Furtuna in paharul literar din Chisinau. Victime nu-s.

Vitalie Sprînceană

Urmăresc uneori, când adun chef și interes, dezbaterile literare din Moldova. Le-aș citi mai des dar, din mari și multe păcate, acestea au aerul de vendete personale și cel mai des includ și atacuri voalate la oponent. De obicei atacurile au justificări extra-literare: cutare nu e bun patriot, cutare nu-și iubește țara suficient de mult. Literatura? Ea nu contează. Patriotismul e cel cu prioritate.

Așa e bunăoară articolul Singuraticii al lui Andrei Țurcanu.

Mostrele:

Mai întâi, constatăm că, pentru acest „trio” de basarabeni, România, ca și Basarabia copilăriei lor, nu mai sunt decât un m-a-a-a-a-re, ca să folosesc titlul unui roman ce a făcut anumite valuri în critica românească, pizdeț. O „nică” scârboasă și dezgustătoare, demnă de toată greața de care e capabil un plăpând burduhan adolescentin plin cu bere, rachiu, vin și alte băuturi, ingurgitate fără alegere și cu o tipică indiferență postmodernistă.

Apoi:

Nici la Chișinău, nici la București ori în vreun alt colț din România sau R.M. ei nu au sentimentul de Țară. Acesta e înlocuit de un compex de senzații tulburi și reprezentări obscure, care, toate la un loc, formează o învolburare cu chip de Tzară. Nomazi ai postmodernității în căutarea unei afirmări rapide, ei sunt ghidați de oportunități, nu de sentimente sau vise.

 Ernu cel vizat a răspuns, spre cinstea lui, teafăr:

Lucrul cel mai important pe care l-a înţeles, cred eu, generaţia noastră după multe frămîntări identitare este faptul că identitatea nu este un dat, ci e mereu în construcţie, iar singurul lucru stabil şi sigur pe care-l avem este limba. De aceea, nu trebuie să urîm sau să iubim trecutul, nu trebuie să luam de-a gata prezentul, ci trebuie să-l chestionam, să ne raportăm critic, sa-l înţelegem şi să-l povestim. Iar în demersul nostru, un lucru la fel de important pe care l-am înţeles şi ni l-am asumat conştient sau inconştient, este următorul: spaţiul cultural românesc are nevoie nu de mimetism, nu de repetiţie, ci de diferenţa pe care o reprezentam noi. Noi nu am vrut să fim a miia copie de escu, ci am ales să fim noi înşine cu problemele, fracturile şi diferenţele nostre. Noi am ales să fim Ernu, Crudu, Vakulovski, Baştovoi. Asta a fost marele nostru pariu şi cred că am mizat corect.

Cam atât despre literatura basarabeană.


Leave a Reply

CommentLuv badge