Tocmai am terminat de citit cartea lui Mihail Zîgar despre revoluția din 1917: «Империя должна умереть» (2017). De fapt despre revoluțiile din 1917. De fapt despre Rusia începutului de secol XX. De fapt…despre prima moarte a imperiului rus (a doua s-a produs în 1991, odată cu prăbușirea URSS).
Autorul, jurnalist și publicist rus, fost redactor al postului de televiziune ”«Дождь» (Ploaia/Rain, între 2010-2015), este și coordonatorul proiectului multimedia ”Anul 1917. Istoria Liberă”, care povestește istoria anului 1917 sub forma unei rețele sociale în care cele mai importante personalități și instituții (ziare rusești și străine) ale epocii scriu…statusuri (de fapt autorii proiectului publică scurte fragmente din memoriile, jurnalele și cărțile protagoștilor istoriei ruse la începutul sec. XX).
Cartea e voluminoasă: vreo 900 pagini, și e o istorie a perioadei 1901-1917.
Zîgari alege să scrie o istorie a epocii din perspectiva personalităților ce au trăit (și au scris!) despre ea. O istorie care se desfășoară sub forma unor drame, bîrfe, succese sau eșecuri personale, una care începe cu Lev Tolstoi și se termină cu Vladimir Lenin.
E interesantă? Da. E relevantă? Ca efort de popularizare istorică – fără îndoială. Ca efort de recuperare a unui adevăr despre o epocă? Mai puțin.
Explic: chiar dacă e adevărat că alegerea punctului de vedere pentru scrierea istoriei predetermină cumva tipul de istorie ce va fi scrisă (cel care scrie din perspectiva clasei va găsi clase, cel care scrie din perspectiva partidelor va găsi partide etc), totuși anumite puncte de vedere sînt mai parțiale decît altele. Iar scria istoriei ca o galerie de bîrfe și întîmplări personale constituie perspectiva cea mai parțială.
Pentru că, în afara acestei lumi mici din Petrograd și Moscova ce se cunoaște, visează și speră, se iubește și se urăște, se înșeală și se visează mare, se pupă pe față și se înjură pe la spate, cartea nu oferă mai nimic.
Adică, scapă lucrurile care chiar au produs/favorizat/creat/generat revoluțiile din 1917 – procesele și problemele sociale.
Apar liderii unei mici burghezii liberale, dar apar ca persoane particulare, nu ca grup și nici ca proces. Iar întrebarea firească ar fi cum se face că această burghezie liberală este totuși posibilă, are un spațiu politic și mediatic într-un context de monarhie absolutistă? Apare în mod inevitabil Rasputin, dar cititorul nu are cum să înțeleagă motivele din care clerul (și biserica) sînt atît de importante în viața imperiului. Apar cîțiva politicieni de toate culorile însă cititorul nu află în ce cred acestea (cu excepția socialistului Țereteli care e unicul ce pare să aibă ceva în care crede, restul politicienilor, inclusiv bolșevicii, apar ca fiind niște paiațe capricioase ce se ridică și coboară în funcție de circumstanțe). Lipsesc cu desăvîrșire procesele sociale: problema reformei agrare, antisemitismul (atunci cînd acesta apare este prezentat ca fiind rodul organizării perfide a serviciilor secrete), chestiunea minorităților naționale, foamea și sărăcia urbană etc…
În versiunea istoriei scrise de Zîgari lipsesc țăranii și muncitorii din fabrici. Pentru că ei nu au lăsat jurnale, scrieri, amintiri, bîrfe, nu și-au editat ziare. În fapt, masele populare, zic istorici și mai cu experiență, sînt mute în genere (nu lasă surse scrise, nu sînt vizibile decît pasiv în documentele scrise ale epocii). Sînt ceva mai mulți soldați în carte. Și această critică nu ține doar de ”reprezentarea egală a claselor sociale”, ea ține de prezența forțelor care au efectuat revoluțiile din 1917 – muncitorii s-au răsculat în februarie 1917 și au dat jos țarul (cu ajutorul soldaților și a unor importante părți ale nobilimii, mediului de afaceri și intelighenției).
Altfel spus, Zîgari lasă bîrfa să scrie istoria dar evacuează orice proces social din această istorie. Rezultatul, și aici sînt de acord cu observația Galinei Iuzefovici de la meduza.io, este un fel de facebook al începutului de veac 20 – o colecție de statusuri picante, interesante, pe alocuri destul de intime care însă povestesc doar bula peterburgheză (și moscovită) a aristocrației și nobilimii și care nu povestește nimic despre ceea ce se întîmplă dincolo de limitele acestei bule.
De aici și sentimentul unei neconcordanțe între ceea ce se întîmplă în stradă și în jurnalele acestor oameni. Dintre eroii lui Zîgari nimeni nu pricepe epoca pentru că autorul îi scoate în afara epocii și îi lasă să trăiască doar în saloane și întîlniri boeme.
Adică, o carte de istorie în care nici un erou nu pricepe cum se schimbă istoria.
Altă alegere metodologică a autorului ce mi s-a părut problematică ține de insistența acestuia de a privi cu tot dinadinsul evenimentele din jurul anului 1917 (precum și evenimentele ce au dus spre revoluții) dinspre prezent, ca și cum situațiile ar fi aceleași. Această alegere devine evidentă nu doar în echivalențele terminologice – intelighenția liberală de la începutul secolului devine clasa creativă, marii industriași și latifundiari (unii dintre care foști șerbi) devin oligarhie (deși din carte nu reiese nicăieri că acești oameni ar avea ceva mai mult decît bani – în orice caz putere precis nu au) și tot așa mai departe. Alegerea devine evidentă și prin modul în care autorul re-construiește epoca pornind de la liniile constitutive ale Rusiei contemporane: astfel, pornind de la realitatea că întreaga clasă politică rusă, de opoziție sau de la guvernare îii este loială lui Putin sau sînt prietenii acestuia sub acoperire, Zîgari povestește despre partidele și figurile politice pre-revoluționare în același mod: prieteni sub acoperire sau agenți ai țarului și a poliției sale.
În mod evident, în acest fel narațiunea cîștigă prin simplitate și familiaritate dar pierde în concretețe și în exactitate.
Înțeleg motivația autorului – să prevină atît puterea rusă actuală că nu e veșnică (s-au dus și monarhi ce păreau să se țină mai bine darămi-te președinți aleși prin alegeri) cît și să cheme opoziția să își lase chestiile și certurile meschine că s-ar putea să se schimbe lucrurile: să vină vreun ipocrit care să pună mîna pe prostime și să ducă țara undeva în tragedie.
Dar nici ea nu e convingătoare într-un demers în care istoria e compusă doar din bîrfe și agenți dubli.
Eu n-aș reciti-o.
Dar promit că revin cu o listă a cărților despre 1917 care mi se par relevante și scrise bine.
