea capitalului educativ și evitarea degradării capitalului natural (problema încălzirii globale și cea a reducerii serviciilor publice).

O mare miză a viitorului stă în dezvoltarea unor noi forme de proprietate și control democratic al capitalului. Transparență economică și financiară.

Economia trebuie gîndită ca sub-disciplină a științelor sociale, alături de istorie, antropologie, științele politice etc, și nu ca ”știință economică” autonomă.

Termenul ”economie politică” este preferabil.

Savanții din științele sociale trebuie să participe activ la dezbaterile publice nu doar în numele unor principii abstracte – justiție, democrație, pacea în lume – ci și în privința alegerii instituțiilor sociale și politice concrete – că e vorba de statul social, de impozite sau de datorie publică.

E o iluzie să credem că etica cercetării e incompatibilă și ireconciliabilă cu etica cetățenească.

Economiștii să renunțe la uzul ne-moderat al modelelor matematice sau al experimentelor controlate. Ar trebui adăugată perspectiva și cercetarea istorică.

Ceilalți cercetători din științele sociale nu trebuie să lase studiul faptelor economice exclusiv economiștilor dar nici să descalifice orice indicator economic ca fiind ”construcție socială”. Faptul ”construcției” e real, dar insuficient.

Note de lectură. Thomas Piketty „Le capital au XXIe siècle” (4)

Capitolul 8. Două lumi (pp. 427 – 480)

Șocurile anilor 1914-1945 au jucat un rol esențial în reducerea inegalităților în sec. XX. Acest fenomen nu ține de o evoluție armonioasă sau spontană.

Cazul Franței.

Inegalitățile de venituri au scăzut puternic după 1914: atunci – partea decilei superioare reprezenta 45-50 % din venitul național, azi – 30-35 %.

O stabilitate în distribuția inegalității salariale: atît în 1900-1910 cît și în 2010, partea decilei superioare în ierarhia salariaților constituie 25 % din masa salarială totală. 50 % din salariații cel mai prost plătiți au primit întotdeauna 25-30 % din masa salarială totală. Nivelul de salarizare, structura meseriilor și calificărilor s-au schimbat radical dar ierarhiile salariale au rămas aproximativ aceleași.

Reducerea inegalităților în Franța se datorează într-o mare măsură ”căderii rentierilor” și colapsului marilor venituri din capital. Nu putem vorbi de vreun proces structural pe termen lung de reducere generalizată a inegalităților, mai ales în cazul inegalităților salariale, așa cum prevedea teoria optimistă a lui Kuznets.

Istoria inegalităților nu e un rîu liniștit, din contra ea a suferit fluxuri și refluxuri, fără a tinde spre vreun echilibru ”natural”. E o istorie politică.

În sec. XX, războaiele și nu raționalitatea democratică sau economică, au eliminat moștenirea trecutului și au permis societății să pornească de la zero.

De la societatea rentierilor (persoane care dețin o bogăție suficient de mare pentru a putea trăi din renta anuală produsă de acest capital) la societatea cadrelor (chiar și centila superioară este compusă, în temei din persoane ce obțin salarii foarte mari care trăiesc exclusiv din remunerarea muncii lor).

Lumile diferite ale decilei superioare – transformare radicală pe durata ultimului secol: veniturile din capital dominau odinioară centila superioară, acum nu mai domină decît miimea superioară). Partea veniturilor din muncă scade pe măsură ce avansăm în cadrul decilei superioare, iar partea veniturilor din capital crește. Jumătate din decila superioară e compusă în proporție de 80-90 % din salariați. În cadrul celor 4 % următoare, partea salariaților e de 70-80 %. Decila superioară e compusă din două lumi foarte diferite: 9 % în care domină veniturile din muncă, și 1 % în care veniturile din capital sunt principale.

Criza din 1929 i-a afectat în mod diferit: centila superioară a fost marele perdant, iar cele 9 % din decila superioară au fost, într-un fel, beneficiarii crizei.

În istoria inegalităților în Franța după 1945 distingem trei faze:
– inegalitățile de venit cresc rapid între 1945-1967 (partea decilei superioare ajunge la 36-37 %). Țara e în reconstrucție, accentul politic e pus pe creșterea economică.
– 1968-1983, inegalitățile de venit scad. Generalul de Gaulle încheie acordurile de la Grenelle – salariul minim e mărit cu 20 %. Între 1968-1983 puterea de cumpărare a salariului minim crește cu 130 % (față de doar 25 % în perioada 1950-1968).
– după 1983 inegalitățile de venit cresc constant (ajung la 33 % în anii 2000-2010). Blocarea indexării salariilor pe fonul unei quasi-stagnări economice.

Cazul SUA.

Statele Unite au devenit mai inegalitare decît Franța și Europa în general pe durata sec. XX-începutul sec. XXI deși inițial, în 1914, erau mai egalitare decît Europa. Criza economică din 1940 și măsurile intervenționiste ale guvernului federal au comprimat inegalitățile.

Între 1950-1970 SUA cunosc perioada cea mai puțin inegalitară din istoria țării – decila superioară nu deține decît 30-35 % din venitul național american (situația Franței contemporane).

Explozia inegalităților se produce după 1970.

Creșterea inegalităților se datorează mai ales creșterii ponderii bogățiilor ce aparțin părții cea mai de sus a decilei superioare – 1 % din populație (9 % din venitul național în 1970 și 20 % în anii 2000-2010).

Creșterea inegalităților a fragilizat sistemul financiar american pentru că a stagnat puterea de cumpărare a claselor populare și a clasei mijlocii în SUA care a avut ca efect îndatorarea crescîndă a gospodăriilor cu venituri modeste combinată cu acces sporit la credite ieftine și nereglementate.

În perioada 1977-2007 a avut loc un transfer de bogăție de 15 % din venitul național dinspre cele 90 % cei mai săraci spre cele 10 % cei mai bogați.

Creșterea inegalității salariale și emergența super-salariaților.

 

Capitolul 9. Inegalitatea veniturilor din muncă. (pp.481 –533).

Tehnologia și educația sunt cruciale pentru stabilirea mărimii salariului pe termen lung.

Alți factori: salariul minim și grila salarială.

În SUA – explozia inegalităților salariale mai ales în cadrul grupului de 1 % cu veniturile cele mai mari. Pentru celelalte 9 % din decilă au avut creșteri de remunerare mult mai mici. Această discontinuitate oferă un contra-argument ipotezei rolului educației și tehnologiei – dacă urmărim evoluția tehnologiei, structura calificărilor pentru diferite grupe vedem că nu există deosebire/discontinuitate între grupul de 9 % și 1 %.
Comentariu: Argumentul lui Piketty este că, luate distinct, evoluția tehnologiei și a calificărilor obținute ca urmare a educației nu pot explica explozia inegalităților de venituri, atît la nivelul clasei medii cît și la nivelul grupului care obține super-salarii. Punct remarcat foarte bine și de Paul Krugman, în una din discuțiile cărții: dacă tehnologia și educația ar fi uncii factori responsabili de inegalitatea remunerării de ce, în acest caz, un cadru didactic și un super-manager sunt răsplătiți diferit?

Două fenomene în SUA: creșterea diferenței de remunerare între persoane cu studii universitate și cei fără, și evoluția fulminantă a remunerărilor grupului de 1 % (compus în teme idin persoane ce urmează aceleași filiere elitiste).

Apariția super-cadrelor – un fenomen anglo-saxon. O altă limită a teoriei productivității marginale (contribuția pe care o aduce fiecare unitate de muncă suplimentară) – faptul că această explozie a super-salariilor s-a produs în unele țări dezvoltate și nu în altele. Aceasta ar însemna că fenomenul a fost provocat mai degrabă de diferențele instituționale decît de cauze generice și a priori universale precum schimbarea tehnologică.
Comentariu: Care e aportul marginal semnificativ al unui CEO  sau al altor cadre executive din întreprinderi la bunăstarea companiei așa încît super-salariile lor să apară drept justificate. Răspunsul lui Piketty e că nu avem niciun instrument pentru a măsura acest raport (în contrast cu muncitorii obișnuiți, al căror folos poate fi stabilit apropae imediat și fără probleme). Evaluarea aportului marginal al super-cadrelor e îngreunată și de anumiți factori structurali: rentabilitatea generală a domeniului, evoluția industriei în care activează întreprinderea etc. Puse într-o asemenea perspectivă, super-salariile apar ca fiind arbitrare și nejustificate. 

Cu cît avansăm în ierarhia veniturilor cu atît vedem creșteri mai spectaculoase. Miimea superioară (0.1 % cei mai bogați) și-a crescut ponderea de la 2 % la 10 % din venitul național în SUA și de la 1.5 % la 2.5 % în Franța și Japonia. Și aici diferența între țările anglo-saxone și Europa continentală+Japonia se păstrează.

Faptul esențial e că în toate țările bogate (inclusiv Europa și Japonia) grupul celor 0.1 % salariați cu remunerările cele mai mari au cunoscut un salt spectaculos în puterea de cumpărare pe fundalul unei stagnări a puterii de cumpărare medii.

În 1914 inegalitatea în Europa era mai mare decît în Lumea Nouă. În 1950-1960 SUA era puțin mai inegalitară decît Europa iar în 2000-2010 semnificativ mai inegalitară.

Inegalitatea extremă în salarii în SUA și mai ales explozia salariilor de top nu își găsește explicație în teoria marginală a productivității muncii ci trebuie căutată în altă parte – în aranjamentele din cadrul instituțiilor, normele sociale, puterea de negociere, acceptabilitatea socială a inegalităților.

Capitolul 10. Inegalitatea în privința posesiei capitalului (pp.535 – 599)

Inegalitatea bogăției e întotdeauna mai concentrată decît inegalitatea de venituri din muncă.

Înainte de șocurile din anii 1914-1945 nu se poate observa nici o tendință de reducere a inegalităților de posesie a capitalului. Decila superioară deținea deja între 80-85 % fin bogăția totală la începutul sec. XIX și ajungea la aproape 90 % în primii ani ai sec. XX.

La Paris, 2/3 din populație murea fără a lăsa vreo bogăție pentru urmați (50 % în restul Franței).

Apariția clasei medii a bogăției. În Europa, sec. XX a transformat complet societatea – o jumătate a țării a putut accede la un minim de bogăție. În SUA traiectoria a fost puțin diferită – la începutul sex. XIX exista deja o clasă mijlocie a bogăției, care a fost lovită rău în perioada ”The Gilded Age”, apoi relansată la mijlocul sec. XX și din nou afectată negativ după 1980.

Inegalitatea fundamentală: r > g. (r – rata de profit a capitalului, g – creșterea economică) – e o realitate istorică incontestabilă, verificabilă pînă în 1914, dar e o realitate socială și politică care depinde atît de șocurile suferite de bogății cît și de politicile publice și instituțiile construite pentru a reglementa raportul capital-muncă.

 Capitolul 11. Importanța meritelor și moștenirilor pe termen lung (pp.599 – 683).

După toate aparențele, moștenirile vor juca în sec. XXI un rol considerabil și comparabil celui pe care l-au avut în trecut.

Atîta timp cît rata de profit a capitalului este considerabil și pe termen lung mai înaltă decît rata de creștere economică, este inevitabil că moștenirile, adică bogățiile create în trecut, vor domina economiile, adică bogățiile create în prezent. Este o evoluție plauzibilă pentru viitorul secol: reducere/stagnare a creșterii (demografice și economice) și creșterea rentabilității capitalului (în contextul unei concurențe acerbe între țări pentru atragerea capitalului).

Fluxul anual al succesiunilor și donațiilor, exprimat în raport cu venitul național, pe care îl notăm cu by, se compune din trei forțe: by = µ * m *β (µ – raportul între bogăția medie a decedaților și bogăția medie a celor în viață, m – rata mortalității, β – raportul capital/venituri).

Fluxul succesoral (moștenirile) se menține la valoare de 20-25 % din venitul național în Franța pînă la 1914, după care coboară, în anii 50-60 ai secolului trecut, pînă la 4 % și urcă din nou la 16 % în 2000. Generația baby-boom, se poate spune, a trăit într-o lume fără moșteniri, cu conștiința că tot ce adună o fac prin efort propriu. Generația de după 1970 simte influența moștenirilor.

 

Fluxul anual al succesiunilor și donațiilor, exprimat în raport cu venitul național, pe care îl notăm cu by, se compune din trei forțe: by = µ * m *β (µ – raportul între bogăția medie a decedaților și bogăția medie a celor în viață, m – rata mortalității, β – raportul capital/venituri).

Capitolul 12. Inegalitatea mondială a bogățiilor în sec. XXI (pp.685 – 748)

Capitalurile mari înregistrează, de obicei, o rentabilitate mai mare decît capitalurile mici.

Una din concluziile cele mai surprinzătoare ale clasamentelor Forbes este că, dincolo de un anumit prag, toate bogățiile – moștenite sau antreprenoriale – cresc într-un ritm extrem de înalt, indiferent dacă titularul bogăției cu pricina exercită sau nu o activitate profesională (ex. Bill Gates, în 10 ani a trecut de la 4 miliarde de dolari la 50. Liliane Bettencourt, moștenitoarea Oreal, de la 2 la 25 miliarde în același interval). Marele Capital tinde să se auto-reproducă după o logică proprie.
Comentariu: Piketty descalifică aici spirala lui Kuznets și ideile despre o logică distributivă intrinsecă a capitalului. Or, dacă marile capitaluri tind să se reproducă mai eficient, conform unei logici pur economice (economie la scară, diversitatea portofoliului de active, administrare mai eficientă), decît capitalurile mici, atunci rezultatul final al acestui proces, în afara oricărei intervenții corectoare a factorului politic, ar fi creșterea ponderii marilor capitaluri și concentrarea bogăției în mai puține mîini.

Problema e că inegalitatea r>g, acompaniată fiind de inegalitatea randamentului capitalului în funcție de mărimea capitalului inițial, conduce de cele mai multe ori la o concentrare excesivă și permanentă a bogăției: oricît de justificate ar fi la stadiul inițial, bogățiile se multiplică și trec dincolo de orice limită și dincolo de orice justificare rațională posibilă în termenii utilității sociale.

Acesta e motivul principal care justifică introducerea unui impozit progresiv anual asupra celor mai mari bogății mondiale – unica modalitate de a instaura un control democratic al acestui proces potențial exploziv.

La modul general, faptul central e că randamentul capitalului amestecă de o manieră indisociabilă elemente relevante ale unei munci cu adevărat antreprenoriale (indispensabilă pentru dezvoltarea economică), alte elemente ce țin de șansă și noroc (a fi la locul potrivit în momentul potrivit pentru a cumpăra un activ promițător la un preț bun) și alte elemente ce țin pur și simplu de furt (mai ales în exploatarea resurselor naturale).

Studiu de caz. Exemplul fundațiilor universitare. Cele mai mari (Harvard, Princeton, Yale) au randamentul cel mai înalt. Economie de scară.

Principalul efect al inflației nu e reducerea randamentului mediu al capitalului, ci redistribuția lui. Chiar dacă efectele inflației sunt complexe și multidimensionale, toți indicatorii arată că redistribuția indusă are loc mai ales în defavoare bogățiilor mai mici, și în beneficiul bogățiilor mari.

Pericolul de divergență internațională legat de faptul că unei țări vor intra treptat ”în posesia” altor țări (China, țările petroliere) este mult mai puțin probabil și periculos decît divergența internă de tip oligarhic, adică procesul în urma căruia țările bogate vor ajunge să fie posedate de propriii miliardari.

Page 2 of 12

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén