Jun 25 2012

donarea de sange ca crima

Vitalie Sprînceană

O publicitate socială bizară, la un post de televiziune local, despre donarea de sânge: câteva persoane ce au beneficiat de sânge „străin” se perindă radioşi în faţa ecranului şi zic: Eu nu trebuia să fiu aici!

Sugestiile ar fi că inşii cu pricina ar fi trebuit cu necesitate să fie morţi,  că cei de le-au dat sânge au făcut un lucru netrebuincios, că se află cumva ilegitim printre cei vii fapt pentru care parcă îşi cer scuze.

Varianta rusă a spotului e teafără şi sună în felul următor: Eu aş fi putut să nu fiu aici! E probabilitate. Transformată în realitate de un gest bun. Normal.


Jun 22 2012

teologice…cu pace si armonie

Vitalie Sprînceană

Atras într-o discuție cu un Martor al lui Iehova, în jurul unei cafele matinale. Întrebarea inevitabilă:

– Credeți în venirea lui Hristos care va instaura o împărăție perfectă în care pacea și armonia vor fi lege veșnică, iar războaiele vor fi abolite?

– Nu, răspund. Un Nu hotărât. Gândiți-vă la o familie. Oricare, cea proprie, bunăoară. Credeți că s-ar putea vreodată ca Cineva, oricât de atotputernic ar fi, să stârpească orice formă de conflict între soț și soție, între părinți și copii, între socri și soți? Concepeți posibilă o căsătorie perfectă în care pacea și armonia ar fi eterne și depline și lipsite de orice umbră de ceartă sau nemulțumire?

Nu crede. În orizontul empiric ce poate fi atins cu vârful degetului nici nu poate fi vorba de perfecțiune sau tihnă. În cele care pot fi atinse sau închipuite doar cu mintea – utopie cât încape.


Jun 22 2012

cine moare pentru o virgula?

Vitalie Sprînceană

 

 

Plângea (la propriu și cu figuri) primarul de Chișinău că adevărul istoric e mai important decât asfaltul de pe străzi. Că trebuie să se găsească pe drum (ori chiar în loc de drum) demnitate. Că minciuna…Că trecutul…Ba chiar, zicea junele Chirtoacă, el și colegii lui sunt gata să moară pentru demnitate.

Mă rog, morții cu morții, viii cu viii și demnitățile cu demnitățile.

Totuși dincolo, deasupra și în părți de adevărul material (drumuri și parcări, lumini și străzi, locuințe accesibile și spații publice), de cel istoric (denumirea limbii, istoria) stă adevărul gramatical potrivit căruia numeralul se acordă în număr, gen și caz cu substantivul pe care îl însoțește. Care adevăr poate fi verificat de orice școler trecut de clasa a cincea. Care școler ar găsi că forma ”1 lei” e o aiureală…

Nu știu câtă demnitate se găsește într-o instituție care nici nu știe să numere (valoarea înscrisă pe hârtie e 1 leu 50 bani dar biletul e vândut la prețul de 2 lei) nici să citească.

Semn că primăria Chișinău a eșuat și pe latura materială – drumuri, și pe cea a ”demnității” – litere și cuvinte.

 


Jun 21 2012

femeile sunt invizibile

Vitalie Sprînceană

Conversație la ușa unui notar…

El și Ea. Discuția pornește de la vina pe care bărbatul i-o reproșează insistent femeii: cea de a nu-i fi pregătit cum trebuie un pachet cu acte pe care el ar fi trebuit să le autentifice. După partea cu Ar fi trebuit să fii mai atentă, Din cauza ta pierd timp, bani și nervi urmează învinuirile despre cum femeia și-ar fi construit în dimineața asta timpul în așa fel încât să uite documentele apoi, spre final, imputările mai generale despre viața de cuplu și despre trăsăturile personale ale soției din care reiese, așa cum El construiește gândurile, că toată viața Ei de la naștere până în clipa asta conduce inevitabil la acest deznodământ oarecum tragic.

El: Eu fac bani și merg la lucru. Tu stai acasă fără să faci nimic.

Ea: Tot nu te mai saturi de bani. Și nu vezi atâtea…

El: Ce să văd? Nu e nimic de văzut. Tu stai acasă și gata. Pot să repet.

Ea: Ioane, tu nu vezi că eu îți gătesc, spăl, mențin curățenie, am grijă de copil, îți calc hainele, fac cumpărături – de la cămașă la detergenți, pâine și lapte, plătesc comunale, organizez sărbătorile de familie, fac lecțiile cu copilul, m-am apucat de reparație…(Plânge.)

El: Taci că ne aude lumea.

Ea: Și lasă să ne audă…

Oricare din lucrurile enumerate de femeie ar fi fost suficient pentru a descalifica utilizarea expresiei ”stai acasă”. Aproape cu oricare din aceleași lucru un bărbat de teapa asta dacă ar fi înnebunit dacă ar fi trebuit să practice puțin ”statul acasă”.

…Peste o vreme plânsul încetează. Discuția trece pe un alt făgaș – nu vorbesc cu cumătra că nu vreau probleme, să faci zeamă de pui deseară că am poftă.

Semn că se va mai repeta sub altă ușă în altă zi.


Jun 8 2012

despre oameni…credinta…destine…implicare

Vitalie Sprînceană

sursă imagine: Le Point

Pierre Ceyrac, călugăr iezuit francez, activist, misionar în India unde a plecat în anii 30 să lupte cu sărăcia, s-a stins pe 31 mai, la vârsta de 98 ani.

Am simțit că sunt foarte aproape de Dumnezeu prin săracii pe care i-am întâlnit.”

Zilele trec. Cât timp mai am? N-aș vrea decât ca acest ”surplus” de viață să fie dragoste. Întreaga mea muncă este iubirea. Restul nu contează. Vom fi judecați după dragostea ce am avut-o.

Întreaga mea practică, misiunea și munca mea, totul ce dă sens existenței mele: arta de a iubi. Nu prea am alte lucruri de făcut. Toate lucrurile mele mărunte, activitățile insignifiante ce-mi umplu viața sunt lucruri fără substanță ce nu au valoare decât în măsura în care sunt purtătoare de dragoste.

sursa imagine

Cu Abbé Pierre, alt creștin fără pereche. Dacă ar pieri vreodată creștinismul, aceste două figuri ar fi de ajuns pentru recuperarea lui.

P.S. Îmi zicea Oleg Krasnov, scriitor moldovean de limbă rusă, într-o discuție pe facebook prilejuită de Legea privind Egalitatea de Șanse (Anti-Discriminare), că combaterea discriminării va fi lăsată în Moldova pe seama ONG-iștilor și altor ”profesioniști ai societății civile”. Oleg se arăta îngrijorat că preoții, bunăoară, vor fi excluși din Consiliul responsabil pentru supravegherea lichidării formelor de discriminare din motivul că aceștia nu pot aduna 5 ani de staj în domeniul protecției drepturilor omului, așa cum cere legea.

Răspunsul meu atunci și acum și pe viitor: Preoții nu au decât să învețe să apere drepturi/libertăți și să adune staj. Modele au destule: Părintele Pierre Ceyrac, Abbé Pierre, Maica Tereza, Desmond Tutu și alții o mulțime.


Jun 6 2012

celebram comunicarea

Vitalie Sprînceană


Jun 3 2012

biserici…de vanzare

Vitalie Sprînceană

Primăria unei comune franceze vinde clădirea bisericii din localitate, pentru că nu o mai poate întreține. Au deschis și un site pentru asta în care primarul justifică această măsură ”iconoclastă” prin rațiuni financiare.

http://www.vitrylesnogent.fr/index.php?option=com_content&view=article&id=36&Itemid=16

Mot du maire de Vitry lès Nogent via kwout

Altă biserică, Saint-François d’Assise din Vandœuvre-lès-Nancy e pe cale de a fi vândută rețelei americane fast food Kentucky Fried Chicken (KFC).

Aproape 200 alte biserici catolice în Franța stau în situația asta.

Comunitățile locale au de ales între a le lăsa abandonate (un mare păcat) și a le vinde cu conștiința clară că noii proprietari le vor schimba uzul (alt păcat). Alegerea nu-i prea grozavă…

Situația amintește de o istorioară citită la un scriitor american, Robert Pirsig.

Anii 60, SUA. Într-un orăşel de provincie, clădirea bisericii din localitate a fost vândută unui particular. Acesta a transformat-o în bar. În locul sfintei cruci, la intrare a fost agăţată o placă pe care era zugrăvită o sticlă de bere. Gestul nu a plăcut comunităţii religioase din localitate care a început să se revolte, să ceară închiderea barului, recuperarea lăcaşului sfânt etc. Parohul a trebuit să răspundă. A făcut-o, cumva iritat. A început prin a demasca totala ignoranţă a „revoltaţilor” faţă de ceea ce este o biserică. Chiar credeau ei că Biserica înseamnă scândurile, cărămizile şi geamurile de sticlă? Ori acoperişul de olane? Aici, continua el, e un caz de materialism împotriva căruia Biserica luptă. Clădirea fostei Biserici nu mai era pământ sfânt. Ea fusese dezsfinţită, desanctificată, desacralizată (eng. Desanctified). Devenise un loc ca oricare altul. Placa cu berea sta la intrarea unui bar, nu a unei biserici. Cei care nu puteau să facă diferenţa, încheia preotul, au o problemă cu perceperea celor sfinte…

Americanii au trecut deja prin procesul acesta al desanctificării spațiului fizic, adică al dezlegării bisericii de teritoriu. În fapt, datorită istoriei specifice a SUA (mobilitate plus noutate minus vechime istorică), religia a fost veșnic ambulantă în America: două scânduri pentru o cruce, un ins ce știe carte pentru a citi Biblia și credința, pe care fiecare o poartă în suflet. Tustrele ingrediente ușor de transportat. Și nu doar comunitățile protestante ci și bisericile catolice sau ortodoxe din America au adoptat acest model.

Un exemplu – Biserica Ortodoxă a Sfintei Înălțări din Fairfax, Virginia, la care am acces constant deci am văzut-o cu ochii mei.

Lăcașul sfânt e găzduit de un spațiu pentru oficii ce reprezintă o cameră unică (atât au putut cumpăra) separată în două părți – altar și naos – de un iconostas în miniatură și două perdele de pânză. Mai sunt câteva icoane agățate pe pereți, un orar al activităților curente, o masă de birou pentru vânzarea de carte, altă masă de birou pentru dejun/cafea/prânz, birotică, două rafturi cu dosare, un WC. Din afară biserica nu se deosebește deloc de oricare altă clădire din apropiere. În 2007, înainte de a achiziționa acest spațiu, comunitatea organiza slujbe în apartamentul unui credincios.

Din punct de vedere organizațional Biserica Sfintei Înălțări nu se deosebește cu nimic de oricare biserică baptistă sau catolică din SUA: contribuție financiară din partea comunității (zeciuială), leadership puternic, participare a întregii comunități în procesul de decizie, școală teologică duminicală pentru copii, auto-organizare etc.

…N-ar trebui probabil să blamăm prea mult economia și realitățile financiare pentru evacuarea unor biserici. Un alt fenomen, mai puțin economic și mai mult cultural poartă o parte din greutate: trecerea de la religie la religiozitate, de la teritoriu, canon și comunitate la credință, revelație și duh personal. Noile forme de religiozitate personală rup câteva legături importante:

  • A credinciosului cu comunitatea religioasă tradițională. Legăturile spirituale sunt re-construite ca conexiuni între revelații și mărturii personale, și mai puțin ca relații între unități teritoriale sau administrative (parohii, episcopate). Într-un sat din Găgăuzia, în care am avut treabă acu câțiva ani, credincioșii baptiști organizaseră o casă mică de rugăciuni într-o mahala, apoi o casă mai mare pentru câteva sate, iar credincioșii circulau liber între ele, interacționând nu ca săteni sau etnici ci ca membri ai unei comunități spirituale unice. În contrast, bisericile ortodoxe din jur încă mai erau organizate după principiul teritorial (un sat o parohie) și cel etnic (comunități moldovene cu slujbe în română, comunități găgăuze cu slujbe în rusă).

  • A credinciosului cu forma instituționalizată a credinței, adică Biserica. Religiozitatea e o alegere personală, nu apartenență pasivă la o organizație. Mărturia și interpretarea personală, revelația individuală repetată constant, munca spirituală făcută zilnic și înțelegerea că fiecare moment al vieții reprezintă un loc de luptă între secular și religios, divin și profan – sunt elementele ce dau culoare și intensitate opțiunii religioase, mai puțin cunoașterea sau respectarea ritualurilor și dogmelor. Nu merg la biserica din sat, îmi zice un prieten din Moldova, pentru că acolo îmi pierd credința: se respectă regulile, se fac mecanic niște ritualuri și cam atât. Credința însă nu e trăită la nivel intim, lumea vine să schimbe o vorbă, să audă știri. Preotul, pe de altă parte, știe o tonă de rugăciuni, dar nu prea are înțelepciune să ofere sfaturi pentru cazuri concrete.

  • A credinciosului cu teritoriul sau spațiul. Comunitatea e acolo unde sunt membrii ei și nu are o existență aparte. Bisericile sunt plantate, în acest nou limbaj religios, în locuința unui credincios, pe internet sau în alte spații. Orice loc poate deveni o biserică.

Protestantismul a demarat procesul acum vreo 500 ani. Globalizarea îl împrăștie uniform pe tot globul.