Apr 30 2010

rosii

Vitalie Sprînceană

La Krasnoe.tv (un post ”roșu” de televiziune descoperit prin intermediul Nataliei Demina, redactorul rubricii Știință a portalului Polit.ru) rulează un film mai vechi al lui Chiaureli, ”Jurământul”: un Stalin nins, cu mustățile înghețate de gerul crunt al iernii lui 24, umblă buimac prin parc, ”șocat” de moartea lui Lenin… Un cadru mai devreme, apropiații lui Lenin, inclusiv și deja împușcații Buharin, Kamenev, Zinoviev discută despre cât de bine ar fi dacă întreg Partidul s-ar uni sub mâna înțeleaptă a lui Stalin, că doar cu el unitatea partidului va rămâne neclintită… Tragică această paradă verbală a morților, supuși unei plăți duble – să apere și după moarte linia lui Stalin.

Într-o scenă antologică lângă catafalcul lui Vladimir Ilici, Stalin jură (pentru a câta oară) să urmeze calea lui Lenin…țărani din Ucraina și din restul Rusiei Sovietice rostesc ”împreună cu dealul, valea și pădurile bătrâne” marele jurământ ce-i leagă, prin Lenin, de Stalin…

Niște babaci, ceva mai la vale, organizează o conferință cu un titlu la modă ”Lenin on-line”, Lenin 2.0 cum ar veni într-o limbă la modă: decor modern, laptopuri în care nu privește mai nimeni, un nene și-a scos ochelarii și vorbește agitat despre lupta de clasă și restul misticilor comuniste. Nu  s-au prea schimbat  lucrurile – nenea ar putea fi teleportat în orice sală de ședințe din epoca sovietică…

Și mai jos, în gârla de emisie, stă un concert dedicat celor 140 ani de la nașterea lui Lenin. Un cor demarează suita muzicală cu două cântece despre matușca Rusia, căt e de frumoasă și minunată, și sfântă, ceva despre Biserică și clopote…cât de rapid a fost integrat tatăl internaționalismului proletar și ateismului (ca politică de stat) în rândul mișcării pro-Putin ”Nași” (mă rog, postul e al Partidului Comunist Rus al lui Ziuganov, formal în opoziție, dar cântând pe aceleași note), cu bucăți pronunțate de naționalism și habotnicie…


Apr 26 2010

limbi, chinezi, 1 mai

Vitalie Sprînceană

F. (nume schimbat), o femeie de vreo 40 ani, moldoveancă de la Ungheni, căsătorită cu un cetățean american ceva vreme în urmă povestește: când am venit aici, în America, nu știam aproape nici o boabă de engleză, acum, după un an, pot zice că mă descurc binișor, dar e loc pentru mai mult…

Tipa și-a cunoscut soțul pe net, au chatuit o vreme, după aia el a venit în Modlova, s-au plăcut, s-au căsătorit… Cum de reușea, fără să știe, cum zicea ea, vreo boabă de engleză, să discute cu un ditamai american ba la urmă și să se căsătorească cu el, e un mister pentru mine… Că mie nu-mi ajung toate cuvintele din cele câteva limbi pe care le cunosc pentru a mă înțelege cu oamenii dragi…Să fie ceva dincolo de cuvinte?

* * * * *

Ironie: colegul chinez nu stie ce-i aia 1 mai…și la ei nu se mai găsește comunism.


Apr 25 2010

.

Vitalie Sprînceană

Ciudat orgoliul oamenilor de a muri ”demn”, chiar dacă au dus o viață de rahat… Un oarecare Ronnie Lee Gardner, condamnat la moarte vreo 25 ani în urmă, a cerut să fie dus în fața plutonului de execuție, preferând gloanțele injecției letale…“I like the firing squad”, a zis tipul…

O fi vreo formă perversă a fascinației americane pentru puști, gloanțe și uniforme? O revoltă împotriva ”morții tehnice”, adică aia lejeră, tâmpită, lipsită de durere și semnificații – întocmai precum consumul de pop-corn plus emisiuni televizate într-o seară liniștită de duminică? Sau e goana după cele minim 5 minute de slavă garantate oricărui idiot în America?


Apr 17 2010

Sa impuscam cu gloante de asfalt !

Vitalie Sprînceană

Zice un portal de știri : ”50 milioane lei din bugetul municipiului Chișinău, destinați pentru construcția apartamentelor pentru familiile social-vulnerabile, au fost redirecționați spre reparația străzilor din municipiu. Această decizie a fost aprobată astăzi, 15 aprilie, în cadrul ședinței Consiliului Municipal Chișinău.”

Rezoluția e un fel de manifestare a unei negândiri de tip automobilistic, care vede orașul prin parbrizul automobilului de serviciu, sau cel personal, când Doamne-Doamne dă bani… Coaliția majoritară, poreclită și liberal-democrată, a votat pentru, iar opoziția, zisă și comunistă, s-a opus motivând că ” este ilegal ca în timpul anului banii din buget să fie scoși.” Adică, nu aveau obiecții de conținut, ci doar de procedură…

Interesele strategice ale autorităților se tot îngustează pentru a coincide cu cele ale middle class, atât cât o fi ea pe plaiurile autohtone…Ceea ce ”aleșii locali” se fac a uita este faptul că familiile social-vulnerabile nu au, de obicei, automobile și nu le prea pasă de gropi în asfalt, pentru că merg cam pe jos sau cu transportul public, stau în chirie în suburbii sau cămine în condiții insalubre : o parașă (WC) pe etaj, o bucătărie comună, se spală în lighean și dorm 3-4 oameni în 8-9 metri pătrațiȘi nu ar fi vorba doar de săracii tradiționali (șomeri, familii defavorizate și cu probleme), ci și de indivizi ce muncesc zilnic la stat sau la privați, adică săraci cu contract de muncă și job…

Bun, nu zic că n-ar fi nevoie și de drumuri bune, însă nu prea văd mari virtuți strategice sau administrative în tactica de a lua de la niște sărmani (fără casă) și a da la alții. Un fel de antereu al lui Arvinte, în care autoritățile taie o bucată de mânecă pentru a cîrpi gulerul…  Iar sumanul tot găurit rămâne.

Ca să citez o observație genială, auzită zilele astea : în ultimii 20 ani, parcul automobilistic al orașului (inclusiv cel al mașinilor de serviciu) s-a schimbat de câteva ori, iar troleibuzele rămân aceleași…încă. Parcul imobiliar social nici nu a fost pornit așa că e stabil la dimensiunea zero asolut.


Apr 17 2010

elogiu lucrurilor marunte

Vitalie Sprînceană

Recunosc că îmi plac multe lucruri mici – plăceri mititele care-mi colorează zilele și serile: să ies cu prietenii la o bere  și-un pahar de vorbă, în parc sau la o terasă verde, să citesc presa, inclusiv ziarele ”care nu merită” (deși am jurat de sute de ori că abandonez ticul ăsta), să prepar bucate exotice, de cele mai multe ori pipărate sau excesiv de dulci, pe care le mănânc cu poftă, îmi place să hălăduiesc pe net fără nici o treabă, să lecturez, printre cărți serioase, articole despre prepararea berii, fotbal, să răscolesc prin youtube după clupuri, fragmente de film, spoturi, să ascult diferite muzici, în funcție de mood (uneori manele, alteori etno-kitsch, alteori Badalamenti, alteori Rahmaninov), să fac plimbări prin magazine, să ascult bârfe sau bancuri…

Nu văd contradicții între astea și cealaltă parte a vieții mele, cea serioasă, cu lecții, studenți, cărți de citit și idei de discutat. Din contra, le văd pliate una peste alta, complementate deasupra unui edificiu complex și ambiguu numit viața mea…Sau, cum îmi place să cred, ca partea din umbră, nevăzută, dar la fel de legitimă, a curiozității mele…

N-aș crede că gândirea filosofică e fi posibilă fără o mare doză de curiozitate (pe care o concep ca o permanentă deschidere spre lume și valențele ei), distribuită uniform nu doar de-a lungul și de-a latul marilor teme, ci și printre nișele secundare ale acestora (cârnați, vestimentație, coafură, bere), întrucât, sunt convins, marile teme nu au o existență pură, independentă și abstractă, ci sunt contaminate și ancorate, ba chiar susținute de puzderii de lucruri mici și insignifiante, dintre care, să zicem bărbieritul, parfumarea și călcatul hainelor pot sugera mai mult despre tehnicile de bio-putere și Panopticonul invizibil, decât două-trei cărți de Foucault prost digerate…


Apr 13 2010

intrebare provocatoare, nationala si extranationala…

Vitalie Sprînceană

O întrebare care trebuie pusă în contextul discuțiilor despre interdependențele create de globalizare: Dacă admitem că președintele Statelor Unite ale Americii este cel mai puternic om politic al globului iar de deciziile lui depinde soarta a sute de milioane de oameni, de ce aceste sute de milioane nu ar participa la alegerea președintelui american?

Mă refer atât la cei ce suferă în mod direct: irakienii, afganii, cât și la cei ce sunt influențați în mod indirect: țările unde operează companii americane protejate de stat, cât și la alții care sunt afectați prin intermediul presiunilor pe care SUA le fac asupra instituțiilor internaționale: ONU, NATO, Curtea Internațională de Justiție, Acordul de la Kyoto…

Aparent idioată, întrebarea are ceva justificări:

– filosofico-legală: de vreme ce un individ/grup de indivizi e influențat în mod direct și intenționat de o decizie, acestuia ar trebui să i se acorde dreptul și instrumentele legale pentru a exercita, la rându-i, influențe și presiuni asupra acestei decizii pentru a o negocia…

– politică: ținând cont de rolul hotărâtor al SUA în menținerea și avansarea consensului democratic mondial, de poziția de polițist al democrației (ar fi de disputat și dezbătut caracterul, valențele și cadourile ascunse ale tipului promovat de SUA, dar asta intră în miza întrebării) și de angajamentul constant și relativ coerent al statului american pentru promovarea drepturilor omului (lista oamenilor se anexează), participarea cetățenilor lumii la alegerile prezidențiale americane ar spori reprezentativitatea și diversitatea diferitelor poziții politice, economice și ideologice la Washington, și feedbackul de după implementarea acestora.

– ideologică: dacă, cum zice stânga, suntem cu toții, într-un fel prizonieri ai Imperiului Americani, sau, cum zice dreapta, ne aflăm în situația post-istorie, când nu există decât o alegere: piața și raționalitatea pieței, al căror avocat principal este … tot SUA, de ce nu am avea și niscaiva pârghii prin care am putea exercita atribuțiile și drepturile cetățenești în acest Imperiu?

În plus, o asemenea practică nu mai e nouă, mai ales în SUA: Antonio Villaraigosa, primarul Los Angeles a mers să facă agitație electorală în El Salvador, țara de origine a unei părți considerabile a populației orașului, iar Rudolph Giuliani, fost primar al New York a făcut același lucru în Puerto Rico…

Fără îndoială, multe noțiuni și principii ale dreptului internațional și național sunt puse în discuție: suveranitatea națională, opinia publică mondială, regimul drepturilor omului și cetățeanului, drepturile civile – inevitabil, o parte din ele trebuie redefinite, dar nu este oare ăsta discursul promotorilor globalizării doar că întors pe dos? Ori prelungit dincolo de limitele tactice…


Apr 12 2010

se dizolva statul…cine vine dupa el?

Vitalie Sprînceană

Articolul antropologului american Daniel M. Goldstein, ‘Flexible Justice: Neoliberal Violence and “Self-Help” Security in Bolivia’ (download), în română ar veni Justiție flexibilă: Violență neoliberală și securitate ”self-help” în Bolivia (nu am o traducere adecvată pentru self-help, autoajutorare ar fi un substituient, dar self trimite doar la sine, pe când auto românesc are mai multe conotații), relatează circumstanțele care favorizează apariția și proliferarea fenomenului de privatizare a actului de justiție în Republica Plurinațională Bolivia (asta-i titulatura oficială).

Redus la manifestările sale particulare, acest proces ia 3 forme esențiale:

– grupuri informale de cetățeni din cartierele mărginașe și sărăcăcioase ale orașelor boliviene (autorul investighează  cazul orașului Cochabamba) obișnuiesc să se organizeze în gașcă pentru a asigura paza bunurilor și securitatea zonei iar în cazul în care suprind infractori (de obicei hoți) procedează la pedepsirea ad-hoc a făptașilor (linșaj, bătaie sau vătămare). Fenomenul linșajului, mai ales, s-a generalizat la scară națională, fiind un fel de armă în legitimă apărare a săracilor, ignorați de forțele poliției oficiale. Deși oficial condamnă omorârea ad hoc și fără judecată a infractorilor ca fiind practică rudimentară, statul bolivian se arată simpatetic față de această situație întrucât ea permite potolirea setei de justiție ”pe loc” și ”obiectiv”.

– corupția în rândurile poliției care pervertește sensul al justiției și transformă actul public de justiție în afaceri private care asigură atât supraviețuirea instituției cât și remunerarea membrilor ei. Polițiștii utilizează statutul lor și instrumentele coercitive ce derivă din el pentru a șantaja cetățenii, a extorca sume de bani pentru servicii altfel ”gratuite”: investigarea crimelor, recuperarea prejudiciului, acoperirea, când e nevoie, a făptașilor cu ”ruble”.

– firme private ce asigură securitatea cetățenilor care au bani să plătească asemenea servicii și care transformă astfel anumite zone publice – cartiere rezidențiale, vile – în sectoare selecte în care au acces doar unii cetățeni și e evitat contactul cu marginalii și indezirabilii.

Ipoteza autorului e că aceste forme de justiție privată au apărut mai ales după turnura democratică din 1982 și sunt legate de implementarea și accelerarea reformelor neoliberale în Bolivia, fiind expresii limită ale politicilor de self help, dizolvarea mecanismelor colective de protecție socială, emergența flexibilității ca strategie individuală de supraviețuire și privatizarea spațiului și serviciilor publice (justiție, sănătate, protecție socială) în numele raționalității pieței, adică eficienței.

Uimitor în contextul bolivian nu e neapărat corupția generală a poliției (mai au și alte popoare cadouri din astea, nici măcar zone private ce adăpostesc pe cei bogați) ci distanța socială crescândă între vârful de sus al societății și cel de jos, și, grav de tot, dizolvarea liantului social, prin reificarea claselor sociale și insituționalizarea lor prin intermediul unor discursuri culturale (săracii sunt construiți de mass media mainstream ca fiind înapoiați, primitivi, barbari), etnice și rasiale (săracii provin mai ales din rândul populațiilor indigene Quechua and Aymara).

Următoarea uimire anunțată de acest caz bolivian ar fi evoluția conceptuală a unor noțiuni precum justiție, securitate și îmbogățirea lor cu sensuri noi, dintre care, cea mai mare mutație este probabil deriva justiției dinspre sfera publică spre cea privată. Dilema în fața căreia stă statul bolivian și cetățenii lui (și, cred, nu doar ei) arată astfel: este justiția un bun privat sau unul public? Este securitatea un drept fundamental garantat de stat fiecărui cetățean, indiferent de rasă, religie, sex, venit și stare socială, sau este o comoditate/bun/produs la care cetățenii obțin acces în funcție de capacitatea lor de a-l cumpăra?

Tradiția politică europeană a conceput nevoie de justiție publică ca fiind unul dintre marile temeiuri ale apariției și necesității statului. Arbitrul comun neutru justifică constituirea statului mai ales în filosofiile politice ale contractului social. Pesimistul Thomas Hobbes bunăoară, derivă din starea de natură, adică războiul civil generalizat al oamenilor, inevitabilitatea statului ca autoritate comună căreia cetățenii au convenit să se supună pentru a instaura apcea și securitatea comună.  Optimistul John Locke, părintele spiritual al tradiției liberale (din care a izvorât și neoliberalismul) postulează și el posibilitatea statului ca o instituție ce va asigura neutralitatea și nepărtinirea justiției în soluționarea conflictelor sociale…Altfel spus, justiția și securitatea sunt unicele motive din care cetățenii acceptă de a li se îngrădi libertatea. Dacă și ele sunt trecute în sfera privată, ce mai rămâne din stat? Ce mai e el? O corporație

Ce e șocant în acest caz bolivian e faptul că privatizarea justiției reprezintă un fenomen structural necesar și inevitabil, nu o anomalie sau un capriciu. O fi ăsta viitorul statului?

p.s. În parte, postul a fost generat de un bilet al lui Cristian Sîrb.

sursa imagine.