Mar 26 2011

mioritice

Vitalie Sprînceană

Războaiele nu se sfârșesc în ziua armistițiului oficial, nu se poartă doar pe front, și nu suferă doar cei în uniformă.

Doi copii din satul Vâprova, Orhei, au decedat azi, 26 martie 2011, în grădina casei lor, în urma unei deflagrații…Cei doi frați au depistat un obiect din fier, pe care l-au lovit de parul de la vie, pentru a-l curăța de pamânt. În urma ciocnirii obiectului necunoscut de parul din beton, acesta a explodat… Potrivit primelor presupuneri ale specialiștilor, obiectul putea fi un obuz de tip vechi, rămas de pe timpul celui de-al doilea război mondial. (sursa: Ziarul de Gardă)

* * *

Așa cum ziceam vreo 2 luni în urmă, acu un an și ceva și dintotdeauna, cu democrația stăm în general și de obicei prost de tot prin stufăriile dintre Prut și Nistru, dar, și aici ar fi un mare prilej de ”bucurie”, de indivizi care și-ar dori cu tot dinadinsul să devină dictatori nu ducem deloc lipsă. Iaca unul.

* * *

Sorin Hadârcă caută Visul Moldovenesc. Place că discuția, fără a tăinui și o oarecare contribuție proprie, a ”deraiat” frumușel dinspre minunățiile exemplului sud-coreean spre prozaicele realități ale economiei autohtone, în special agricultura…

* * *

Iurie Cuza a scris un bilet. Acu vreo 10 zile. Încă-i proaspăt. Și actual. Despre binele care ”a biruit răul. La legat. La pus în genunchi. A scos toporul și cu un rânjet bestial l-a făcut bucățele-bucățele….”


Mar 25 2011

despre nelocuit

Vitalie Sprînceană

Oameni invizibili trăind vieți invizibile în case invizibile…Geografia poate fi o știință politică. Regimurile de vizibilitate: ce e la centru, ce-i la margine, ce-i pe hartă, ce nu e, locurile însemnate cu roșu, cele hașurate în gri – atâtea feluri de a aranja mental spațiul până la a-l face ”călduț și comod” sau dimpotrivă, rece și periculos…

În poze: locuințe comunale la Moskova și locuitorii lor – emigranți ilegali din Asia Centrală, în particular Tadjikistan… Conform autorului reportajului, casa cu pricina e oficial ”nelocuită”.

sursa imagine: Ya Plakal

”Nelocuitul” înseamnă:

– juridic – o instituție ce a atribuit clădirii cu pricina un anume statut, colaborarea altor instituții care trec zilnic sau regulat prin zonă – poliție în primul rând – și care ”închid suspect” ochii. Orbirea, în mod sigur, e forțată și voluntară deci, plătită.

Tot juridic, ”nelocuitul” înseamnă un spațiu ilegal, scos din circuitul juridic, în care trăiesc niște oameni (care oficial nu trăiesc și care cel mai probabil n-au acte în regulă), care inși plătesc cuiva pentru ”chirie” (care nu există oficial) și protecție.

– economic – circuitul de mai sus sugerează cel puțin 4-5 buzunare de reper care învârt o oarecare parte a banilor…

– social – oameni care nu există în nici un registru, necetățeni, deci într-un veșnic statut de excepție (cum ar zice Agamben), față de care orice tratament – abuz, exploatare, înșelăciune – este posibil, tocmai din motivul că-s în afara mecanismelor legale de protecție…

Supliment politic: rasismul vizează exclusiv pe muncitorii ilegali, nu și pe sistemul care, pe de o parte îi exploatează, pe de altă parte le refuză drepturile umane cele mai elementare…

Mod de utilizare: a se aplica și în cazul lucrătorilor moldoveni în Europa și aiurea.

Mai crede cineva că vizibilitatea e o chestie ”fiziologică”?

 

 


Mar 24 2011

toate drumurile duc la fitness

Vitalie Sprînceană

Când mergi în America, mă avertiza un prieten mult mai umblat prin lume, ajungi neapărat și la sala de gimnastică. S-ar putea să fie o dorință, necesitate ori chiar o chestie ce vine împotriva voinței tale, dar fii sigur că se întâmplă.

Cum se poate asta, făceam eu a mirare, știindu-mă un ins ce îmi construisem un cult la care țineam foarte mult – cel al unei diferențe fundamentale și deci de neînvins între corp și spirit, în cadrul căreia îmi afișam explicit preferințele pentru cultivarea continuă a ultimului și neglijarea suverană a primului? Nu mă duc nici legat, decât doar să văd ce și cum funcționează, cum ar veni ca parte a procesului de cunoaștere a lumii noi, dar nici o concesie în plus corpului.

Când încă ai în față aniversarea a 30-a, organismul înseamnă de obicei o rezervă inepuizabilă de energie și forță ce nu trebuie muncite, ci vin din oficiu…

Totuși am ajuns. Chiar foarte devreme, trebuie să recunosc. Nu neapărat din vreo obligație, nici măcar forțat, dar oricum, într-un sens foarte general, pot spune că am fost mânat la sala de gimnastică. Lista completă a etapelor arse și a bătăliilor interne purtate, unele câștigate, altele pierdute, ar fi prea lungă și nici n-ar constitui, cred, mai mult decât o configurație specifică și subiectivă a unor situații, întâmplări și stări de fapt ce ar avea un grad redus de repetabilitate. Dintre toate, un șir aleatoriu: întâi, o lipsă cronică de mișcare, viaţă tipică de student (lecturi, lecții, dormit, scris, uneori, în calitate de condiment, filme), dar și dominația aproape absolută a automobilului ca ideologie a mișcării, acută mai ales în orașele mici, care face ca instituțiile necesare (magazine, ateliere, centre de divertisment…) să fie situate în afara orașului sau departe de centrul acestora, iar asta se traduce în utilizare constantă a autobuzului – automobilul comun al bugetarilor și vulnerabililor… Vinovată e și presiunea socială difuză pro-fitness, ce poate fi reconstituită după o multitudine de semne: aglomerații de joggeri (alergători-amatori) ce pot fi zăriți oriunde – pe străzi, în parcuri, pe Mall-ul din fața Casei Albe, în aglomerările de pe Manhattan, în căldura sufocantă a Arizonei sau a Californiei, ori în vântul rece al Bostonului, bombardamente publicitare și imagistice cu o proveniență diferită (reviste, filme, TV) ale societății cu tipi atletici, bine făcuți, etern tineri, ce sugerează o nemurire atât de accesibilă. În fine, mai e la mijloc și un fel de rușine a Americii – aceea de a avea mâncare ieftină, consistentă și multă, care distribuie uniform caloriile de-a lungul corpului, iar grăsimile cu precădere la burtă și șolduri. Adunate grămadă într-o foame cronică de mișcare, aceste motive reprezintă o rațiune suficientă pentru a deveni prieten al fiarelor și aparatelor îngrămădite în sala de gimnastică.

Prima mea întâlnire cu fitness-ul american stă sub semnul unui bătrânel – unicul frecventator al sălii în acea dimineață călduroasă de iulie. Uscățiv și firav, cu o cârjă în care-și sprijinea anii și bolile îngrămădite în corp, insul trăgea avan de niște lanțuri la capătul cărora stăteau agățate ceva greutăți. 10-20 kg, nu mai țin minte. Se citea o îndârjire crâncenă în acea tragere și, mai ales, în speranța care o alimenta (ulterior aveam să văd și să admir excesul acesta de speranță, ce nu se epuizează nici după 60-70 de ani la alți bătrâni și bătrânele care, culmea, veneau la bazin pentru a învăța să înoate). Bătrânețea, m-a învățat îndârjirea americană, vine întâi ca o chestiune de suflet, apoi ca una de trup…

În contrast profund cu presiunea oarecum enormă și cumva autoritară pentru fitness ca ocupație, conceptul ce stă la originea practicilor de fitness sfidează prin sensul și limitele sale libertine. Însuși cuvântul fit, din care s-a întrupat practica fitness-ului, poartă încărcătura a vreo 10 sensuri distribuite aproximativ egal în trei părți de vorbire: verb, adjectiv și substantiv, de la a pregăti prin competent sau a se potrivi până la a furniza/a echipa. Polisemia zidește un spațiu al frontierelor deschise, deopotrivă din punctul de vedere al absenței unor parametri tehnici și fiziologici finali (fitness-ul nu încetează când ai atins o anumită dimensiune a mușchilor bicepși), dar și din perspectiva inexistenței unui standard social acceptabil de fitness (adică reguli ce ar postula că a merge la sală de 2 ori pe săptămână e rău, de 3 ori e bine, iar de 4 ori e chiar minunat).

Granițele deschiderii sunt formulate în mod haotic de modelele concurente ale spoturilor publicitare, până la un punct, apoi de o etică a proiectului personal numit „aspect fizic” (un capital important în societatea imaginii), de o modă aspectuală a eroilor zilei, culeși din filme sau de la TV, de alta a unui „a face ceva” distribuit difuz.

O traducere comprehensivă a termenului fitness s-ar agăța de potrivire ca fiind expresia cea mai exactă ce ar îngloba deopotrivă ethosul întreprinderii, caracterul ei de proiect neîngrădit, deci infinit (sau scenariu, cum zicea Baudrillard după o vizită la o asemenea catedrală a corporalității), dar și munca zilnică de rutină, marcată de o cadență plictisitoare a ridicării ganterelor, aruncării halterelor și întinderii firelor elastice, fără o altă finalitate decât cea prescrisă de arbitrul interior al fiecăruia…

Sofisticăria utilajelor, capabilă să trezească o frică similară celei rezultate în urma unei vizite la un muzeu medieval al instrumentelor de tortură utilizate de Sfânta Inchiziție, nu e totuși mai mult decât o proiecție exterioară și reificată a complexității organismului uman, dar mai ales a sistemului de mușchi al acestuia. Se poate afirma cu tărie și chiar cu o oarecare certitudine că multitudinea de frânghii, dispozitive, cabluri, aranjări ale fiarelor și pârghiilor, greutățile, barele de diferite lungimi și forme, unele lungi și drepte, altele scurte și sinuoase, mingi, fire elastice, lanțuri, cai, bârne, haltere, curele și tot ce mai rămâne – reprezintă o oglindă detaliată a sistemului muscular și o reconstrucție externă aproximativ exactă a funcționării acestuia… Din acest punct de vedere, fitnessul, adică goana permanentă după o potrivire fără sfârșit, mai conține și o profundă cunoaștere de sine… Un exercițiu executat la un aparat anume va revela, în 2-3 mișcări, nivelul de evoluție al unui mușchi specific. De exemplu, greutatea unei gantere și numărul de ridicări de la sol sau braț operate de un individ arată cu suficientă precizie limitele abilității mușchilor biceps. O altă greutate inclusă la un aparat destinat întăririi coapselor (iubit mai ales de femei, expresie subtilă a pasiunii barbare masculine pentru picioare frumoase, suple și pentru funduri rotunde) localizează cu o rigurozitate uimitoare, în adunătura de mușchi ce dă bătaie de cap studenților de la medicină, grupul mușchilor abductori (cei trei Gluteus și un Sensor).

Trecut prin utilaje, ferecat între cabluri, întins, răsucit și întors între fiare, corpul devine apropiat, cumva palpabil și cunoscut… E o călătorie spre posibilitățile fiziologice, dar și spre limitele răbdării spiritului. Și-i atât de bine să cunoști posibilitățile corpului – partener/prieten pentru a ști miza și doza de încredere pe care i-o poți acorda!

Din acest motiv potrivirea apare și ca un rezervor imens de autocunoaștere corporală. Ar fi de adăugat și aspectul de fabrică socială – nu doar repetabilitatea exercițiilor sugerează analogia fordistă sau tayloristă a conveierului și mecanicității muncii, ci și caracterul de materie primă a corpului, care urmează, supus fiind unor strunguri și operațiuni de re-modelare, să dea un produs final, reliefat, suplu, cu doza de „aspect tânăr și energetic” inclusă. Creatoare de vise – e năstrușnic să vezi uneori cum apar în sală tineri cu caiețele și pixuri, ce notează cu grijă numărul de exerciții executate, frecvența, cantitatea de calorii consumate, greutatea dinainte și după exerciții, din păcate majoritatea lor transformă prea rapid speranța în deznădejde, mai ales când calculele de calorii nu se potrivesc cu profețiile unor experți ambulanți în ale slăbirii; simultan muncă de asamblare a diverselor concepții despre cea mai bună potrivire cu sinele, cu lumea, cu imaginația – lista valențelor sălii de fit­ness ar putea fi continuată…

Senzația de fabrică e amplificată și de persistența muncii tenace în calitate de mijlocitor al performanței. Nimic nu se întâmplă, în materie de capacitate fizică a corpului, peste noapte. Rezultatele vin treptat, după luni și ani de rutină. Minunile trebuie excluse: geniile și netrebnicii apar egali în fața Dumnezeului mușchilor.

Pentru a îndulci așteptarea obligatorie, sălile de gimnastică sunt construite în ideea de a fi comode în minte. Nici pomină de austeritatea singuratică, înghesuită în spații semiîntunecate cu aer umed și mucegai pe la colțuri, ce marchează întâlnirea om-fier în spațiile noastre (a se vedea orice sală școlară de sport în Moldova). Sălile de fitness americane par niște „camere pentru oaspeți” comode, destinate mai degrabă petrecerii relaxante a timpului liber, decât eforturilor supraomenești… Același tip de aranjare a spațiului utilizat în aeroporturi, cafenele, restaurante, hoteluri, stadioane și magazine. Confort maxim ce ar trebui să „deștepte” un sentiment de relaxare.

Comoditatea rezultă întâi din atmosfera localului: luminos, cu multe geamuri și deschis spre afară, apoi din climatizoarele distribuite uniform pe suprafața sălii, în așa fel încât temperatura să fie constantă în întreg spaţiul. Televizoare imense, aranjate pe un palier vizibil din toate părțile, difuzează știri din sport, politică sau economie ori pur și simplu distrează alergătorii. Banda rulantă pentru alergare și bicicleta orizontală mai dispun și de un suport pentru cafea/ceai/apă și altul pentru cărți-caiete (lectura unui Stephen King sau a unor ecuații cuantice poate fi combinată în mod excelent cu o activitate de ciclism pe durata a 45 de minute), un monitor la care pot fi conectate căștile și care asigură „legătura” atletului cu câteva zeci de canale TV și/sau radio…

În definitiv, această economie complicată ce combină relaxarea cu efortul cel mai grozav vizează și un fel de uitare complexă: a faptului că muncești din greu la un proiect interminabil al propriului corp, al morții asociate cu atrofierea și inactivitatea, a locului unde te găsești pentru moment…

Așa încât sala de gimnastică trebuie tratată cu maximă seriozitate: dacă ținem cont de faptul că americanii petrec mai mult timp în spații publice decât în casele lor, fiecare loc public pe care-l vizitează cetățeanul american trebuie să suplinească și să reconstituie atmosfera caldă, comodă și relaxantă a casei. Cred că de aia standardul tehnologic suprem în America e… comoditatea.

articol apărut în al revistei Contrafort.


Mar 22 2011

moldovete

Vitalie Sprînceană

Cu referire la ”lăudabila” inițiativă a Guvernului Republicii Moldova de a-și face niște publicitate electorală pe bani occidentali – așa s-ar traduce grija subită a executivului pentru moldovenii absolvenți ai unor universități străine – mă gândeam că moldovenii, când sunt plătiți bine și în dolari, învață să iubească vagabonzii, gay-ii și lesbienele, femeile traficate, absolvenții universităților străine, orfanii și chiar câinii fără stăpân, cum îmi zicea un prieten ce avu fericirea să traducă în germană un proiect al unui ONG moldovenesc… Pe gratis, îmi zicea altcineva, e greu deja să aduni măcar oamenii dintr-un sat să curățe o fântână…

Dacă ar fi să mă țin de gardul discuției cu privire la revenirea minților din străinătate, cred că aș adăuga asta: eu am mai revenit cândva acasă, în 2004, fără fanfare, fără programe de re-integrare… Atunci mi s-au dat șuturi, la dreapta și la stânga, și-n fund, pentru că nu era OIM să dea ruble Guvernului să-și aducă creierele înapoi…

 


Mar 21 2011

New York, subiectiv, martie 2011

Vitalie Sprînceană

a big bubble in the Central Park

1. Bule de săpun în Central Park…

Angels in America

2. Statuia unui înger (al apei) pe terasa Bethesda, Central Park.

fragments of worlds

3. Fragmente de lume.

guitar...

4. Rudele chitarei. The Metropolitan Museum of Art.

silent witnesses

5. Tăceri sculptate, the Metropolitan Museum of Art.

6. Loc pentru un somn. De veci. Sper că nu-l deranjează prea mult turiștii. The Metropolitan Museum of Art.

tall

7. Scară.

the Empire State Building is hidden in the fog

8. Empire State Bulding, cu nasu-n ceață. Vedere dinspre Penn Station.

9. Spam.

talk

10. Discuții.

11. Gară. Partea interioară a clădirii e mult mai spectaculoasă, dar e mai greu de fotografiat, din cauza luminii difuze și a electricității de tot soiul.

12. Cotidian.

13. Are și Nelson Mandela un colț. Semn că dreptatea poate fi și în stradă, nu neapărat la fundul mării.

the UN headquarters

14. Clădirea ONU. Arată prost, că-și trage reparație. Nu se găseau steaguri pe acolo.

no flags an the United Nations' Headquarters '

15. Nu-s steaguri la clădirea ONU.

peace

16.  Sculptură pacifistă într-o lume războinică.

exhibition at the UN

17. Expoziție la ONU.

Moldova at the UN

18. Puseuri naționaliste. Moldova încă se vinde la gift-shop-ul ONU.

UN in miniature

19. Clădirile ONU în miniatură.

the United Nations General Assembly hall

20. Sala Asambleii Generale a ONU…Parlamentul lumii, cum ar veni.

21. Detaliu de ședință.

mines...they kill people

22. Mine anti-infanterie. Ele ucid. Expoziție la ONU.

make love not war

23. Make music not war.

Chernobyl

24. Instalație ”Cernobâl”.

the United Nations Security Council hall

25. Sala de ședințe a Consiliului de Securitate al ONU…

blue

26. Cer.

policemen celebrating St. Patrick's Day with beer...at their workplace

27. Polițiști new yorkezi celebrează Ziua Sfântului Patrick. Cu bere. La locul de muncă. If you can make it here you can make it everywhere, vorba cântecului.

28. Mișcare.

Brighton Beach

29. Cuburi de locuit pe Brighton Beach.

30. Familii. Pe plajă.

p.s.

N-am: photoshop, timp și dorință de a tăvăli pozele prin softuri sofisticate ca să le fac, vorba unui prieten, artistice. Îs așa cum le-a găsit ochiul+aparatul. Ele vorbesc mai degrabă despre mine decât despre obiectele fotografiate.

 

 


Mar 13 2011

drepturile universale. cum se face.

Vitalie Sprînceană

Reiau, cu niscaiva modificări, un comentariu plasat în subsolul unei dezbateri de pe criticatac.ro. Dezbaterea pornise dinspre compatibilitatea feminismului cu islamul și ajunsese, nu neapărat surprinzător, la o dispută ce contrapunea universalismul pretins al drepturilor omului relativismului cultural al sistemelor juridice…Răspunsul meu încerca să construiască un pod între cele două ”maluri”…

Deci, feminismul (și prin extensie, orice alte mișcări sociale globale sau locale ce vizează afirmarea unor drepturi individuale sau colective) poate, cred eu, să depășească această capcană a opoziției binare universalism (care riscă să poarte un iz de imperialism colonialist) vs tradiționalism/relativism/naționalism…asta pentru că pot fi, la limită, identificate practici ce prezintă un grad de universalitate, atat ca ocurență cât și ca reacție negativă la ele…

două ar fi cele mai importante:

1) Problema violenței fizice și a vătămării corporale aplicate unor indivizi vulnerabili (în cazul acesta femei), mai ales cand exista legături cauzale directe și relativ scurte ce atribuie responsabilitate directă…În acest sens, mutilarea genitală ar fi o practică condamnabilă, iar tatuajul și purtatul cerceilor (practici de violență fizică practicate în ”lumea bună”) mai degrabă nu. Asta pentru că cerceii reprezintă o alegere – femeile, cel putin în Occident, pot alege dacă poartă cercei sau ba, în timp ce mutilarea genitală e un ritual obligatoriu…Asta ar fi un fel de parte teoretică a argumentului (bucata normativă a dreptului).

Cu cealaltă parte, cea practică, adică cea care ar prescrie seturi de politici, măsuri și instrumente, e mult mai complicat. Asta pentru că dacă punem “No harm to vulnerable individuals!” pe o pancartă și mergem în Africa să facem activism politic, nu reușim mare treabă. A se vedea, în calitate de exemplu, acest excelent articol din The Washington Post ce abordează problema ”testelor de virginitate” în comunitățile zulus. Concluzia nu-i neapărat evidentă: practica cu pricina e încadrată într-o serie de practici culturale și economice care fac ca femeia ce a fost supusă ”procedurii” (rușinoase, după standardele mele de moldovean european educat) să obțină o serie de “drepturi” politice și economice, adică să fie împuternicită (n-am alt echivalent pentru englezescul empowered). Mai mult, chiar pot fi aduse niscaiva argumente ”morale și de eficiență” în favoarea practicii: zice-se că ar ajuta la controlul HIV, graviditate juvenilă și abuzuri sexuale…

Așa încât ar trebui să renunțăm din prima la feminismul din avion, sau cel din biroul cu aer condiționat din New York, Paris, Chișinău sau București. Iar strategiile de luptă cu practica ”testării de virginitate” s-ar cuveni să fie cosntruite cu mare grijă și, obligatoriu, cu contextele sociale,economice și politice ale locului în minte. Apoi, în acest caz, feminismul ar trebui să atace nu practica cu pricina, ci mai degrabă aranjamentele și structurile de dominație economică, politică și simbolică ce o susțin – demontarea lor ar duce la devalorizarea și anularea ulterioară a practicii. La fel cum a fost, aproximativ, în China, cu problema mutilării picioarelor femeii (e o viziune poate simplistă asupra unui fenomen complex, ideea mea însă se rezumă la credința că această practică nu a dispărut în China ca consecință exclusivă a unor decrete ci a fost susținută de eforturi ale societății civile de a devaloriza moral practica mutilării picioarelor feminine).

2) Problema egalității juridice și a oportunităților. Ceea ce ar însemna egalitate în fața legii și în fața oportunităților de angajare, salarizare etc. Identificarea inegalităților și elaborarea unor strategii de corijare reprezintă un minim juridic pentru care, un feminism, poate fi aplicat oriunde, din Europa până-n Africa…

Dificultățile practice sunt și în acest caz enorme. Ar exista întâi un fel de contradiție inerentă însuși sistemului juridic, inclusiv în societățile democratice: deși declarațiile și convențiile privind drepturile omului declară egalitatea formală a indivizilor în drepturi, aceleași mecanisme elaborează mecanisme prin care unele grupuri sociale pot primi tratament special, mai favorabil – așa-zisele drepturi colective. Populațiile indigene, minoritățile naționale, femeile, prizonierii de război, refugiații, copiii – aceste grupuri beneficiază de drepturi speciale ce se referă nu neapărat la individualitatea lor, ci în virtutea apartenenței la o comunitate/grup/colectiv. Astfel, egalitatea formală este ”subminată” de o inegalitate ”normală”.

De aici la legitimarea drepturilor unor comunități de a opera practici dubioase și discriminatorii asupra unor membri ai grupului cu pricina, nu e departe…

Soluția ar fi ca, pentru ”tradițiile culturale naționale sau etnice” să fie aplicat un algoritm prin care, dacă practica cu pricina nu contrazice punctul 1 și 2, e ok.

Argumentele “relativiste” nu mi se par neapărat grozave.

Problema fundamentală a filozofiei și practiii drepturilor omului nu constă neapărat în relativitatea lor, adică în faptul ca originează în tradiții culturale particulare, că n-au fundamente sacre ori transcedentale, sau că n-ar fi intrinsec universale. Faptul că un contract între mine și bancă nu-i semnat, binecuvântat sau întărit de Dumnezeu, ci e încheiat între mine muritorul și banca (muritoare și lumească și ea), nu face contractul mai puțin real sau valabil. Nici nu prea cred  că aș putea reclama drepturi culturale sau idiosincrazii personale pentru a mă eschiva de la acest contract…

Conflictuală și mult mai periculoasă este politica drepturilor omului, înțeleasă atât ca înregimentarea filozofiei drepturilor omului în bătăliile politice (să mai zic că utilizarea retoricii feministe în țări precum Irak și Afganistan, înaintea, în timpul și după invazia americană a dăunat enorm proceselor de emancipare reală a femeilor întrucât discursul feminist a început să fie perceput ca imperialism cultural vestic, iar anti-feminismul a fost integrat în ”rezistența culturală”), dar și a utilizării drepturilor omului în scopuri discriminatorii (cum este cazul unor țări, inclusiv noi, care ne dăm după gardul tradițiilor culturale pentru a da la bot, și pentru a permite și altora să dea la bot femeilor lor).

p.s. datorez enorm unor lecturi revelatorii precum excelenta analiză a mișcărilor sociale a Margaretei Keck și Kathrynei Sikkink în ”Activists beyond borders” (1998) sau minunata investigație a practicilor globale de promovare a justiției sociale scrisă de Fuyuki Kurasawa.


Mar 10 2011

Internetul si gandirile inchise

Vitalie Sprînceană

M-a întrebat zilele astea un amic, pe care nu-l pot bănui de gândire închisă, de ce, la o adică, aș fi dat pe facebook un like unui grup eterogen de baptiști, ortodocși, păgâni (inși cu culte dacice în minte) și alți habotnici care se opun adoptării unei legi tare progresiste…Am fost inițial nedumerit că ar trebui să mă justific pentru gesturi care mă privesc, mai ales că, în legătură cu Alianța pentru Salvarea Familiei aveam și un interes personal: pentru că studiez fenomenul religios, de-secularizarea și religia în p(r)ostmodernitate, reacția unită a religioșilor de toate culorile față de problema ”orientării sexuale” constituie o ocazie perfectă de a studia elementul religios în apele lui dar și în apele societății…

Ieri, la o lecție, un coleg îmi povestea că a fost șters din lista de prieteni internetici de un cunoscut îndepărtat care tocmai aflase că colegul meu ar fi simpatizant democrat al lui Obama (insul cu pricina era conservator, activist Tea Party, spectator înrăit al Fox News, Bill O’Reilly și Glenn Beck)…

Colegul primise și un mesaj cu justificare de la cunoscutul în cauză și asta l-a determinat să se apuce să cerceteze, pentru un curs pe care-l facem împreună, diferitele moduri în care oamenii își construiesc cunoașterea personală, își aranjează selectiv sursele de informare, eliminând pe alea ce oferă informație incomodă, sau care intră în contradiție cu weltanshauung-ul personal, își configurează rețelele de prieteni după rețetele homofiliei politice și culturale, adică inși cu preferințe politice și ideologice asemănătoare…

Am fost fascinat, zicea el, să văd, că dincolo de promisiunile oficiale ale Internetului de a promova cosmpolitanismul, multi-culturalismul și sferele publice generalizate (un fel de hibrid al societății civile globale) stau realități ceva mai banale și chiar opuse ”ideologiei oficiale”…

Că oamenii preferă să se închidă în orizonturile de cunoaștere și preferințe ideologice pe care le au, iar asta înseamnă că frecventează doar site-uri ”neutre” ca Amazon, iar pentru noutăți merg doar pe site-ul televiziunii preferate și a ziarelor ce împărtășesc platforme ideologice comune… Că naziștii merg aproape exclusiv pe site-uri naziste, conservatorii (americani) pe site-uri conservatoare, democrații – pe site-uri democrate, libertarienii – pe site-uri libertariene…Că unii privesc doar un tip de emisiuni, alții alt tip…

Că multlăudata capacitate a internetului de a fi maleabil și susceptibil la modificări idiosincratice poate fi utilizată nu doar pentru transcenderea unor granițe culturale și ideologice, ci…surprinzător, și pentru întărirea lor…

Că unele comunități religioase protestante din SUA recurg la softuri de filtrare a web-ului așa încât informația ce ar dăuna ”sensibilității religioase” sau cea cu privire la ”subiecte delicate” este ținută departe de mintea membrilor comunității…

Că alte comunități religioase ”cunosc” lumea prin lentilele Conservapedia, adică cu prejudecăți deja incluse…

Șirul ar putea continua aproape la nesfârșit, pentru că-s nemărginite posibilitățile și tertipurile la care recurge omul pentru a-și băga un gard între el și lume, și a se pune la adăpost de informația incomodă…

Nu cred că mă apuc să fac generalizări, cu atât mai mult că cazurile cu pricina reprezintă practici ale unor grupuri în afara mainstreamului…Dar, pe de altă parte, fiecare dintre noi face cam asta: își aranjează, din infinitele posibilități tehnologice, o anumită configurație a gusturilor, o specifică ordine a surselor de informație, o listă selectivă de prieteni și tot așa…Semn că Internetul nu reprezintă forța aia impersonală ce poate aduce, cu de la sine putere, schimbări sau transformări radicale, ci se integrează și este integrat în practici sociale și modele de acțiune deja existente. Pus în slujba binelui, Internetul/Facebook-ul poate zidi comunități și societăți deschise, poate mobiliza oameni pentru acțiuni bune. Pus în slujba răului, Internetul poate consolida regimuri autoritare (apud Morozov), poate perpetua rasismul, sexismul, ura, intoleranța și restul ”bucuriilor” umane…

Așa că, subscriu la concluzia colegului: A se slăbi cu predicile despre forța eliberatoare a Internetului și cu ideologii de genul: aducem o căruță de internet în comunitate și locul cu pricina se va transforma într-un paradis economic dublat de o democrație de vis…