blog implicat

O sclipuire de adevăr suprinsă în Piaţa Taksim din Istanbul…

articol aparut in numarul din mai-iunie al revistei “Contrafort“

Decedat la 74 de ani, Ryszard Kapuściński, jurnalist, poet şi fotograf polonez, fusese întemniţat de 40 de ori, 27 de lovituri de stat şi revoluţii l-au avut ca martor, 4 sentinţe capitale l-au vizat, odată, aflându-se în Nigeria, a fost în pericol de a arde ca o torţă, stropit fiind cu benzen. „Mergeam pe un drum despre care se spunea că nici un alb nu se întoarce înapoi. E, eu am mers să văd dacă se poate, pentru că voiam să experimentez, pe pielea mea, totul.”

Considerat drept unul dintre cei mai buni maeştri ai reportajului creativ, Ryszard Kapuściński îşi formula, în discursul prilejuit de ceremonia decernării premiului Lettre Ulysses Award for the Art of Reportage 2003 (Premiul Lettre Ulysses pentru Arta Reportajului), credo-ul publicistic:

„Am avut ocazia să lucrez în aşa-zisa Lume a Treia, în calitate de corespondent al unei agenţii de presă. Deseori îmi displăcea lectura unor reportaje ale colegilor mei. Aceasta se întâmpla datorită sărăciei limbajului jurnalismului convenţional atunci când acesta se confruntă cu realitatea bogată, variată şi multicoloră a culturilor, obiceiurilor şi credinţelor locale. Limbajul uzual folosit în mass-media este foarte sărac, stereotipic şi uscat. Din acest motiv, mari părţi ale realităţii sunt aruncate dincolo de sfera descrierii. Cum să ieşim din această fundătură?

Am căutat răspunsul la unii maeştri: Norman Mailer, Truman Capote şi Gabriel Garcia Marquez, care au introdus conceptul „nuevo periodisimo” (noul jurnalism). Prin aceasta ei înţelegeau un tip de scriere în care descrierea evenimentelor reale şi a accidentelor era suplimentată cu părerile/opiniile/impresiile personale ale autorului, şi, deseori, cu unele detalii inventate, pentru a adăuga culoare; cu tehnici şi tactici ale scrierii de ficţiune. Reportajul devenea astfel un soi de literatură, rezultat fericit al unor combinări creative ale tehnicilor de descriere şi comunicare.”

Dacă cei trei l-au învăţat să scrie, atunci un grec, Herodot, care a trăit cu aproape 2 500 de ani înainte, l-a învăţat să citească lumea, s-o înţeleagă şi s-o vadă. Cartea sa, Istorii, fusese tradusă de către profesorul Seweryn Hammer, şi a apărut în librării abia în 1955, după moartea lui Stalin. Întârzierea se datorează atât vigilenţei cenzurii, cât şi climatului general al epocii, caracterizat, zice Kapuściński, de teroarea aluziei. „Pe vremea aceea întreaga noastră gândire, întregul mod de a privi lucrurile, toate erau cuprinse, dominate de obsesia aluziei. Fiecare cuvânt era pus în legătură cu ceva anume, fiecare vorbă avea un sens dublu, un al doilea fundament, un înţeles ascuns, în fiecare cuvânt se afla un cod secret, tăinuit cu abilitate.” (p.28)

De la Herodot, Kapuściński învaţă trei lecţii:

– Călătoria. Nu e vorba de voiajul turistic, de odihnă, în care circuitele cunoaşterii sunt deconectate, iar lumea „străină” se rezumă la cea văzută prin hubloul vaporului sau avionului, ori de eventualele fragmente de stradă ce se strecoară prin jaluzelele hotelului, ci de călătoria activă, munca pe uliţă, în pieţe, sate, cătune, în mijlocul oamenilor. Herodot a vizitat aproape întreaga lume cunoscută la acea vreme: Egipt, Libia, Marea Neagră, Marea Mediterană, India, Babilon.

„În lumea lui Herodot, unicul depozitar al memoriei este omul. Ca să ajungi la ceea ce este memorat, trebuie să ajungi la om, iar dacă acesta locuieşte departe de noi, trebuie să mergem noi la el, să o pornim la drum, iar când ne întâlnim, trebuie să ne aşezăm alături, să ascultăm ceea ce ne spune, să memorăm, poate chiar să consemnăm în scris.” (p.99)

Mai degrabă decât peisaje şi vederi generale, reporterul trebuie să caute oameni, cât mai mulţi oameni. În descrierile lui Kapuściński, călător înveterat şi el (a vizitat toate continentele, petrecând mulţi ani după graniţă) încap atât împăraţii, şahii, preşedinţii de ţară, cât şi oamenii mici, cum ar fi pungaşul mărunt Ahmed, cel care îi sustrage autorului portmoneul, sau slujitorul curţii etiopiene, a cărui unică funcţie e de a şterge discret pantofii miniştrilor împăratului, peste care a urinat câinele preferat al Majestăţii Sale.

– Celălalt. Pentru Herodot, spre deosebire de Tucidide, lumea nu se reduce doar la universul mărginit al grecilor şi al conflictelor lor, ci este mult mai mare, compusă fiind dintr-o mulţime de culturi interconectate, între care au loc diverse relaţii, împrumuturi şi schimburi. El crede că cea mai bună înţelegere a propriei culturi este posibilă doar prin studierea profundă a celorlalte.

Relaţia grecului cu lumea este una asimetrică: ceilalţi sunt Ei, negreci, deci inferiori. Chiar în interiorul cetăţii lor imaginare, Elada, aceştia dau dovadă de acelaşi provincialism al locului: atenienii îi dispreţuiesc pe spartani, spartanii pe atenieni şi tebani, împreună îi urăsc pe megarieni. Chiar în faţa duşmanilor, suspiciunea şi neîncrederea coexistă deopotrivă cu voinţa şi curajul: pe durata negocierilor atenienilor cu Alexandros, trimisul regelui persan, o delegaţie spartană vine la Atena ca să se asigure că atenienii nu vor trăda prin capitulare în faţa duşmanului.

O asemenea atitudine, care împarte lumea în alb şi negru, în buni şi răi, fără a lăsa loc jocului subtil al nuanţelor, de care este atât de plină realitatea, chiar dacă utilă pentru că se face răspunzătoare de coeziunea internă a societăţilor, este totuşi o fundătură, pentru că nu poate servi ca temei pentru construirea unei lumi în care ar fi loc pentru toţi. Într-o lume în care există doar EU şi EI, nu se găseşte loc pentru NOI.

Restul popoarelor negreceşti, sugerează Herodot, nu sunt inferioare (din contra, egiptenii, după toate datele lui, ar fi mai vechi, deci anteriori grecilor, împrumutând acestora zeii lor, precum şi unii eroi (Heracles) şi obiceiuri), ci sunt doar altfel. Barbaros, care iniţial înseamnă „cel ce nu vorbeşte greceşte” nu este doar un termen descriptiv nevinovat, ci o prescripţie periculoasă pentru că închistează conştiinţa în capcana unei exclusivităţi iluzorii. „Scriitura sa este un permanent reproş adresat conaţionalilor săi, cărora le impută aroganţa, infatuarea, conştiinţa propriei superiorităţi. (…) Face asta şi punând față în față pe greci și pe egipteni, de parcă ar fi plecat înadins în Egipt, pentru ca tocmai acolo să adune material și dovezi pentru filosofia sa, filosofia cumpătării, modestiei și dreptei judecăți.” (p.129)

Într-un sens, Herodot apare ca fiind primul globalist european, chiar primul relativist, de vreme ce nu se sfiieşte să descrie, cu lux de amănunte, universul de ritualuri al popoarelor pe care le-a vizitat, oricât de stranii şi împotriva „bunului simţ” ar fi acestea, fără a se chinui prea mult să le încadreze în categorii morale…

De rând cu Herodot, Kapuściński militează şi descrie, ca artist, o lume multicoloră şi pestriţă, în care, între Est şi Vest, între cele două mari blocuri, convieţuiesc o puzderie de popoare şi naţiuni, fiecare având o relaţie proprie, specifică cu timpul, spaţiul, lumea şi cosmosul.

– Competența reporterului. Acesta nu doar înregistrează mecanic, ci trebuie să fie un agent activ al cunoaşterii, descifrând simboluri, colectând şi sortând mărturii, selecţionând unele detalii dintre multe altele, acordând prioritate unor surse şi neglijând altele. Jurnalistul apare nu doar ca o oglindă ce reflectă lumea înconjurătoare, dar şi ca un creator al istoriei trecute, prezente şi viitoare. El nu descrie pur şi simplu, ci transformă.

Reportajul lui Kapuściński nu este o fotografie-instantanee a unui crâmpei de realitate, ci este mai degrabă un film, în care eroii sunt prezentați cu frânturi din biografia lor. Oamenii pe care ni-i prezintă sunt vii, respiră, sunt munciți de dileme și poartă cu ei în fiecare moment bagajul trecutului.

Erudiţia reportericească la Kapuściński nu este un moft, ci o necesitate, ea pune sare, piper şi conferă o anume dinamică a descrierii, o face veridică:

„Dar ca și odinioară, când mi-am dorit să trec granița în spațiu, acum mă fascina trecerea graniței în timp. M-am temut că pot cădea în capcana provincialismului temporal. Pentru acest tip de provincialism, după T. S. Elliot, este caracteristic faptul că istoria apare ca fiind numai o cronică a invențiilor umane, care au slujit o vreme apoi au fost aruncate la gunoi; pentru el lumea este o proprietate exclusivă a celor în viață, în care cei dispăruți nu au nici o participare. (…) În felul acesta călătoriile mele au avut o dublă dimensiune: s-au petrecut concomitent – în timp (prin Grecia antică, Persia, la Sciți) și în spațiu (muncă actuală în Africa, Asia, America Latină). Trecutul a existat în prezent, ambele vremuri s-au unit, formând un șuvoi neîntrerupt al istoriei.” (pp.293-295)

Bătălia pentru o lume comună trece prin lupta pentru o memorie comună:

„Herodot recunoaşte că era stăpânit de obsesia memoriei – avea conştiinţa că memoria este ceva infirm, fragil, efemer şi chiar iluzoriu. Că ceea ce a fost în ea, ce a păstrat în ea, poate zbura, poate dispărea fără să lase urme. Toată generația lui, toți oamenii care trăiau atunci pe lume erau cuprinși de aceeaşi teamă. Fără memorie nu se poate trăi, numai memoria îl înalță pe om deasupra lumii animalelor, constituie forma spiritului său și totodată este atât de înșelătoare, de trădătoare, insesizabilă.” (p.98)

…Herodot nu este un istoric pur, din școala lui Leopold von Ranke, care s-ar ocupa doar de recuperarea/repovestirea/reproducerea istoriei așa cum a fost, ci este mai degrabă un reporter, primul din istorie. Povestirile sale prezintă mai multe versiuni ale aceleiaşi întâmplări, chiar cele mai nesăbuite, la fiecare pas descrierea abundă în note ce trădează atitudini şi păreri personale. De multe ori, naraţiunea este rezumată prin anumite concluzii şi învăţături morale. Istoria lui Herodot este o istorie etică, la fel precum reportajele lui Kapuściński sunt reportaje etice.

Marx spunea undeva, parafrazându-l pe Hegel, că istoria se repetă de două ori: o dată ca tragedie, iar a doua oară ca farsă… De obicei, farsa se produce atunci când nimeni nu citeşte lecţiile Istoriei.

În spaţiul foarte restrâns, invizibil chiar, dintre farsă şi tragedie vom întâlni umbrele unor oameni ca Ryszard Kapuściński, Herodot, care vor veghea ca în lumea noastră să fie loc pentru NOI, nu doar pentru EU sau TU.

________

Ryszard Kapuściński, Călătorind cu Herodot. Traducere din limba polonă, postfaţă şi note de Mihai Mitu. Cuvânt înainte de Adam Michnik. Prefaţă de Janusz Drzewucki. Editura Art, București, 2008

În legătură cu plecarea mea iminentă (deseară zbor la Istanbul, la o școală de vară, de unde mă întorc abia pe 30 iulie, apoi, pe 20 august, pentru patru ani, la studii de doctorat în SUA), m-am cufundat brusc într-un tip nou de ritualuri: despărțirile. Ultimele săptămâni au fost dedicate în exclusivitate unor petreceri/seri de adio: rude, prieteni, cunoscuți…

Chit că nu sunt anunțate explicit, aceste despărțiri anunță rupturi inevitabile: prietenii își fac planuri în care  nu mai încapi, colegii construiesc  proiecte grandioase în care nu mai e loc pentru tine, rudele modelează țesături de evenimente și ritualuri care te evită, însă, ca pe un străin, pentru că ești cumva prea departe… Un fel de moarte socială locală:  se discută despre tine de parcă ai fi un răposat care nu mai are treabă cu lumea asta… Eventual, te vor pomeni la slujbe, reuniuni de familie, dar o vor face rar, pentru că doar atunci când se adună cu toții grămadă, se va vedea că lipsește cineva: Tu.

Ai abandonat majoritatea proiectelor sociale, politice și economice în care erai prins și în locul libertății multrâvnite s-a iscat un fel de vid temporal și de comunicare: reperele obișnuite, serviciu, prieteni, proiecte universitare sau de alt gen fiind dizolvate, plutești neputincios cumva pe valul orelor ce se scurg alandala… Descoperi că ești o ființă socială într-o măsură mai mare decât credeai: îți lipsește dependența de alarma deșțeptătorului care te trimitea undeva în urbe cu misiuni precise, acum te trezești la o vreme oarecare, hălăduiești fără rost pe străzile orașului, descumpănit de bruma de timp liber căzută parcă din cer… Cât e de bine, îți zici, să te afli veșnic în treabă! E atât de mare ispita de a renunța la plecare și la schimbarea anunțată de ea: noul te sperie, pe de altă parte, cărările bătătorite ale obișnuinței te seduc cu siguranța lor aparentă: ești tentat să alegi cunoscutul în detrimentul unui inedit incert – un prag psihologic, care, odată trecut, îți promite libertatea. Majoritatea oamenilor însă, se lasă speriați de acest prag și preferă să rămână dincoace de el: fie că își închid circuitele spirituale și de comunicare cu lumea, prin retragerea în contextul cunoscut, fie se refugiază într-o veșnică nostalgie după un Rai originar, fie se străduie să reducă bogăția lumii la niște situații cunsocute și răscunoscute…

Dar există și un farmec al plecărilor: brusc, ai devenit, pentru a-l cita pe Iurie, un om important, pentru că ai vreo treabă cu America, cu centrul de putere al lumii, cu depărtarea, cu raiul financiar, și alți indivizi, de existența cărora vei fi uitat deja, își amintesc de tine și te învie, sugerându-ți, printre amabilități că adicătelea ai fost dintotdeauna un om iubit, respectat, că…vezi de dă o mână de ajutor dacă e nevoie…

sursa imagine

La inchiderea stagiunii filosofice toamna-iarna-primavara-vara, maine, joi, 2 iulie, ora 18.00 in parcul din Valea Morilor, langa constructia ce se inalta falnic in varful pozei/dealului, organizam ultima editie Cafe Philosophique cu genericul: A injura e omeneste…

sunt invitati toti doritorii, dress code – fiecare vine cum vrea, sta pe ce are, bea ce si-a adus, discuta ce stie…