Mar 9 2011

3 cuvinte dupa o sarbatoare – despre 8 martie, cu respect

Vitalie Sprînceană

Nutresc un fel de fascinație specială pentru sărbători precum 8 martie, Ziua Internațională a Femeii – e una dintre puținele ce scoate la suprafață și face vizibile majoritatea idiosincraziilor, stereotipurilor, scurtăturilor de gândire, somnuri ale rațiunii, duplicități și alte lucruri frumoase ce stau dosite în bunătățile de oameni ce suntem noi…Mai mult, nu doar că le extrage din adâncuri, ci le dă posibilitatea să se manifeste din plin descoperindu-și esențele…Puține alte sărbători mai împărtășesc această frumoasă calitate de a fi loc public de întâlnire deopotrivă pentru nesimțire și fățărnicie, gândire scurtă și extremism moral, naționalism de carton și cosmopolitanism de hârtie (igienică), poate 14 februarie, 9 mai și 28 iunie…

Polivalența sărbătorii permite și o anumită generalitate a mesajului – celebrăm Femeia – permite privatizarea și utilizarea ei retorică în aproape o infinitate de feluri.

Pentru unii, corecți politic, ea a constituit un bun prilej de a mai arunca două-trei pietre în stafiile Klarei Țetkin și Alexandrei Kolontai – adicătelea, dacă inițiatoarele unui proiect nobil vin din partidul ”incorect” atunci ne punem luntre și punte și îngropăm proiectul, indiferent cât de mult bine ar conține acesta…

Pentru alții, mai puțin corecți politic, dar la fel de intoleranți, sărbătoarea a meritat disprețuită pentru că, vedeți, prin potențialul de emancipare și echitate socială ce-l conține ea ar ”lovi în valorile noastre tradiționale creștine” și ar mai și suferi de păcatul consumerismului. Că doar se știe, Dumnezeul religios dă femeia pe mâna bărbatului, care, legitim și cu sufletul curat poate aplica 3-4 scatoalce consoartei – femeia nebătută, mai zice o comoară de înțelepciune tradițională, ar fi ca o ușă neferecată. Pe scurt: e creștinește, e tradițional și patriotic să-i dai la bot soției/mamei, dar, ferita Sfântul să-i dai o floare, zâmbet, bomboană/inel/colier, că te bate Dumnezeul anti-consumerismului cu bâta…

Pentru și mai alții ziua s-a dovedit a fi tocmai bună pentru o spălare de imagini: dintre idioții cei mai tupeiști face parte ambasadorul Iranului la Moscova, care, a decis, nici mai mult nici mai puțin, să pună o adresare-felicitare pe blogul personal, și să tragă o petrecere-ospăț, cu astă ocazie.

sursa: Drugoi

Blogul ambasadorului conținea, în dulcele stil clasic al limbajului de lemn sovietic, o ”sfântă exaltare” înșirată preț de câteva zeci de fotografii în fața nebănuitelor oportunități ce se deschid în fața unei femei în Iran.

Faptul că în Iran femeile sunt spânzurate de brațul macaralei pentru ”delicte” precum legături extraconjugale, relații pre-maritale și cererea unor drepturi, nu a prea tulburat liniștea sufletească și trupească a petrecăreților de la ambasadă ci doar a aglomerat secțiunea Comentarii de pe blog.

sursa: Drugoi

…Am surprins diferite reacții ”critice” azi, unele idioate, altele mai elaborate, dar care, în cor, condamnau vehement instituirea unei zile internaționale a femeii…

N-ar trebui să mă mire faptul că majoritatea absolută a vocilor ”critice” (chiar țin la ghilimele), au venit din tabăra bărbaților. Semn că sexismul există, chiar dacă fără sexiști declarați…

3 cuvinte despre mesaj

Așa cum se întâmplă de obicei cu polemicile sensibile, partea cea mai grea a travaliului discuțiilor este menținerea în câmpul de vedere a subiectului ce se discută. Asta pentru că ispitele de escamotare și deturnarea temei pe arăturile ideologice, religioase și personale e prea mare…

Cel mai grav păcat, cred, ar consta în aruncarea copilului ”atenție la problemele curente ale discriminării femeilor” cu apa ideologică a feminismului extremist, comunismului, cosmopolitismului și altor -isme.

Pentru că, ceea ce mi-au zis majoritatea prietenilor mei astăzi a tras la linia asta: ce dracu să celebrăm o sărbătoare comunistă/imperialistă/internaționalistă?

3 cuvinte despre teorii și practici.

Admit că feminismul abstract e o capcană ce uneori creează exploatare în loc să elibereze – a se vedea articolul Houriei Bouteldja din criticatac.ro, dar și excelenta monografie a Milliei Thayer ”Making Transnational Feminism: Rural Women, NGO Activists, and Northern Donors in Brazil”, care pun, ambele, întrebări relevante cu privire la dificultatea elaborării unui mesaj unic feminist ce ar transcende diferențele culturale, de clasă, de acces la resurse etc. Dar, fraților, asta nu legitimează deloc celălalt demon, relativismul cultural și apelul la tradiționalitatea unor practici și la singularitatea lor ”culturală” (cum o face un recent auto-proclamat și auto-întronat ideolog al identităților naționale de pe malul Bâcului ce amestecă aiurea misticisme, filosofisme, naționalisme și religisme pentru a justifica faptul că a da la bot celui mai slab e legitim, justificat și chiar necesar).

E un caz aproape tragic și criminal când violența fizică este dublată de violența simbolică, iar tirania fizică, susținută și justificată de tirania simbolică. Ultima pipărată, de la o vreme, cu cruci și citate din Biblie.

Că două-trei zăpăcite de la universitățile din Paris, Los Angeles, San Francisco sau New York o iau razna, asta nu-i dă dreptate lui Ghiță să aplice croșee soției când i se scoală…potența. Nici economiei să plătească femeile cu 70 la sută din salariul bărbatului. Nici altora…O negândire asemănătoare se observă și în cazul antisemitismului, sau paradoxal, a anti-antisemitismului – vezi cazul profesorului de la Yale Amu Chua – 2 evrei care se găsesc în topul celor mai bogați sunt tratați ca fiind toți evreii, așa încât, eventual, pentru porcăriile pe care le vor face ăia doi, vor suferi membrii de rând ai comunității evreiești.

Bucata complicată a elaborării unor strategii de combatere a discriminării femeilor constă în faptul că acestă discriminare nu este, decât în cazuri extreme, o practică vizibilă sau ce se prezintă ca fiind rea. Din contra, discriminarea se introduce subtil în majoritatea practicilor, inclusiv cele ”bune”, transcende granițe locale și naționale (cum ar fi practicile de exploatare a muncii feminine de către corporațiile străine în Bangladesh, Vietnam, China), se deghizează în mii și mii de forme, unele ușor perceptibile (discriminarea la salariu, posibilități de angajare și creștere profesională), altele aproape imposibil de observat – violența în familie (ascunsă după zidul rușinii), diferența de roluri sociale și conținutul acestora etc. Tocmai din acest motiv strategiile unice nu funcționează, dar din același motiv e bine că avem cel puțin o cauză ”internațională”, un fel de ciment din care am putea construi un adăpost atât pentru femeile spânzurate în Iran și Arabia Saudită, cât și pentru cele violate sistematic în toată lumea…

p.s. Regret că nu dispun de mai mult timp pentru a elabora unele argumente, că nu am putut să fiu rece și calm. Și că mă mult prea aprind. Asta-s eu.


Mar 7 2011

de ce vor americanii sa ne cunoasca? (2)

Vitalie Sprînceană

Cinam aseară la universitate cu Alex. Simultan, ne găseam angajați într-o intensă scărpinătură de limbă, adică discuții relaxate, glume, chestii hazlii…Cred că ajunsesem să pomenesc despre cum am încălcat codul vestimentar (și încă un alt cod) la Mărțișor – sărbătoarea moldovenilor din DC – tocmai fusesem rugați să venim la costum, și am fost chiar somat, pe durata sărbătorii, să-mi iau hainele ”oficiale”, fapt care m-a amuzat nespus, că nu mă vedeam în cravată printre cartofi copți, vinete și salate…E, cum povesteam asta, iată că ne auzim strigați de la masa vecină:

– Privet, zdravstvuite, zice o tanti mai curând plinuță, și, după vestimentație, din stafful cantinei. Poartă un ecuson la piept pe care stă un nume de Amanda, așa încât ne mai uimim odată cum fătuca poate vorbi rusește.

– Privet, răspundem noi.

– Eu studiez relații internaționale, și mi-am ales să mă specializez pe Rusia…

– Frumos, zic eu.

– E grea rusa, zice tanti.

– Grea, ca orice limbă.

– Nu, mult mai grea.

– De ce rusa? Poate ar fi cazul să treci la chineză, zice Alex. În 100 ani toată lumea va vorbi fie hindi fie chineză…

– Păi, m-am îndrăgostit de limba rusă. Îmi place mult de tot. De fapt, am învățat-o din cauza unui om, Alexandru…

Se așterne o pauză de 2-3 secunde, răstimp în care aproape că sugerez un Pușkin, dar…

– Ovecikin, își termină fătuca propoziția. Când a venit în America m-am îndrăgostit de el imediat. E un jucător de hochei extraordinar. Merg regulat săi văd meciurile. Și vreau să învăț rusa pentru a putea sta de vorbă cu el în limba lui maternă…

– Uf, îmi scapă mie o ironie. Ovecikin a venit demult în SUA și o fi vorbind deja o engleză aproximativă, dacă până la atâta…

– Eu vreau să-i vorbesc în limba lui…

Dacă mai adaug și faptul că cetățenii americani își plătesc de obicei studiile, că îi costă o căruță de bani, fac tabloul și mai strident…Era destul că un hocheist poate stârni interesul unei fete zăpăcite din America pentru o limbă ciudată, nefolositoare…


Mar 5 2011

sa se modifice dar sa nu se schimbe nimic…cu pederasti

Vitalie Sprînceană

O idee fugară despre polemica (link1 link2) cu privire la legea anti-discriminare (numele oficial) sau legea ”pederastică” (porecla pusă de inșii care strigă cât e ziulica de mare că Dumnezeu e iubire)…Ca digresiune lirică, în modul cel mai ”bâcesc” cu putință, adică cu lovituri aplicate adversarului în testicule, nu în argumente, o parte a creștinilor oficiali (alde Viorel Cibotaru, nepărintele Anatolie Cibric) au adunat, în torba retorică, o întreagă colecție de înjurături derivate de la cuvântul pederast: inșii cu vederi mai largi și mai tolerante sunt, bunăoară numiți liberaști (ca să înțeleagă oamenii că diferențele dintre un huligan local ce folosește cuvântul cu pricina în adresa tuturor și fața bisericească stă doar în odăjdii).

Deci:

– argumentarea ”europeană” a proiectului de lege – așa vrea Europa, așa trebuie să facem ca să fim în rând cu Europa, așa cere integrarea europeană și altele din aceeași categorie indică, în mod clar, calitatea discuțiilor publice în Moldova cu privire la integrarea europeană a țării (iaca, același lucru îl spuneam și cu 2 ani în urmă, când baricadele erau nițel altfel). Alegătorul obișnuit, care e și creștinul ce merge duminica la biserică de-l ascultă hojma pe Cibric și alții ca el, votează, conștient și entuziasmat pentru ”integrarea europeană” (alte nume ale figurii astea retorice – destinul euro-atlantic, chemarea europeană, lume civilizată). Ca toată integrarea europeană să se rezume la liberalizarea regimului de vize, care i-ar da posibilitate lui Gheorghe să facă o rublă ilegală în Italia pe care ar cheltui-o pe toloacă – de asta are grijă presa, politicienii și cei care se mai hrănesc din apele tulburi ale politichiei moldovenești.

După, când vine vorba că integrarea europeană înseamnă și o căruță de alte legi, apoi implementarea unor principii, inclusiv respectarea minorităților de tot felul, alegătorul moldovean își amintește că-i creștin ortodox (în țara cu cel mai mare număr de fete traficate pentru sex, dar să n-o ziceți la nimeni, popii n-o știu) și strigă: asta nu intra în pachetul european electoral pe care l-am ”cumpărat”, eu vreau doar circulație liberă în Italia, la fiică-mea sau în Germania, la construcții…Și are dreptate Gheorghe, pentru că, i-au zis că Europa e circulație liberă și râuri de lapte, iar el asta și crede.

Mă mai autocitez (de pe vremea când cei doi mitropoliți se afuriseau reciproc, iar minoritățile religioase nu erau ”prieteni”):

Calitatea dezbaterii privind integrarea europeană a Republicii Moldova este îndoielnică dacă nu chiar proastă cu totul: în pofida persistenţei unui consens quasi-general al societăţii civile, partidelor politice şi cetăţenilor asupra necesităţii acesteia, tonalitatea, intensitatea, pigmentaţia şi structura discursului public pe probleme europene sunt sărace – despre Europa se vorbeşte exclusiv în termeni economici, ca o soluţie de alternativă pentru sărăcia în care s-a înglodat Ţara Moldovei.

Restul ingredientelor europene, combustibilul care furnizează energia de ardere a motorului european: garanţii privind nondiscriminarea minorităţilor din partea majorităţii, toleranţa interetnică şi interreligioasă, dreptul la opinie, respectul pentru opiniile celuilalt, libertatea conştiinţei religioase sunt pur şi simplu trecute cu vederea complice…


Mar 4 2011

se cauta o harta…cu Michel Houellebecq.

Vitalie Sprînceană

Houellebecq, Michel. 2010. La carte et le territoire. [Paris]: Flammarion.

La a patra încercare după ”Particulele elementare” (1998) – carte ”misogină și reacționară”, ”Platforma” (2001) – carte stricată de niște declarații mediatice scandaloase ale autorului cu referire la islam în chiar ajunul atentatelor din 11 septembrie 2001, ”Posibilitatea unei insule” (2005) – șansă ratată ca urmare a absenței unei campanii susținute de promovare, Michel Houellebecq a suflat totuși, pe 8 noiembrie 2010 Premiul Goncourt pentru ultimul său roman ”Harta și teritoriul” (La carte et le territoire, 2010, în proces de traducere la Polirom).

I se cuvenea această distincție, zic unii, pentru că o merita încă de la Particulele… și ar fi fost păcat ca unul dintre autorii francezi cei mai citiți în lume să nu obțină și recunoștința literară internă cea mai prestigioasă. Pe de altă parte, sugerează alte guri rele, juriul Academiei Goncourt urma să achite și o altă datorie veche față de Houellebecq – un scandal major în toamna anului 2005 când, surprinzător pentru toată lumea cărților, François Weyergans a fost cel preferat…

Și de data asta nu lipsesc scandalurile: Michel Houellebecq a fost prins că citează la limita plagiatului din Wikipedia, și, ca răzbunare, unul din cititorii săi a plasat o copie electronică a romanului pe internet, sub licența de distribuție liberă Creative Commons…Apoi, decizia juriului a lansat în aerul literar un sentiment difuz al nedreptății față de alți autori: formal, Premiul Goncourt recompensează cea mai bună carte a anului și deci nu figurează nici ca premiu de încurajare, nici ca distincție de consolare, or, la Houellebecq, recunoaște toată lumea, Premiul a venit anume sub chipul unei consolări tardive (un fel de Oscar pentru toată activitatea literară!). Iar asta dezavantajează cumva alți autori ce au avut nenorocul să producă romane excelente în chiar anul când Academia Goncourt își spală păcatele față de autorul Particulelor

Ce a făcut Michel Houellebecq în acest deceniu ce-l desparte de anul în care ar fi meritat premiul de anul în care i-a fost, de fapt, acordat? Ar fi de menționat, întâi, un periplu de la editura Flammarion la Fayard și înapoi, călătorie ce nu a însemnat doar formalități editoriale ci și poziționări și re-poziționări în spațiul literar al Hexagonului. După, și de departe, evoluția cea mai contradictorie a fost parcurgerea pas cu pas a drumului sinuos ce jalona, în punctul de pornire, huliganul literar cu critica cea mai coerentă și erudită a culturii occidentale, și, în punctul de final, scriitorul normal, cuminte, ce-și disimulează critica pe paginile romanului în funcție de gusturile consumatorului de carte, adică cumpărătorului tipic, evoluție surprinsă cel mai potrivit de François Busnel, director de redacție la revista literară Lire: Acum zece ani, Houellebecq șoca filistinii, astăzi Houellebecq este sanctificat de către filistini. În 12 ani ani, copilul teribil al literaturii franceze a fost treptat cumințit și asimilat unei normalități literare ce a erodat sursele gâlcevii înțeleptului cu lumea. Promovat insistent, la bine și rău, de instituții care dictează moda culturală în Franța, în primul rând revista Les Inrockuptibles, destinul literar al lui Michel Houellebecq reprezintă o istorie tipică cu morală a fatalității criticii ca literatură într-o societate în care și privirea acidă și anarhia au un preț de vânzare/cumpărare și sunt forțate să-și găsească o nișă în piață…


Așa cum anunța autorul însuși în cadrul unei discuții cu Alain Finkielkraut, cartea e construită ca o etnologie romanescă a lumii occidentale, iar autorul ei, un etnolog mai degrabă decât scriitor tipic. Pe durata aceleiași discuții Michel Houellebecq formula un cerc cultural al criticii sale: Un autor speră, evident, că va fi înțeles de lumea întreagă. Asta doresc și eu, dar, pentru a oferi un răspuns onest, cred că în mod principal Occidentul poate fi sensibilizat de cărțile mele.

Unui spațiu ca al nostru, aflat încă într-o perioadă de febrilă căutare a unei variante acceptabile de occidentalizare, această etnologie i-ar fi deci cumva străină. Totuși cred că o apropiere este posibilă – ”Harta și teritoriul” s-ar proiecta ca o fereastră critică spre viitorul nostru potențial, o vinietă din timpul ce urmează să vină (sper că nu divulg o taină dacă afirmă că, de la o vreme, Premiul Goncourt profesează un angajament să-i zicem generic social în detrimentul prozelor estetice: după Jonathan Littell în 2006, cel care făcea o critică dură a Europei venind dinspre trecut, Gilles Leroy, în 2007 ce explora deziluzia Visului American, Atiq Rahimi în 2008, ce deplângea absența unei normalități europene în Orient, Michel Houellebecq mai adaugă un ochi în lungul lanț al ieremiadelor).

Despre ce-ul romanului ”Harta și teritoriul” e atât de transparent încât se poate afirma că aproape nu există. Desigur, subiectul formal – evoluția artistică a pictorului Jed Martin care devine artist cunoscut prin fotografierea hărților turistice Michelin și celebru, prin elaborarea unor tablouri ce reprezintă scene din activitatea profesională a marilor zilei, Bill Gates, Steve Jobs și alții – ar furniza un fel de logică internă generală a narațiunii, dar ea nu este mai mult decât un pretext pentru aglomerarea, în debandadă, a unor personaje și situații ce îndeplinesc funcții ”obiective” de rol social. Eroii ”Hărții și teritoriului” reprezintă deci, personaje obiective și ca atare, tipuri generale de oameni a căror individualitate vine din capacitatea de a reprezenta sinteze ale unor procese/roluri/funcții sociale. Așa încât, Houellebecq nu pare interesat să exploreze conflictele interne ce ar putea să apară din nepotrivirile între rolul social și puseurile egoiste ale eroilor săi, ci pur și simplu construiește măști ce personifică un viciu/virtute/proces. Jed Martin, amica sa rusoaică Olga, cuplul Helene și Jasselin (aceștia sunt un erou colectiv), Frederic Beigbeder – cu toții îndeplinesc funcții tipice simbolizând o anume particularitate a societății de tip occidental. Ce mai, Michel Houellebecq scriitorul a construit și un Michel Houellebecq-eroul-de-roman dotat și el cu funcție de rol social!

N-o să greșesc deci prea mult dacă afirm că ”Harta și teritoriul” stă mai degrabă sub genul literar al fabulei, decât cel al romanului.

Să căutăm atunci morala. Ea s-ar desprinde din câteva teme majore ce populează cele peste 400 de pagini ale romanului.

Prima, nostalgia. După veselia debordantă a celor Treizeci de Ani Glorioși: o veselie plină de speranțe naive, proiecte utopice și intenții de a construi raiuri morale pe pământ, o bucurie pe care o observ azi în Rusia, zice Houellebecq, în momentul când oamenii devin bogați: cântecele Beatles și așa mai departe. Nostalgiile nu fac decât să ia act de unul din cele mai mari paradoxuri ale lumii occidentale: procesul extraordinar (și obscur) ce a capotat energia liberator-libertină a generației Mai 68 în câmpul închis al unui mod de viață ”reacționar” marcat de consumerism, frică față de imigranți, intoleranțe etnice, lingvistice și religioase.

A doua, singurătatea, care e, în fapt, adevăratul personaj principal al acestui roman. Eroii trăiesc vieți paralele, ce se intersectează arareori, pentru a se despărți la fel de fulgurant precum s-au și întâlnit. Rarele evoluții ”împreună – cuplul Helene și Jasselin bunăoară – par lovite de o sterilitate dublă, una reală, ce nu le permite să dea naștere unor copii așa încât să-și poată îndeplini funcția de reproducere a speciei și deci îi obligă să proiecteze dragostea asupra unui al treilea, în acest caz câinele, și una simbolică marcată prin faptul că modelul lor, familia tradițională, nu contagiază – ”un cuplu bătrân, un cuplu tradițional, un model prea puțin răspândit în anii 2010 la oamenii de vârsta lor, dar care constituia din nou pentru tineri un model sperat, chiar dacă în general inaccesibil”.

Nici chiar legătura paternă nu poate sparge acest individualism singuratic: ea devine un ritual ce se consumă, anual și cu o precizie uimitoare, la o cină tată-fiu în ajunul Crăciunului.

Cu această fixație pe singurătate (mai puțin totuși vizibilă decât în ”Particulele Elementare”), Michel Houellebecq delimitează un punct constant al criticii sale: atomizarea societății occidentale sub presiunea individualismului egoist, proces scos în evidență și de ruperea legăturilor organice între oameni (rubedenie, cele comunitare, naționale – Houellebecq însuși trăiește în Irlanda) și înlocuirea lor cu altele, fluide, efemere, relaxate, dar inconsistente.

A treia temă majoră, dragostea, realizează legătura-punte dintre nostalgie și singurătate. Iubirea, prezentă în roman mai ales, dacă am putea zice oximoronic, prin absența ei, joacă un rol primordial în universul imaginat pe care Houellebecq îl contrapune stării actuale a societății vestice. Am spus-o de multe ori, subliniază Houellebecq stând de vorbă cu Finkielkraut, și vreau să repet acum: pentru mine chestiunea existenței dragostei, posibilitatea dragostei joacă un rol la fel de esențial precum chestiunea existenței lui Dumnezeu la Dostoievski. Avatarul prin definiție al dragostei fluide, sterile se ascunde în chipul Olgăi, rusoaica cu care Jed Martin ar fi putut trăi una din cele mai mari pasiuni ale lumii occidentale de la Romeo și Julieta…. A ieșit însă o dragoste pe apucate, un surogat emoțional înghesuit printre angajamente.

Romanul nu reușește până la urmă să convingă cititorii lui Houellebecq că aceasta ar fi cartea sa cea mare. Poate pentru că s-a cam tocit lama critică a autorului, poate pentru că acesta n-a știut cum să iasă din cele 2-3 teme pe care le frământă de ani de zile încât elementul de noutate s-a pierdut demult. Un critic cicălitor, acest Houellebecq.


Mar 3 2011

Jurnal de Memphis 25-28 februarie, II

Vitalie Sprînceană

27 februarie. Am decis că duminica e tocmai o zi bună pentru o vizită a centrului orașului – Downtown. Cum L. n-a fost decât o singură dată, și atunci cu automobilul (vizita, zice el, e anecdotică. Au mers în patru: unul pentru că știa a conduce automobilul, altul pentru că avea GPS, al treilea pentru că mai fusese acolo, al patrulea pentru companie). O căutare pe net scotocește o minunăție de hartă a orașului, cu toate locurile ”de văzut”, alt click identifică rapid un autobuz ce ar trece, conform zvonurilor, pe lângă casa noastră. De fapt, 10 min de mers pe jos mai la vale…

Găsim că neîncrederea gazdelor noastre americane față de transportul public e neîntemeiată: autobuzul vine exact la timpul înscris în grila oficială. Semn că se poate trăi fără bibică proprie, chiar și în orașe atât de automobilizate precum Memphis…

După 20 min suntem lăsați în mijlocul unui codru de clădiri înalte și gri. Semn că am ajuns în centru.

Prima destinație, firește și cu necesitate, e Mississippi. Nu pot mărturisi câte lucruri mă leagă de acest râu: Tom Sawyer ar fi primul lucru pe care l-aș asocia, până la congruență, cu Mississippi. Ar veni apoi vreo 5 eroi ai lui Karl May: Old Shatterhand și alții de teapa lui, care trec râul de câteva zeci de ori și vorbesc despre el cu evlavie; Faulkner, Melville s-ar alătura și ei șirului de figuri tutelare legate de râu. Pe chei, o corabie cu roată străjuiește peisajele industriale.

Urcăm la deal, în căutarea Beale Street, un fel de atracție muzicală locală (orașul ar fi, cică, cel mai muzical din SUA – aici s-ar fi născut blues, rock and roll (orașul regelui, cum îmi zicea cineva la picnicul rusesc – aproape fiecare ins are o poveste legată de Elvis, ba bunica unuia ar fi cică o femeie de care Elvis ar fi fost îndrăgostit o vreme, unchiul altuia l-ar fi ajutat pe Elvis când ăla trăia în sărăcie, mătușa unui al treilea ar fi cea care a beneficiat de suportul regelui – Elvis pare îmbibat în istoria orașului)…Găsesc Beale Street mai plăcută decât mă așteptam – salut faptul că, în acest oraș al distanțelor mari și al automobilelor, se găsește o uliță de vreo 400 m închisă pentru traficul rutier. Mă simt pieton în toată regula și e chiar un sentiment frumos când știi că, cel puțin o vreme, n-ai treabă cu claxoanele. Altfel, strada e plină de localuri, magazine de suvenire, baruri… Unele, curios lucru, închise duminica, la vremea când fluxul de turiști e cel mai mare…

Intrăm într-un local în care, atârnate amenințător de tavan, stau câteva zeci de chitare, electrice, acustice și de alte tipuri năstrușnice cu semnătura unor celebrități locale sau naționale. Mult verde: pereți, tavane, WC-uri…

Semnele globalizării: un negru (afro-american) pictează pe geamul unui restaurant o frunză de trifoi, simbolul irlandez. Cam multe semne irlandeze pentru un oraș din sud…

Muzeul Național al Mișcării pentru Drepturi Civile, adică în temei motelul Lorraine și clădirile adiacente, adică locul unde a fost asasinat Martin Luther King la 4 aprilie 1968 stă înscris ca un următor punct al expediției noastre. Locul a fost păstrat intact pentru a reproduce exact scena asasinării Marelui Om: motelul găzduiește un muzeu al luptei contra segregării rasiale, din 1600 încoace. Camera în care a stat King e loc de pelerinaz, peste drum, sub sticlă blindată, se vede și punctul din care ucigașul ar fi expediat glontele ucigaș. Chiar automobilele ce urmau să-l ducă pe King la întâlnire, mai stau încă parcate în fața camerei 306…Ceva turiști, majoritatea de culoare, coboară din autobuze…

Ghost-city, oraș-fantomă…Asta e o senzație ce mă urmărește de ceva vreme…Hoinărim deja de ore bune prin oraș și nu am văzut decât vreo 10 oameni vii, pe stradă. Străzile, cât cuprinde ochiul, sunt goale – semafoare se bălăbănesc amenințător în aer, clădiri pustii, una chiar, fără ferestre, închid cerul, niște lumini jonglează pe firmele magazinelor – și toate astea fără oameni…N-ai nici măcar pe cine înjura, nici cine să te înjure. Și asta e duminică, în centrul orașului!

…Ultima seară la Memphis. Gândim s-o petrecem ritualic: nici vorbă că organizăm o cină ”națională” cu mâncare tradițională. Usturoi chinez, făină de porumb americană, brânză grecească, cartofi americani, sos de soia japonez, bere mexicană – astea ar fi ingredientele unei cine ”moldovenești”…

Pe L. l-a apucat din senin un diminutivism hazliu: prăjim peștică, facem mămăliguță, mai bem o bericică, coacem ceva cartofele la cuptor

Distribuim în mod echitabil sarcinile: L. prăjește peștele – pentru că asta poate și știe mai bine decât oricine altul, eu pun cartofii la cuptor și fierb mămăliga, A.L. e cu doba, adică muzica – stoarce youtube-ul de note ce acompaniază procesul culinar…

Mămăliga se fierbe greu, că nu am reușit să găsim nicăieri un ceaun și am înghesuit făina într-o cratiță, dar munca e plăcută, mai ales când A.L. bagă ”cântece patriotice”. Glumim: și deținuții din lagărele de concentrare munceau cu muzică patriotică.

Destul de reușită cina: sosul de soia a cam colorat cartofii în castaniu, altfel sunt perfecți. Peștică s-a prăjit de minune, mămăliga nu e nici tare nici moale așa că reușim să împăcăm diferitele gusturi și preferințe.

La cină discutăm, ca aproape de obicei, politică și filosofie. Politica ține mai ales de prognoze cu privire la situația generală din țară, la comediile partinice, dar și la lucruri cotidiene: L. a fost acasă în iarnă și a văzut scumpiri. Totul, zice, costă mai mult. Dacă se fac alegeri anticipate, comuniștii vin pe cal alb…Încerc să duc discuția pe altă albie: m-am săturat, spun, să discutăm politica în termeni de figuri și fețe. Ori de ”idei” și ”ideologii”. Alea lipsesc. Trebuie, cred, să discutăm despre o absență: societatea civilă, sau opinia publică, sau…Devin patetic, pe alocuri: ar fi cazul, declar, să re-cucerim politica de la partide și oligarhi, să re-gândim și re-facem politicul, să ne recuperăm țara, în definitiv… Exagerez, probabil, dar încerc să ies din capcana politichiei și a politicii spectacol…Prietenii agreează ideea mea, și chiar patosul, dar eu n-am soluții concrete, nici sugestii practice așa că…

Despre filosofie e și mai complicat – invariabil ajungem să comparăm catedra noastră din Chișinău cu departamentele americane. Ei au bani, resurse, cărți și reviste, literatură, un circuit intelectual aproximativ normal, un mediu aproape global de discuție, conferințe internaționale etc. Noi nu avem nimic din astea și mai avem o căruță de handicapuri organizatorice, materiale și logistice. Căutăm un răspuns la întrebarea: ce facem după?, și îl dibuim sub forma unui compromis: cred c-ar fi bine, până una-alta, să ne căutăm de doctorate, masterate și să menținem, cât e cu putință legături în Lumea Veche, după…se va vedea…Întoarcerea nu înseamnă neapărat prezența fizică acasă – Moldova, zicem noi, poate fi ajutată de oriunde.

Încheiem cina pe un ton împăciuitor. Am fumat pipa păcii cu viitorul și trecutul, cel personal și cel colectiv. E tocmai vreme de un somn bun…

28 februarie. Ne trezim sub sunetul ritmic al unei scurgeri. Afară plouă și apa se scurge din streașină pe asfalt. Pe ploaie am venit, pe ploaie ne ducem, îmi vine un gând (pe care aveam să-l consider profeție, ajunși la Charlotte). Ultimul ceai comun: ouă fierte, pâine coaptă la toaster, șuncă și cașcaval. După, începe adunatul hainelor, lucrurilor – procedură uzuală a despărțirilor.

O tristețe atârnă în aer: în mica noastră peripeție de 3 zile a încăput mai mult decât o vacanță. Am pus pe roate o mică utopie a unui trai comun, o mini-societate legată doar de frânghiile prieteniei, am trăit ca și cum cealaltă parte a lumii n-ar fi existat: universitate, familie, patrie… Mai mult ca orice, nostalgia după această utopie deopotrivă posibilă (am trăit-o!) și imposibilă (doar 3 zile!) se constituie ca sentimentul cel mai greu de suportat…

La 12.30 vine J. să ne ia cu automobilul. Veselă ca de obicei. Pe drum îi face lui L. o propunere care îmi stârnește regretul că nu-s student la Memphis: să meargă pe 2-3 zile, în vacanța de primăvară, la New Orleans. Cu mașina. Aș merge, îi sugerez prietenului. Chiar aș plăti să fiu luat încolo…

Ne despărțim cu promisiunea că ne vedem în mai, când L. ne vizitează coasta. Baltimore (mormântul lui Edgar Allan Poe), New York (multe locuri) și Washington (de fală) – stegulețe înfipte pe hărțile viitoarelor bătălii turistice…

La Memphis vremea e bună. Ajunși la Charlotte nimerim însă într-un cer negru, închis din toate părțile de o perdea de nori ce se ridică amenințător. Cu 10 min înaintea decolării, cerul nu se mai poate reține și începe să verse repezit încărcătura de apă. Așteptăm, plouați, pe pistă. Căpitanul navei promite o decolare imediat cum avem vreme suportabil de bună…Adorm…Mă trezesc rar, dar simt permanent zguduiturile avionului. Uneori suntem în cădere liberă, apoi recuperăm. O luptă cu un dușman invizibil – aerul, pe care nu putem decât să-l simțim. E atâta zdruncinătură încât stewardesele nu distribuie măcar porția regulamentară de cafea/cola/suc/apă minerală. Ajungem într-un târziu la Dulles. Respirăm ușurați când avionul pune piciorul pe pământ. A., care-i în spatele meu zice că-i cel mai groaznic zbor din câte le-a avut. Mi-e mai scump pământul, zice, chiar dacă statistica catastrofelor aviatice în America e perfect confortantă: în afară de teroriști, pasagerii zboară nederanjați de nimeni…Urcăm în autobuz, mă gândesc, apoi în tren, locuri în care statisticile-s mult mai în defavoarea noastră, dar trăim liniștit o senzație de adăpost: cel puțin, zicem noi, pe pământ o parte din lucruri depind de noi și, eventual, Doamne ferește, putem interveni.

Ajuns acasă. Cu bine.

p.s. Am scris jurnalul cumva de-a îndoaselea. Asta pentru că mă apucasem să notez în carnet în sens invers: dinspre plecare spre venire. Promit mâine prima parte a jurnalului.


Mar 1 2011

povesti pentru copii si parintii lor

Vitalie Sprînceană

Aţi observat vreodată că uneori atât copiii, cât și părinţii lor privesc cu plăcere unele desene animate şi citesc cărţi cu poveşti dedicate în special celor mici? Se ştie că Tom şi Jerry sau The Simpsons sunt atât de îndrăgite încât aproape pe tot globul sunt privite de la mic la mare, iar Scufiţa Roşie e o poveste pe care dacă nu aţi citit-o încă – lăsăţi totul baltă şi citiţi-o acum, indiferent de câţi ani aveţi

Popularitatea poveştilor (dar şi a desenelor animate) se ascunde probabil în faptul că ele redau o lume în care binele şi frumosul înving întotdeauna, o lume în care se poate regăsi oricine şi o lume în care la final domnesc pacea şi înţelegerea.

Anume aceasta vă propune “Poveşti Pentru Copii” – o colecţie interesantă de lucrări literare noi printre care basme şi povestiri pentru copii, scenete pentru elevi sau poezii pentru toţi. Aceasta colecţie a apărut pentru a aduce frumosul în copilăria tinerilor şi pentru ai face pe aceştia să vadă în culori mai calde lumea din care fac parte.

Poveştile şi basmele cu animale precum Visul lui Tigruţ sau Blestemul comorii nu reprezintă altceva decât nişte fabule mai lungi concepute special pentru mesajele educative destinate celor mici, iar scenetele, de altfel premiate la concursurile naţionale de dramaturgie – adesea parodiază personaje şi deprinderi din contextul cultural şi istoric românesc, prin aceasta educând tinerii în spiritul bunelor valori şi al virtuţilor.

Mi-au plăcut şi poeziile, care au un stil aparte, diferit de tiparele cu care suntem obisnuiţi. Sinceritatea de care dă dovadă autoarea se regăseste în fiecare cuvânt, rimă, vers. Citiţi, aşadar, şi bucuraţi-vă de o lume în care nu există sentimente negative!

(Radu Plugaru)

Vitalie Sprânceană: o inițiativă faină pe care o spijin cu toată încrederea. Spor la lecturi, dragi copii și părinți.