sefii gulagului

 

Lecturez memoriile unui gardian din Gulag, Fiodor Mohulski, care a activat în sistemul NKVD din 1941 până în 1946 în temei în PeciorLag, Republica Autonomă Komi…

Vocile și punctele de vedere ale gardienilor, supraveghetorilor sau administratorilor NKVD au absentat ilustru din studiile și memoriile ce reconstruiau subiectiv sau obiectiv istoria Gulagului. Mă rog, despre gardieni se vorbea, și au avut grijă s-o facă și Alexandr Soljenițân, și Varlam Șalamov, și Evgenia Ginzburg, și Jacques Rossi – adică  deținuții care au supraviețuit.

Dar gardienii erau construiți, adică descriși așa cum apărea funcția lor în ochii deținuților. Câine de pază, slugă devotată a capriciilor unor birocrați de partid, profitor, analfabet. Cum, tipic, deținutul nu se vedea vinovat și nici nu avea temei să accepte verdictul fabricat de justiția formală, gardianul trebuia să întruchipeze neapărat hidoșenia regimului…

Ne-au mai rămas apoi tot din memoriile deținuților câteva chipuri memorabile de gardieni tirani (în minte îmi vine figura obscenă a unui paznic ce ținea cu orice preț să-l împuște pe eroul lui Șalamov din Povestiri despre Kolâma), povestite cu grijă și abilitate, figuri sinistre care au adăugat mult sol tare sub convingerea că gardienii și supraveghetorii trebuie că o fi fost inerent răi, de vreme ce puteau servi un sistem nenoricit și nedrept ca ăsta.

(Mohulski în dreapta. sursa)

 

Cartea lui Mohulski nu m-a convins că gardienii ar fi fost buni. Nici că le-a păsat prea mult vreodată de soarta deținuților. Dar m-a învățat să înțeleg că perspectiva supraveghetorilor  era încadrată temeinic și ea într-o logică a ei. Deloc condamnabilă. Normală, într-un sens foarte specific.

Apar pe alocuri la tânărul supraveghetor-inginer (Mohulski e trimis în sistemul GULAG imediat după absolvirea facultății de inginerie feroviară, adică la 22 ani) gânduri că justificările propagandei – Gulag-ul ca loc de re-educare a cetățenilor sovietici, deținuții ca dușmani ai regimului sovietic – nu țin prea bine în frigul polar, dar nu ajunge, așa cum ne-am fi așteptat, să chestioneze întregul sistem, să empatizeze cu deținuții ori să le organizeze escapade cu șalupe spre Canada prin Polul Nord.

Din contra, Mohulski încearcă și reușește cu un succes remarcabil să mobilizeze acești oameni pentru muncile care le-au fost distribuite. Adică perpetuează și reproduce întregul sistem de represiune asupra deținuților, chiar dacă o face delicat și cu multă compasiune. Mohulski mai e și onest – nu adaugă retrospectiv în Memoriile sale pretinse îndoieli cu privire la natura sistemului. Nici false rezistențe la cultul personalității. El crede atât în promisiunile regimului cât și în scuzele propagandistice ale acestuia. Unicul lucru anti-sovietic pe care Mohulski îl prinde e că violența se distribuie arbitrar și că e imprevizibilă.

Pe scurt Mohulski reprezintă, într-un limbaj de lemn contemporan, un excelent administrator de proiecte a cărui staff de colaboratori e însă specific. Oameni trimiși în tundră fără voia lor. Pe care Mohulski reușeșete să-i impună să lucreze. Fără forță sau violență.

În fapt, memoriile lui Mohulski nu fac decât să sugereze că lumea alb-negru a celor buni (deținuții) vs cei răi (gardienii și administratorii de lagăre) n-a existat niciodată. Că ambele grupuri au fost prinse în procese și logici mai generale, în afara controlului lor. Că supraveghetorii nu erau cu necesitate mici fuhreri locali ci funcționari aflați sub supravegherea neîncetată a Partidului și a Organelor de Securitate. Că supraveghetorii, deși puteau decide de multe ori asupra vieții deținuților, nu aveau mai multă libertate să decidă cu privire la moartea lor proprie…

 

Falia fundamentală ce desparte dramatic memoriile personale ale unui Soljenițân și Mihulski stă în universul limbajului ce-l folosesc și în cele două lumi radical diferite pe care aceste universuri de discurs le fundamentează. Lumea lui Soljenițân e cea a abuzului asupra individului nevinovat, cea a răului absolut ce intervine aleatoriu în viața a milioane de oameni, cea a terorii ce planează permanent asupra cetățeanului sovietic, cea a presiunilor enorme a regimului asupra fiecărei părți a personalității deținutului – corp, suflet, intimitate, gender, viață sexuală. De aia și trăiește în cuvinte precum abuz, nedreptate, tiranie, libertate, iertare, adevăr.

Lumea lui Mohulski, pe de altă parte, e o lume a eficienței. A sarcinilor de partid și a misiunilor ”de înaltă responsabilitate” îndeplinite cu succes. A luptelor cu cifre, rapoarte, a proiectelor strategice în care oamenii sunt încadrați în munci silnice pentru a decide chestiuni geopolitice – asigurarea încărcăturii cu cărbuni pentru americanii ce aduceau mărfuri prin programul Lend Lease. A libertății oamenilor îngrădite din diferite rațiuni de stat – dușmani ai poporului ce trebuie izolați, elemente politice care trebuie re-educate eficient, poduri și linii de cale ferată ce trebuie să apară în locuri capricioase. Cuvintele ei sunt: ordine, eficiență, îndeplinirea cu succes a sarcinilor.

Cumva eu nu-l pot crede pe Mohulski. Pentru că lumea sarcinilor și misiunilor de Partid, fie și în numele unor scopuri precum Apărarea Patriei (despre ce fel de apărare a patriei poate fi vorba când inși în floarea vârstei putrezesc aiurea în zăpezi în loc să fie trimiși pe front?) e îngustă și are ca limită fereastra biroului. Cea a lui Soljenițân conține lumea din afara biroului. Plus biroul însuși. Și Adolf Eichmann zicea că a fost un ins bun și că n-a ucis pe nimeni vreodată și că pe toată durata carierei doar a scris și semnat hârtii și a rezolvat probleme birocratice.

 

 

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.