Feb 23 2010

frisoane academice

Vitalie Sprînceană

Mai bine mai târziu decât…târziu de tot. Un ciot de discuție, mult prea timid, mult prea politicos, despre autonomia universitară în Moldova, cioplit de rectorul Universității de Stat, dr.hab., prof. univ. Gheorghe Ciocanu: ”Autonomia universitară: declaraţie, deziderat sau realitate”, publicat în Timpul de Dimineață.

Argumente principale:

– avem lege bună, dar nu o respectă nimeni. Regulile sunt formulate, dar translarea lor în practică se întinde. În fond, capcana ”economiei de hârtie” și a ”integrării declarative” – pe hârtie, ne-am conformat deja regulamentelor, principiilor și legilor, dar în practică…mai așteptați, că e criză, că nu-s ai noștri la Putere, că…

– avem și alte legi, proaste, din ale care cer ca pentru fiecare creion procurat de universitate, fie că e grant, fie că e donație, fie că e parteneriat să facem licitații publice, cu concurenți, plicuri de intenții, să ne împărțim cu hoardele de funcționari de la Guvern și Minister, și, capac la toate, pentru fiecare creion, să cerem și aprobare de la aceeași funcționari. Legile alea le respectăm, căci prea mulți ”corbi” veghează implementarea lor.

Rămân câteva mari lucruri nespuse:

– reforma sistemului educațional și integrarea cercetării în Universitate, pe de o parte, și conectarea procesului cercetare la cel de predare…”Dilema  statutului Academiei de Științe”, cum ar veni, rostul fisurării procesului științific în 2 blocuri: Universitate (pentru predare) și Academie (cercetare). Studentul trebuie să fie cât mai aproape de laborator, iar laboratorul – mai aproape de student. Un fel de Mahomed pe munte.

– crearea unei Fundații Științifice sau altă instituție guvernamentală (agenție, departament) abilitată cu dreptul de a distribui granturi pentru proiecte științifice și bugetul corespunzător. După modelul american al National Scientific Foundation, de exemplu.  Centre national de la recherche scientifique, organizat sub tutela  Ministerul Educației Superioare și al Cercetării, cu laboratoare în majoritatea campusurilor universitare franceze, este un alt model potențial.

– liberalizarea regulamentelor interne ale Universităților prin eliminarea procedurilor de exmatriculare pentru absențe (mai ales că există deja un mecanism privind recuperarea lor prin elaborarea unor dosare, lucrări, studii etc), anularea contabilității multiple (catalogul grupului, apoi cel al profesorului) și a ședințelor de catedră/facultate multiple care iau timp, suspendarea obligativității orelor de serviciu pentru profesori la catedră și instituirea unor noi forme de comunicare profesor – student (e-mail, blog, pagină electronică), publicarea curriculum-ului pe pagina web a Facultății…

Sper că discuția  temelor astea abia începe.


Feb 16 2010

discutie despre monumente, politici ale memoriei, demnitate, iertare etc

Vitalie Sprînceană

Un început de discuție despre strămutarea monumentului Eroilor Comsomolului Leninist cu Sorin Hadârcă și istoricul Virgil Pâslariuc, unul dintre animatorii emisiunii ”Magazin istoric” de la Vocea Basarabiei… Discuția se poartă pe profile-ul lui Sorin.

Untitled

Untitled3Untitled4


Feb 14 2010

intre lupta cu saracia si lupta cu saracii

Vitalie Sprînceană

sursa imagine.

Loïc Wacquant ”Punishing the Poor” (ori, în varianta franceză, cea originală ”Punir les pauvres”), Duke University Press, 2009.

Discipol, tovarăș de cauză, prieten și continuator al lui Bourdieu, Loïc Wacquant produce  una din vocile cele mai originale ale sociologiei franceze contemporane fiiind deopotrivă intelectual angajat, sociolog radical, activist și profesor la Universitatea din California Berkeley… În ”Punishing the Poor” Loïc Wacquant interoghează un paradox incomod al democrației americane : în 2008, în închisorile din SUA, democrația model, se găseau peste 2 milioane de indivizi (mai exact, 2 milioane 300 mii, din totalul de 9,8 milioane deținuți la nivel mondial, cam 25 %), mult peste oricare altă țară din lume, inclusiv China (1,57 milioane) sau Rusia (0,89 milioane). Rata de încarcerare era de 760 deținuți la 100 mii locuitori (urmează Saint Kitts și  Nevis, cu 660,  Rusia, cu 626 și Rwanda, 593)… În Moldova, indicii sunt mai modești – 227, aproape dublu față de România – 125, dar ceva mai puțin decât în Ucraina – 317, și totuși mai mult față de oricare țară a Uniunii Europene (cu excepția Țărilor Baltice)… Această explozie a numărului de deținuți, însoțită de o explozie a numărului de închisori și instituții penitenciare (în fapt, zic statisticile, construcția închisorilor reprezintă cel mai mare program public de construcții civile, mult înaintea sectorului locativ, vezi p.160), se desfășoară pe fonul unei transformări profunde a Statului în SUA – schimbări ce țin atât de esența statului, cât și de rolul pe care și-l asumă acesta în viața socială. Liniile cele mai vizibile ale acestei transformări ar fi:

– retragerea statului din politicile sociale și economice, sub presiunea unei ideologii confuze, adunată din fragmente conservatoare, liberale și anarhiste numită neoliberalism. ”Cât mai puțin stat!” este tendința centrală (pentru a folosi un termen statistic) a diferitelor curente ce se revendică de la această linie ideologică.

–  întărirea aparatului punitiv al statului, prin intermediul unor strategii diverse – medicalizarea unor tipuri de infracțiuni (mai ales comportamentul adictiv), adică trecerea lor în registrul dereglărilor psihice, penalizarea – tehnică care lovește în populații întregi, considerate a fi criminale par excellence.

– utilizând o metaforă mai veche elaborată de Pierre Bourdieu (vezi ”La misere du monde”), cea a statului ca organism cu două mâini, la rândul ei inspirată din Leviathanul lui Hobbes, Wacquant vede procesul de slăbire a ”mâinii stângi” a statului, cea care se ocupă de solidaritatea socială și politicile de susținere a celor defavorizați și, simultan, întărirea celei drepte, care se ocupă de distribuția pedepselor și asigurarea securității, ca un proces de constituire a unei noi paradigme a legitimității statului – acestuia i se rezervează, în noua configurație neoliberală, construită asiduu de la Richard Nixon încoace (chiar pe vremea democratului Bill Clinton), rolul infam de paznic cu bățul, instituție care păzește bunurile, asigură securitatea și pedepsește răufăcătorii. O formulă caustică reușită: de la welfare la workfare și prisonfare.

– înclinarea balanței dinspre libertate spre securitate, ca urmare a unor discursuri ideologico-geopolitice (11 septembrie și lupta cu teorismul), dar și a unor retorici moralizatoare (accesibilitatea fișierelor de încarcerare și a dosarelor personale ale deținuților).

– tranziția de la economia solidarității la cea a carității. Scopul ajutorului social nu mai este de a recupera sufletul pierdut prin reincadrarea sa în rândurile societății, ci stigmatizarea sărăciei, medicalizată și ea sub forma unui discurs ce o concepe ca o dereglare, abatere de la normalitate datorată unor inabilități de gândire și organizare a propriei vieți – un fel de rasism economic…

– targetizarea statului penal pe profiluri rasiale, regionale (gheto-urile) și economice (70 % din deținuții americani sunt non-albi săraci, deși ratele de criminalitate pentru omucideri, violuri sau consum de droguri sunt aproximativ egale pentru toate grupurile etnice, de clasă și rasiale). Războiul contra sărăciei ia astfel forma unui război cu săracii…

– individualizare morală și detașarea persoanei de contextul social în care trăiește (discursul penal responsabilizează exclusiv persoana pentru infracțiune, fără a ține cont de condițiile socio-economice ale existenței acesteia, de accesul la resurse precum educație, sănătate, alimente și hrană, locuințe).

– pedeapsa dublă: penală și socială, care echivalează cu excluziunea socială totală a foștilor deținuți (principiul legal: nu este permis ca cineva să fie pedepsit de două sau mai multe ori pentru aceeași infracțiune este ocolit prin intermediul unor strategii moraliste – foștii deținuți au probleme cu angajarea în câmpul muncii, drepturile lor civile nu sunt restabilite automat la ispășirea pedepsei, ci sunt recuperate prin intermediul unui proces birocratic anevoios, unele firme de securitate oferă, contra unor taxe simbolice acces la dosarul foștilor deținuți, ca rezultat, mulți dintre aceștia sunt persecutați de comunitatea în care trăiesc, chiar dacă au ispășit deja pedepsa prevăzută de lege sau au restabilit prejudiciul cauzat societății – aceste dosare tac asupra tipului specific de infracțiune și se limitează la categorii largi precum abuzul sexual, care conține deopotrivă violul, dar și unele practici deja depenalizate, cum ar fi masturbarea, sexul oral sau cel anal, relațiile de tip homosexual).

Departe de a fi o anomalie a democrației americane, aceste practici, argumentează Loïc Wacquant, urmează o logică firească a dezvoltării societății neoliberale americane, și, partea cea mai combativă și polemică, sunt exportate, prin intermediul unor think-tank-uri influente, în Europa (Marea Britanie, Franța, Italia).

Alte review-uri:

Global Sociology Blog.

Jajuna.

Times Higher Education.

Bookforum.

Agone.


Feb 13 2010

duel cu carti

Vitalie Sprînceană

Să fi fost 1909, ori în 1910 (data exactă contează prea puțin în economia povestirii noastre)… Proaspătul profesor al Universității ”Franz-Josefs Universität” din Cernăuți (fosta Universitate Regele Carol I, actuala Universitatea Naţională „Yuriy Fedkovych”),  Joseph Schumpeter, participa la un duel cu … unul din bibliotecarii Universității.

Motivul? Cărțile, adică accesul la ele. Pedagog cu pretenții mari, Schumpeter oferea studenților săi  liste generoase de lecturi. Cărțile se găseau toate în Biblioteca Universității, dar bibliotecarii sabotau cererile studenților de a împumuta cărțile acasă, și uneori chiar refuzau să le ofere pentru uzul în sala de lectură. Înfuriat, Schumpeter merse într-o frumoasă zi la bibliotecă (ar trebui să adăugăm poate niște detalii ”intime” ale tinereților viitorului mare economist: dandy, obișnuia să se dea aristocrat, chiar dacă era un mic-burghez, răspândea printre studenți și colegii pofesori zvonul că ar fi feciorul unui feldmareșal) și-l înjură dăscălindu-l că economia politică  este un obiect vital și important, poate cel mai important, de aia studenții săi ar trebui să aibă acces nelimitat la cărți. Librarul, zice povestea, care, ca orice bibliotecar, ar fi dorit cărțile să stea aranjate frumușel pe rafturi, și-a motivat refuzul prin faptul că studenții abuzează de cărți. În scurt timp ”discuția” a degenerat în ceartă, iar când Schumpeter a pus la îndoială competența bibliotecarului, acesta l-ar fi chemat la duel…

Cum în Imperiu asemenea mici ”plăceri” erau semi-interzise-semi-permise, lupta avu loc… deși nu era un mare floretist/scrimeur, Schumpeter se dovedi totuși ceva maia bil și mai îndemânatec decât adversarul său, căruia îi provocă o mică rană la umăr. Bibliotecarul își ceru scuze și duelul se termină aici. După aia studenții lui Schumpeter (el nu s-a reținut prea mult la Cernăuți – doar doi ani, până în 1911) putea accesa nestingherit cărțile din lista de lecturi dată de profesor…


Feb 9 2010

poveste, a carei autor as fi vrut sa fiu plus felicitare

Vitalie Sprînceană

O parabolă a cărei autor mi-aș fi dorit să fiu. A scris-o însă Atiq Rahimi, în ” Syngué Sabour. Pierre de patience ”. Eu doar pot s-o distribui mai departe. Împart minunile…

Azi mai trebuie să adaug ceva: un gând bun și o vorbă caldă pentru un om la care țin mult de tot, cu care avem de împărțit un sentiment frumos și, dea Domnul, un viitor pe potrivă:

Quoi qu’il en soit, notre grand-mère, nous mettait tout d’abord en garde en disant que son histoire était un conte magique qui pourrait apporter soit du bonheur soit du malheur dans notre vraie vie. Cet avertissement nous faisait peur, mail en même temps nous excitait. Sa belle voix résonnait alors avec le battement de nos cœurs : « II était, il n’était pas, un roi. Un roi charmant. Un roi courageux qui, cependant, avait dans la vie un seul impératif, mais de taille : n’avoir jamais de fille. La nuit de ses noces, les astrologues lui avaient prédit que si jamais sa femme enfantait une fille, celle-ci déshonorerait la couronne. Ironie du sort, sa femme ne mettait au monde que des filles. A chaque naissance, le roi ordonnait donc au bourreau de tuer la nouveau-née! »

Emportée par ses souvenirs, la femme a pris les traits d’une vieille dame – ceux de sa grand-mère, sans doute -, qui conte cette histoire à ses petits enfants.

« Le bourreau tua la première fille, ainsi que la deuxième. A la troisième, il fut arrêté par une petite voix qui sortait de la bouche de la nouveau-née. Elle l’implorait de prévenir sa mère que si elle la gardait en nr, la reine aurait son propre royaume! Troublé par cette parole, le bourreau se rendit discrètement auprès de la souveraine et lui raconta ce qu’il avait vu et entendu. La reine, sans dire un mot au roi, partit sur-le-champ voir cette nouveau-née dotée de parole, loi a émerveillée et effrayée à la fois, elle demanda au bourreau de préparer une charrette pour fuir loin du pays. À minuit précis, la reine, sa fille et le bourreau quittèrent clandestinement la ville pour des contrées lointaines. »

Rien ne la détourne de son récit, pas même les coups de feu qui sont tirés non loin de la mai-non. « Le roi, furieux de cette fuite soudaine, partit à la conquête des terres lointaines, afin de retrouver sa femme. La grand-mère marquait toujours une pause à cet endroit précis du récit. Elle posait l’éternelle question : Était-ce pour retrouver sa femme ou bien pour la traquer? »

Elle sourit. Peut-être comme souriait sa grand-mère. Et reprend :

« Des années s’écoulèrent. Lors d’une de ses conquêtes, un petit royaume où gouvernait une reine juste, valeureuse et pacifique lui résista. Le peuple se refusait à l’intrusion de ce roi étranger. Ce roi arrogant! Alors, le roi ordonna d’incendier le pays. Les vizirs du royaume conseillèrent à la reine de le rencontrer et de négocier avec lui. Mais la reine s’opposa à cette entrevue. Elle affirmait qu’elle préférait plutôt incendier elle-même son royaume que de se rendre à cette négociation. Alors, sa fille, très appréciée par la cour et le peuple, non seulement pour sa beauté hors du commun, mais aussi pour son intelligence et sa bonté exceptionnelles, demanda à sa mère de lui permettre d’aller rencontrer le roi. La reine, en entendant sa fille, devint comme folle. Elle se mit à crier, maudissant à haute voix le monde entier. Elle ne dormait plus. Elle errait dans le palais. Elle interdit à sa fille de sortir de sa chambre et d’intervenir. Personne n’arrivait à la comprendre. Chaque jour qui passait, le royaume sombrait un peu plus dans un immense désastre. La nourriture et l’eau se faisaient rares. Sa fille, qui ne comprenait pas plus que les autres l’état de sa mère, décida alors de rencontrer le roi malgré l’interdiction. Une nuit, à l’aide de sa confidente, elle se rendit sous sa tente. Devant cette beauté céleste, le roi tomba fou amoureux de la princesse. Il lui proposa ceci : il renoncerait à ce royaume si elle l’épousait. La princesse, elle aussi sous le charme, accepta. Ils passèrent la nuit ensemble. Au petit matin, elle s’en retourna, toute victorieuse, au château pour raconter à sa mère son rendez-vous avec le roi. Fort heureusement, elle ne lui avoua pas qu’elle avait aussi passé la nuit sous sa tente. La reine, rien qu’en apprenant que sa fille avait vu le roi, fut aux abois. Elle était prête à subir tous les malheurs du monde, mais pas celui-là! Anéantie, elle hurlait : “Fatalité! Maudite fatalité!” Et elle s’évanouit. Sa fille, qui ne comprenait toujours rien de ce qui se passait dans la tête de sa mère, s’adressa à l’homme qui avait accompagné la reine tout au long de sa vie, et l’interrogea sur la cause de son état. Il lui livra alors cette histoire : “Chère princesse, comme tu le sais, je ne suis pas ton père. En vérité, tu es la fille de ce roi conquérant! Moi, je n’étais que son bourreau…”Il lui dévoila toute la vérité, et finit par cette conclusion énigmatique : “Voilà, ma princesse, notre destin. Si on avoue la vérité au roi, nous serons tous, selon la loi, condamnés à la pendaison. Et tous les sujets de notre royaume seront ses esclaves. Si nous nous opposons à son exigence, notre royaume sera incendié. Et si tu l’épouses, vous commettrez l’inceste, péché impardonnable! nous serons tous maudits et punis par notre Seigneur.” La grand-mère s’arrêtait à ce moment de l’histoire. On lui demandait de nous raconter la suite, elle nous disait : Hélas, mes petites filles, je ne connais pas la fin de cette histoire. Et jusqu’à présent, personne ne la connaît. On dit que celui ou celle qui la trouvera aura une vie préservée de tout malheur. Pas vraiment convaincue, je lui disais alors que, si per sonne ne connaissait la fin de cette histoire, on ni pouvait pas savoir quelle fin serait la bonne. Elle riait tristement et m’embrassait sur le front : C’est  ça que l’on appelle le mystère, ma petite. Toute fin est  possible, mais savoir celle qui est bonne et juste… C’est  là où réside le mystère. Je lui demandais ensuite il cette histoire   était vraie ou non. Elle me répondait : Je te l’ai dit : “Il était, il n’était pas… ” Ma question, c’était celle qu’elle aussi, quand elle était petite, posait à sa grand-mère, et à laquelle celle-ci répondait : C’est ça tout le mystère, ma petite, c’est ça tout le mystère. Durant des années, cette histoire m’a hantée. Elle m’empêchait de dormir. Chaque nuit, au lit, je suppliais Dieu de me souffler la fin de ce conte ! Une fin heureuse pour que je puisse avoir une vie heureuse! Je me racontais tout et n’importe quoi. Dès que je trouvais une idée, je me précipitais vers ma grand-mère pour la lui dire. Elle haussait les épaules et disait : C’est possible, ma fille. C’est possible. Tu verras au long de ta vie si tu as juste ou non. C’est ta vie qui te le dira. Mais quoi que tu trouves, ne le dis plus jamais à personne. Jamais! Car, comme dans tout conte magique, tout ce que tu dis peut arriver. Donc, veille à garder cette fin pour toi. »

Elle mange. Un morceau de pain, une écaille d’oignon. « Une fois j’ai demandé à ton père s’il connaissait cette histoire. Il a dit que non. Alors, je lu lui ai racontée. A la fin, après un long silence, il u poursuivi avec ces mots doux : Mais, ma fille, c’est une illusion de penser trouver une fin heureuse à cette histoire. Il ne peut pas y en avoir. Puisque l’inceste a été commis, la tragédie est inévitable. »

Dans la rue, on entend quelqu’un crier : « Halte ! » Puis un coup de feu. Et la fuite des pas.

La femme continue : « Bref, ton père m’a fait perdre mes illusions. Mais, quelques jours plus tard, un matin tôt, alors que je lui apportais son petit déjeuner, il m’a priée de m’asseoir à côté de lui pour me parler de ce conte. En égrenant chaque mot, il a repris : Ma fille, j’ai beaucoup réfléchi. En effet, il peut exister une issue heureuse. J’aurais voulu presque me jeter dans ses bras, lui baiser les mains et les pieds pour qu’il me livre cette fin. Mais je me suis, bien évidemment, retenue. J’ai oublié ta mère et son petit déjeuner, je me suis assise devant lui. A cet instant, tout mon corps n’était qu’une oreille géante, ignorant toutes les autres voix, tous les autres bruits. Il n’y eut que la voix tremblante et sage de ton père qui, après une lampée bruyante de thé, me confia : Pour avoir une fin heureuse, cette histoire, ma fille, comme dans la vie, exige un sacrifice. Autrement dit, le malheur de quel qu’un. N’oublie jamais : chaque bonheur engendre deux malheurs. – Et pourquoi?! me suis-je étonnée naïvement. Avec ses mots simples, il m’a répondu : Ma fille, malheureusement, ou heureusement, tout le monde ne peut pas accéder au bonheur, que ce soit dans la vie ou dans une histoire. Le bonheur des uns engendre du malheur chez les autres. C’est triste, mais c’est ainsi. Dans ce conte, il te faut donc malheur et sacrifice pour que tu parviennes à une fin heureuse. Mais ton amour de toi-même, et l’amour que tu portes à tes proches, t’empêchent d’y réfléchir. Cette histoire exige un meurtre. Le meurtre de qui? Avant de répondre, avant de tuer quelqu’un, il faut que tu te poses une autre question : Qui désires-tu voir heureux, vivant? Le Père-roi? La Mère-reine? Ou la Fille-princesse ? Dès que tu poses cette question, tout change, ma fille. En toi et dans cette histoire. Pour cela, il faut que tu te débarrasses de trois amours : l’amour de toi-même, l’amour du père et l’amour de la mère! – Pourquoi? lui ai-je demandé. Il m’a regardée longuement et silencieusement avec ses yeux clairs qui brillaient derrière ses lunettes. Il cherchait  sans doute des mots compréhensibles pour moi : Si tu es du côté de la fille, l’amour que tu te portes t’empêche d’imaginer le suicide de la fille. De même, l’amour du père ne t’autorise pas à envisager que la fille puisse accepter le mariage et que, pendant la nuit de noces, elle tue son propre père dans le lit nuptial. Enfin l’amour maternel t’interdit de songer au meurtre de la reine pour permettre à sa fille de vivre avec le roi, tout en lui dissimulant la vérité. Il m’a laissée quelques instants réfléchir. Il a bu encore une longue gorgée de thé et a poursuivi : De la même façon, si moi, en tant que père, je donnais une fin à cette histoire, ce serait la stricte application de la loi. J’ordonnerais de décapiter la reine, la princesse et le bourreau afin que les traîtres soient châtiés et que soit enterré à jamais le secret de l’inceste. Je lui ai demandé : Que proposera-t-elle, la mère? Après un petit sourire qui lui appartenait, il m’a dit : Ma fille, je ne connais rien de l’amour maternel et ne peux te proposer sa solution. Toi-même, tu es maintenant mère; c’est à toi de me dire ce qu’il en est. Mais mon expérience de la vie me dit qu’une mère telle la reine préférerait que son royaume soit anéanti et son peuple mis en esclavage plutôt que de dévoiler son secret. La mère agit selon la morale. Elle interdit à sa fille de se marier avec son père. Mon Dieu que c’était troublant d’entendre ces paroles de sagesse. Moi qui cherchais absolument une issue clémente, je lui ni demandé si elle pouvait exister. Il a d’abord dit oui – ce qui m’a réconfortée -, mais très vite, il m’a apostrophée : Ma fille, dis-moi, dans cette histoire, qui a le pouvoir de pardonner? J’ai répondu innocemment : le père. En hochant la tête, il a dit : Mais ma fille, le père, qui a tué ses propres enfants, qui, lors de ses conquêtes, a détruit villes et populations, qui a commis l’inceste, est aussi coupable que la reine. Quant à elle, elle a trahi le roi, la loi, certes, mais n’oublie pas qu’elle-même a été trompée par sa fille nouveau-née et par le bourreau. Désespérée, avant de le quitter, j’ai conclu : Alors, il n’y a aucune fin heureuse! Il m’a dit : Si. Mais, comme je te l’ai dit, à condition de se résigner à un sacrifice et de renoncer à trois choses : l’amour de soi, la loi du père et la morale de la mère. Interloquée, j’ai demandé si cela lui semblait réalisable. Il m’a répondu tout simplement : il faut essayer, ma fille. Troublée par cette discussion, des mois et des mois durant, je ne pensais qu’à cela. Je me suis aperçue que mon trouble venait d’une seule chose : la véracité de son propos. Ton père connaissait vraiment les choses de la vie. »


Feb 4 2010

Noul contract social

Vitalie Sprînceană

Cumva pe nesimțite, cumva pe furiș, un nou contract social se scrie chiar sub ochii (chiori) ai cetățenilor moldoveni: statul penal.

Alungat violent din sfera economică – prin intermediul privatizărilor dubioase, care au asigurat trecerea lejeră a proprietăților și politicilor de stat în ”mâini private” (monopolul cărnii, al energiei electrice), retras cam de nevoie (și neputință) din sfera socială, unde nu a prea știut, putut și dorit să gestioneze politicile de securizare a celor nevoiași și mulți, STATUL MOLDOVEAN și-a creat, în toți acești ani de ”independență” un formidabil aparat represiv și de penalizare, plătit generos din bugetul de stat, din cel privat (al cetățenilor obligați să dea mită) și stimulat, prin diferite favoruri și privilegii (drept la apartament, pensionare la 45 ani).

Mâna stângă a statului, cea care distribuia dreptate, egalitate și un fel de justiție socială a fost aproape ruptă de colții unor interese de partid, clan și grup, asta în timp ce laba dreaptă, aia cu ciomagul, a primit ca dotare încă o bâtă… Proiectele sociale duc un fel de existență virtuală doar în câmpurile retorice pe care umblă, nestingheriți, mai-marii zilei sau ”foștii”, azi opozanți ”de stânga”, planurile economice trăiesc și ele doar în mapele birocrate.  Strategiile punitive însă, fie că vin de la ”ai noștri”, fie că vin de la ”ai lor” , traversează ultrarapid drumul dintre teorie și practică, ajungând să capete trăsături foarte reale… Un idiot, Leonid Smolnițchi, cere președintelui, adică celui cu bâta, să dea în adversarii de condei, fără să-și dea seama că prin acest gest insturează dreptul ciomagului de a lovi în cel care vorbește ”cum nu trebuie”, altul se face a uita mărimea pensiilor în țară (un fel de politică socială, dacă nu știa) cerând pensionarilor să-și asume plata integrală pentru servicii comunale (un discurs frecvent, proliferat de noua clasă medie moldovenească, cea care a rupt legătura cu trecutul și are iluzia că țara asta e proprietatea lor și ei auc reat-o din Nimic), adică, criminalizând mizeria și acuzând pe cei săraci că sunt săraci…ciudată logică a unui soi de capitalism pervers…

Până una-alta, statul stă bine mersi în poliție și …cultură, adică, e interesat nespus să afle ce și cum gândesc cetățenii, și ca nu cumva să gândească cineva altfel decât ”se cuvine”… ar putea avea o explicație diferită faptul că învățământul privat nu va mai fi licențiat în Moldova, asta însemnând că și rectorii universităților și directorii de școli rurale din fundătură vor depinde, ca și până acum, de năravurile și interesele partidelor politice și a clanurilor de interese din jurul lor?


Feb 3 2010

Karl Polanyi, The great transformation

Vitalie Sprînceană

Critical Essay #1: Karl Polanyi, The Great Transformation: The Political and Economic Origins of Our Time

Written during World War II, the seminal book by Karl Polanyi investigates the causes of the tremendous social, political and economic processes that shaped the world in the first half of the XX-th century: the rise of fascism in Germany and Italy, the Bolshevik Revolution in Russia, World War I, and the Great Depression in the thirties. Although these events seem unrelated and are dispersed spatially and temporally, Polanyi considers all of them to be the consequences of the collapse of an entire social system which he calls Nineteenth-century Civilization.

This Civilization, according to Polanyi, rested on four institutions: the balance-of-power system, the international gold standard, the self-regulating market, and the liberal state (3). Of these, the most important – the “fount and the matrix of the system” (3), but also “the congenital weakness” (258) was the self-regulating market. The distinctive characteristic of this civilization appears to be its accent on the preponderancy and predominance of market laws over all social systems and the ambition to construct the societal institutional structure according to these rules. The principal proponents of the idea of the “self-regulating market” are, among others, Adam Smith, David Ricardo and Thomas Malthus.

Polanyi opposes the main idea of the possibility of existence of the “self-regulating market” as a “stark utopia’ (3), and his entire argument is driven by the impulse to debunk this utopia.

His claims can be grouped in 3 clusters:

Sociological arguments. Against the pretention of ideologues of the self-regulating market that economy is and always was framing society, Polanyi advances the idea that the “man’s economy, as a rule, is submerged in his social relationships” (48), i.e., the economic process is itself  determined by conventions, rules and values originating in social life. Material goods and economic motivations are not absolute universal values, but  their signification and utility as means to protect social assets and to safeguard the social standing of an individual is created in the social context (48). This idea of embeddedness of economic relations in the socio-cultural practice of society, enforced by historical and anthropological research, allows Polanyi to suggest that economic activity can be, and actually is organized in different ways according to the needs of the social organism. The preponderance of economic motivation during the XIX-th century was an accident originated in the writings of a few philosophers, the actions of some politicians and rested on “a motive only rarely acknowledged as valid in the history of human societies, and certainly never before raised to the level of a justification of action and behavior in everyday life, namely, gain” (31).

By taking a functionalist stand, Polanyi refutes the pretentions of free market principles to dominate society; instead, the social organism develops a contrary tendency of institutional control of economy in order not to be, in its turn, annihilated by the actions of the self-regulating market. The main objection to economic determinism appears to be its restricted and relative role in society – the maximization of gains and profit is not the absolute value, but rather the self protection of society itself (136).

Anthropological arguments. The main targets of Polanyi’s attacks are the claims of Adam Smith to discover universal patterns of economic psychology, the propensity of man to barter, truck, exchange and the division of labor among all known societies, from the beginnings of human history, that lead, naturally, to an economic system regulated by market rules. These assertions are refuted as being apocryphal and being desirable projections on the past rather than actual descriptions of historical processes. Using the vast amount of anthropological literature (which, to be fair, was absent in Smith’s times), Polanyi argues that never, in the history of mankind, a society controlled and regulated by markets is to be found (46). Even present in all known societies, economic activities have always played a restraint role in the social organization while “gain and profit made on exchange never before played an important part in human economy” (45). Thus, the Economic Man, the cornerstone of liberal thinking, is merely a fiction, a case of judging social events from the economic viewpoint.

Political arguments. Far from being a natural consequence of development of human history, the laissez-faire principle is an accident, a strategy used by government in order to solve economic problems. All of its components: protective tariffs, export bounties, and indirect wage subsidies were created and enforced by the state (145). Hence, laissez-faire economy was the result of “deliberate state action, subsequent restrictions on laissez-faire started in a spontaneous way. Laissez-faire was planned; planning was not” (147).

Not only does the self-regulating market require a strong and efficient state to protect the rules, and to ensure that they are respected by all, but also, they need sometimes protectionist measures in order to resist or to annihilate competition from outside. Even the internal trade in Western Europe, one of the main drivers of free market, was actually created by the intervention of the state (66). Thus “even those who wished most ardently to free the state from all unnecessary duties, and whose whole philosophy demanded the restriction of state activities, could not but entrust the self-same state with the new powers, organs, and instruments required for the establishment of laissez-faire” (145).

Although brilliantly offensive, Polanyi is less successful on the defensive, i.e. to construct/provide viable political or social alternatives to free-market Utopia. A strong supporter of the intervention of the state in economic affairs, he fails to see and prevent the dangers of the opposite of free-market: totalitarian central planning, which, in his time, was already an obvious reality: especially in the Soviet Union.

Another main deficiency of his theoretical construction is that he commits the same error reproached to his opponents from the liberal side: in the way they misunderstood human history by reading it through economic lenses, Polanyi misunderstands economy by reading it through social, cultural and anthropological lenses. This leads him to neglect the main advantage of liberal thought and free-market ideology: the claimed economic efficiency of self-regulating market and its tremendous material achievements. Even after its historical, theological and ontological claims are demystified, the idea of a Self-Regulating Market can pretend to ensure the most efficient and rapid economic growth.

Although never explicitly stated but rather suggested, nostalgia for the mythical time before the Industrial Revolution underlines the theoretical and ethical conceptual stand of Polanyi. It can be seen in his rhetoric attacks on “the Satanic Mill” that ground men into masses (35) and also in his idealistic descriptions of “organic forms of existence” (171) replaced, after the Industrial Revolution, by a different type of organization, an atomistic and individualistic one. Sure, it will be an exaggeration to characterize this subtle nostalgia as a pastoral of “good old times when life was simpler”, but is can be read as an anti-technological manifesto.