Apr 29 2009

un viitor posibil pentru universitate

Vitalie Sprînceană

Am reţinut două idei şi jumătate despre o posibilă reformare a universităţilor, dintr-un articol al lui Mark C. Taylor, “End the University as We Know It“, publicat în The New York Times, ediţia din 27 aprilie.

– remodelarea structurii administrative a universităţii, prin abolirea departamentelor şi catedrelor permanente – acestea vor fi înlocuite cu programe şi asociaţii profesionale centrate, pe cât e posibil, pe tematici „concrete”. Aceste programe dinamice pot fi formate pentru o durată determinată de timp (5-7 ani), după care pot fi modificate, continuate sau stopate… Este posibil să imaginăm  astfel de structuri de cercetare configurate în jurul unor teme precum: Mintea, Legea, Puterea, Informaţia, Limba, Spaţiul, Timpul, Media, Banii, Viaţa, Moartea, Binele etc. Fiecare temă ar putea fi o umbrelă ştiinţifică sub care s-ar adăposti cercetători din domenii diferite: ingineri, arhitecţi, filosofi, biologi, antropologi, filologi, programatori.

– restructurarea completă  a  modului de scriere şi elaborare a disertaţiei (teză de doctor/master/licenţă),  astfel încât această să nu fie nu doar un spaţiu al reproducerii/citării/interpretării unor idei/teorii  deja validate, ci şi un spaţiu al inovaţiei permanente. Un prim pas ar fi modificarea structurii: azi, unele teze conţin mai multe note de subsol decât text, mai multe trimiteri, mulţumiri şi justificări decât contribuţii originale. O a doua reformă, hotărâtoare, ar permite elaborarea, acolo unde e posibil, unor formate alternative ale tezelor de licenţă/master/doctorat: filmuleţe, prezentări Power Point, proiecte web, text web cu hyperlink-uri inserate, proiectarea unor experimente socio-psihologice etc. Prin aceasta vom favoriza dezvoltarea inventivităţii studenţilor şi ar converti efortul lor în creativitate… E puţin probabil să putem prezenta Critica Raţiunii Pure a lui Kant în format video, dar alte lucruri, precum Fuga de Libertate, Obedienţa, Teoriile Morale, Contractul Social sunt prelucrabile.

– integrarea tehnologiilor informaţionale în procesul de predare-învăţare, de la înregistrări video/audio ale lecţiilor/seminarelor şi publicarea pe net a subiectelor/curriculelor la crearea unor platforme de interacţiune profesor-student: bloguri, reţele sociale, grupuri de discuţie. Anumite lucruri sunt încă imposibile: înregistrările video/audio ale lecţiilor aşteaptă, în Universitatea de Stat din Moldova timpuri mai bune, de vreme ce site-ul instituţiei e încă din epoca de piatră a internetului şi, aşa cum îi stă bine unui site instituţional moldav, jumătate din meniuri/funcţii sunt deja inaccesibile. Pot însă să punctez şi câteva  reuşite: pe reţeaua socială Odnoklasniki, specialitatea Antropologie a creat un grup de discuţii propriu, cu forum, imagini şi alte lucruri utile… Mai există şi un blog al antropologilor moldoveni, unul al filosofilor, textele pentru lecturi ale seminarelor Introducere în Filosofie, pe care le fac cu studenţii politologi de la FRIŞPA sunt plasate şi ele pe un blog public astfel studenţii le găsesc mai uşor, şi reuşesc să le citească chiar dacă nu sunt prezente în biblioteca universităţii sau cele municipale, iar studenţii politologi de la IRIM au chiar un grup de discuţii pe yahoo, unde postează texte, cărţi, sugestii, anunţuri… Pe viitor, site-ul etaje.net,  elaborat şi îngrijit de Sergiu Bejenari, student în anul I (preBac) vrea să devină locul de întâlnire al antropologilor moldoveni… Deci, veştile frumoase sunt undeva pe drum. Pe cel bun, desigur.


Apr 28 2009

UKSUS

Vitalie Sprînceană

Întâmplare întâmplătoare întâmplată întâmplător într-un sat din nordul Moldovei (Grinăuţi Raia, raionul Ocniţa)… Am mers la magazin (de fapt o casă veche, bătrânească, spoită cu tencuială europeană, reciclată rapid în supermarket rural cu ciorapi, bomboane, pâine, praf de spălat, chiloţi, selitră, vodcă la suta de grame) să iau o sticlă de oţet… Un vânzător ursuz hamal îmi propune o sticlă verzuie, plătesc şi îmi iau marfa… pe drum, o examinez fugar:

Logo-ul „Tuborg” de pe garafă e prima surpriză…Cum n-am auzit ca danezii să facă oţet m-am gândit că e vreo măgărie autohtonă, de la Vitanta sau alt producător de bere, ce s-ar fi gândit, că tot e criză, să nu mai dea sticlele la reciclare ci să pună oţet sau alte lichide alimentare direct în şip…

O a doua surpriză sta înscrisă la rubrica tradiţională Producător – minunatul acid acetic a fost fabricat de…Centrul Taekwon Do ITF „Bolboceanu”!

Cum ar veni, printre Chagi, Jireugi, Bandae şi Baro, antre(pre)norii luptători mai bagă două-trei căldări de apă în aparat, să iasă banu, să fericească norodul cu oţet şi lupte…

cred că criza i-a atins cumva şi pe sportivi: degrabă vor vinde şi pătlăgele marca ITF sau  Kasparov pentru a-şi asigura ceva finanţe…


Apr 21 2009

starea de dupa orgie

Vitalie Sprînceană

un articol apărut în Dilema Veche (Anul VI, nr.270 – 16 aprilie 2009)

Fizionomia sentimentului care stăruie acum asupra Chişinăului şi, indirect, asupra întregii ţări este una asemănătoare unei situaţii de după orgie, cînd una dintre fetele active a depus dimineaţa plîngere de viol la Poliţie, iar restul participanţilor-băieţi, luaţi prin surprindere, par deopotrivă descumpăniţi de noua calitate de „bănuit“ şi totodată derutaţi de noul cadru în care este gîndit întreg evenimentul din seara precedentă. Revizuirea reperelor, reprogramarea situaţiei şi, post-factum, a cauzelor ce au provocat-o s-au făcut din mers. Timpul ameninţa să se scurgă în defavoarea celor care îşi îngăduiau răgazul de a se sustrage, fie şi pentru o clipă, iureşului întîmplărilor, pentru a căuta sol tare sau refugii temporare.

Dinspre politicieni – manifeste, declaraţii, acuze. Dinspre cetăţeni, în mod general şi covîrşitor, teamă pentru pierderea unei securităţi personale ameninţate de represaliile – reale sau închipuite – ale forţelor de ordine, dar şi scîrbă împotriva „confiscării“ sau „eroziunii“ unor tipuri tradiţionale de identificare sociopolitică (etnie, protest, opoziţie, putere), complet reformulate în săptămîna 6-12 aprilie.

Proteste pe rînd

Moldova arată acum ca o cetate dublu asediată, din interior şi din exterior. Intern, de frustrările şi deziluziile care au luat loc entuziasmului cvasigeneral al zilei de marţi. Din revoluţie în „loviluţie“, de la revoltă firească la provocare înscenată – doi poli spre care opinia publică moldovenească a fost împinsă brutal, într-un timp foarte scurt: prea brusc, prea dur. Apoi, asediată de frica paralizantă care a îmbibat aerul Capitalei, alimentată atît de starea incertă proprie oricărei situaţii de tensiune, cît şi de un intens bruiaj zvonistic, lipsit de sursă, destinatar de mesaj care amplifică sentimentul colectiv de insecuritate şi caută supape eliberatoare prin culpabilizarea, fără triaj, a Poliţiei, a puterii, a opoziţiei. Se arestează în draci, se violează la izolatoarele de detenţie preventivă, sînt morţi, vin maşini blindate în oraş etc. Cum frica are ochi mari, aproape fiecare găseşte pisici negre pe fundalul primăvăratic al urbei. În fine, cumva ilogic, dar real, un duşman intern al cetăţii pare a fi himera intervenţionismului străin (românesc sau rusesc), monedă curentă în dezbaterile politice autohtone, ce a căpătat un oarecare grad de convertibilitate, asociată fiind unuia dintre firele lui 7 aprilie… Căutarea duşmanilor externi e un sport naţional, practicat atît de putere, cît şi de opoziţie.

Din afară, presiunea vine mai ales dinspre diaspora moldovenească, împrăştiată neuniform pe continentele şi ţările lumii – adunări şi manifestaţii de susţinere au avut loc la Iaşi, Cluj, Bucureşti, Boston, Washington, New York, Dublin. Tradiţionalul dor de casă, sentimentul abandonului de către autorităţi (majoritatea gastarbeiter-ilor moldoveni lucrează şi trăiesc ilegal) şi componenţa socială specifică a emigranţilor (covîrşitor, clasa medie) au generat emoţii spontane de solidarizare cu protestatarii de pe străzile Chişinăului, dar şi aşteptări de un anume tip (revoluţie, schimbare)…

Altfel, moldovenii au protestat pe rînd: luni şi marţi (6-7 aprilie) au ieşit în stradă tinerii: mult sentiment (frustrări, entuziasm, dorinţă acută de schimbare), mult potenţial de acţiune, mult „Să facem!“, dar foarte puţin „Cum să facem?“. Pietrele aruncate în clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei (ghidate de un scenariu nevăzut sau de o stare de moment) au fost expresia inexistenţei unui plan de acţiune gîndit. Junii nu aveau nevoie de un comentariu coerent – ei au refăcut explicaţia în plan de acţiune – fapta fiind declaraţia şi manifestul lor. După, adică vineri, protestul a fost preluat de mamele şi taţii acelor tineri: mai puţin înclinaţi spre acţiuni violente, aceştia aveau în minte întîi soarta copiilor lor arestaţi, apoi, se aflau în căutarea intensă a unei explicaţii care ar fi ordonat, după o logică sau alta, tumultuoasele zile precedente. În fine, spre sfîrşitul săptămînii (protestul autorizat de duminică, 12 aprilie) strada a fost umplută de părinţii părinţilor copiilor, adică de bunici: cuminţi, ascultători, răbdători, rezistenţi la eventuale provocări, aceştia au citit poezii patriotice, au cîntat cîntece, au compus manifeste şi declaraţii, au organizat comitete…

Ce urmează?

Radicalizarea discursurilor de ambele părţi ale „frontului“ pare a fi o primă consecinţă, dar şi o primă linie a evoluţiilor de viitor. „Puci“ contra „provocare“ e, probabil, paradigma retorică ce va încadra, pe viitor, două tablouri istorice dominante ale zilei de 7 aprilie 2009. Eventual, neutrul „criză“ ar putea fi o soluţie retorică de compromis şi oarecum corectă din punct de vedere politic… În definitiv, această polarizare nu a făcut decît să strîngă rîndurile adepţilor şi simpatizanţilor partidelor/liderilor implicaţi în eveniment, majoritatea rămînînd pe poziţiile iniţiale: nimeni nu a convins pe nimeni.

La nivel pur politic, pot fi avansate două scenarii. 1) Votare (alegere) repetată – însă monopolul mediatic total al Partidului Comuniştilor face orice concurenţă electorală dezavantajoasă şi, cum este puţin probabil ca adepţii celor patru partide parlamentare să-şi modifice opţiunea, grupul-ţintă îl reprezintă indecişii, la care va ajunge, în mod primar, doar mesajul partidului de guvernămînt. 2) Alegerea unui preşedinte comunist cu voturile opoziţiei, prin recunoaşterea legitimităţii şi corectitudinii alegerilor din 5 aprilie. Se poate produce în două moduri: la nivel colectiv şi partinic (o coaliţie comunişti-cineva din opoziţie, aşa cum s-a produs la 4 aprilie 2005) sau la nivel individual (prin recrutarea/cumpărarea unor deputaţi aleşi pe listele opoziţiei). Ambele scenarii sînt relativ proaste pentru opoziţie. Aceasta se poate însă consola, prin perspectivele ce i se deschid, pe termen lung, din beneficiile funcţiei de primar a unuia dintre liderii săi, Dorin Chirtoacă, dar şi din resursele şi pîrghiile legislative ale statutului de deputat.

Vitalie SPRÎNCEANĂ


Apr 16 2009

Auschwitz cu samariteni

Vitalie Sprînceană

Motiv: studiul lui John M. Darley şi C. Daniel Batson „De la Ierusalim la Ierihon. Studiul variabilelor situaţionale şi dispoziţionale în comportamentul de „ajutor“, Journal of  Personality and Social Psychology, 1973, Vol. 27, No. J, 100-108

Pretext: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.  Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.  Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.” (Luca 10, 30-35)

Context: Probele existenţei unei legături directe între anumite trăsături de comportament şi disponibilitatea de a-i ajuta pe alţii într-o situaţie de urgenţă au sunat, în afara sistemelor morale ce le legitimau, neconvigător. Anumite evenimente din viaţa reală indică o preeminenţă, în cadrul comportamentului uman, a unor trăsături exterioare, ce nu fac parte in constituţia morală sau psihologică a individului, ci mai degrabă din configuraţia situaţiei însăşi.

Aplicată la parabola Bunului Samaritean, interogaţia teologică speculativă ar putea fi formulată şi astfel: ce-ar fi dacă preotul şi levitul erau grăbiţi, şi deci ocupaţi cu gânduri, emoţii şi griji mai importante? Poate samariteanul era mai puţin grăbit şi deci, mai puţin stresat de alte griji?

E, oare, important, în economia opţiunilor morale posibile ale unui individ în cadrul unei situaţii determinate, parametrul „timp”?

Procedură: studenţii Colegiului Teologic al Universităţii Princeton, participanţi la experiment, completează un chestionar în privinţa orientării lor religioase. După care, li se spune să meargă în alt bloc de studii al universităţii.

Unei părţi de „cobai” li se spune că vor trebui, odată ajunşi în blocul vecin să ţină un seminar pe o temă ştiinţifică oarecare, altei părţi – că va ţine un seminar despre Parabola Bunului Samaritean. Ambele grupuri sunt informate despre timpul de care dispun, unui grup – că sunt în întârziere, deci trebuie să se grăbească, altui grup – că mai au ceva timp la dispoziţie.

Deja în drum, pe una din aleile parcului, un individ în agonie se tăvăleşte prin iarbă (starea „victimei” nu e cunoscută: beat sau rănit?). Reacţiile „cobailor” au fost împărţite în 6 grupuri:

– nu au perceput victima ca atare

– au sesizat victima, dar au ignorat-o

– nu s-au oprit să ajute victima, dar, odată ajunşi la destinaţie au informat liderii experimentului despre ea

– s-au oprit şi au întrebat victima dacă are nevoie de ajutorul lor

– s-au oprit, au insistat ca victima să fie văzută de un specialist, după care au plecat

– au refuzat să părăsească victima şi au insistat ca ea să fie examinată în regim de urgenţă.

Rezultate:

Gradul de urgenţă (timpul de care dispune studentul) a influenţat în mod semnificativ comportamentul caritativ. Cealaltă variabilă, scopul (seminar pe teme ştiinţifice sau despre parabola bunului samaritean) nu a jucat decât un rol neglijabil.

În general, 40 % din „cobai” au oferit vre-un ajutor oarecare victimei. În situaţii cu grad de urgenţă redus (când studentul dispunea de timp suficient) 63 % au ajutat victima, cu grad mediu – 45 %, iar când „cobaii” se grăbeau – doar 10 %.

Concluzii: paradoxal, oamenii care se grăbesc, sunt predispuşi mai puţin să-şi ajute semenii, chiar dacă ei merg undeva să vorbească despre parabola bunului samaritean (Unii subiecţi chiar au păşit, în drum, peste corpul victimei!). Rezultatele par să indice că a gândi despre o normă etică nu înseamnă, în mod necesar, a acţiona în conformitate cu prevederile acestei norme. Mulţii dintre subiecţii ce nu s-au oprit să ofere un ajutor victimei păreau descumpăniţi şi frustraţi. Ei au mărturisit un conflict interior între dorinţa de a ajuta victima şi teama de a nu întârzia. Mai degrabă decât răutate sau indiferenţă, comportamentul lor trebuie explicat prin acest conflict interior.

Comentariu: unele situaţii reale par a confirma rezultatele experimentului. Şoferii, bunăoară, sunt mai dispuşi să respecte regulile de circulaţie atunci când au timp suficient, decât atunci când sunt în întârziere, independent de orientarea lor religioasă, educaţie sau clasă socială. La fel, un şofer nimerit în pană, are mai multe şanse de a primi ajutor pe durata normală a zilei, decât în orele de vârf (de dimineaţă sau de seară), atunci când majoritatea celorlalţi şoferi se grăbesc.

În cazurile cu un grad de urgenţă oarecare, comportamentul majorităţii oamenilor trebuie explicat nu doar prin prisma calităţilor psihologice sau morale individuale, ci şi venind dinspre configuraţia situaţiei. Sursa unui „rău” stă, în unele cazuri, în exteriorul individului, în anumiţi parametri ascunşi ai realităţii (timpul, urgenţa).


Apr 14 2009

tacerile care vorbesc

Vitalie Sprînceană

O tăcere laşă a intrat pe uşa Universităţii de Stat din Moldova şi stă acolo, deja zile bune. Câteva surate ale ei s-au instalat la intrările celorlalte universităţi, şcoli, colegii, licee. Duhul timpului. Zeitgeist adică…

Pseudo-revoluţia din 7 aprilie, şi mai ales formularea ei politică şi ideologică a generat un tip de discurs antipedagogic al Puterii în care, învăţătorul, creatura aia bugetară care trăieşte din mila finanţelor publice, apare ca un ţap ispăşitor util, tocmai victima aia arbitrară ce trebuie sacrificată ritualic pentru a reduce apetitul de violenţă pe care-l posedă societatea după dezmăţul din 7 aprilie.

Întreaga săptămână trecută Preşedintele Republicii Moldova a ţinut/citit/pronunţat acuze la adresa profesorilor, pe un vădit ton de procuror, aceştia fiind învinuiţi de faptul că ar fi corupţi (o fi, d-le preşedinte, unii mituiţi printre ei, dar nu toţi şi, până una-alta, n-a căzut nici unul în plasa organelor incompetenete, în pofida unor dezvăluiri şocante, so, hoţul nedovedit nu e hoţ), că ar pregăti specialişti incompetenţi (cum ar veni, lăsate la mila Bugetului de Stat şi a unor antreprenori, universităţile ar avea de unde lua bani pentru cărţi, cămine, salarii, conferinţe)… Universităţile, dar şi restul instituţiilor de învăţământ au luat însă apă în gură…

Poliţia a descins, după 7 aprilie, aproape zilnic în căminele universitare, arestând studenţi, există cazuri de maltratare a unora, au fost intentate dosare şi unor lectori universitari, acum, în cămine domneşte o frică paralizantă şi o stare de insecuritate generală, studenţii nu mai vor să înnopteze acolo, nici nu se mai pot concentra asupra studiilor – mediul academic s-a făcut din nou că plouă, mă rog, câte nu faci când stai la cheremul Ministerului Educaţiei şi Tineretului…

Ieri, şeful statului a mai dat o palmă sistemului de învăţământ; într-un interviu acordat ziarului spaniol El Pais Vladimir Voronin spune: „Profesorii din învăţământul mediu şi superior au jucat un rol foarte destructiv, mai ales la Chişinău, pentru că ei formează continuatori ai lui Ion Antonescu.” Cum ar veni dictatori. De parcă pedagogii i-ar fi obişnuit pe tineri că opinia oponentului nu contează, că aceasta poate fi ignorată, că domină întotdeaună cel mai puternic, adică „mujicul”, că legea poate fi întoarsă ca la Şoldăneşti, că interesul joacă fesul şi că, în anumite momente, drepturile umane nu sunt decât o ficţiune dintr-o poveste diferită de a noastră…

Nu mă aşteptam să meargă vre-un doctor habilitat sau academician prin comisariate, nici ca rectorii să anuleze procedurile legale fireşti,  ar fi fost ok dacă, de la înălţimea prestigului lor ştiinţific şi moral (atât cât este) intelectualii din mediul academic ar fi condamnat orice formă de abuz, reală sau eventuală, faţă de discipolii lor, şi orice formă de suspendare a unor drepturi fundamentale printre care prezumţia nevinovăţiei sau dreptul la un proces echitabil. Despre dezminţirea verdictelor preşedintelui nici nu e vorba, că nu cred că se bagă cineva…Din teamă de tăcerea de la uşile universităţilor…

update, a aparut totusi la Universitate un manifest, ce-i drept anonim:


Apr 11 2009

o istorie terminologica a crizei moldovenesti

Vitalie Sprînceană

Cum se întâmplă de obicei cu eşecurile, nimeni nu prea vrea să şi le asume… Opoziţia spune că „revoluţia” a fost provocată, organizată şi simulată de Putere, aceasta, la rândul său, zice că mulţimile au fost organizate şi ghidate de unii lideri ai opoziţiei de la Chişinău… Ambele părţi se desolidarizează univoc de actele de vandalism…

Şi cum discursul despre evenimente, pare a fi mai important decât evenimentele însăşi, conceptele-cheie, de fapt containerele semantice care structurează post-factum ghemul încurcat de evenimente, strategii, întâmplări, coincidenţe par a fi arme mai eficiente decât pietrele şi focul ce au devastat cele două clădiri de stat…

So:

Revoluţie – posibilităţile tehnice de căutare pe twitter sunt foarte reduse, iar facebook-ul e încă inaccesibil în reţeaua mea, deci nu am reuşit să identific cine a fost primul care a folosit calificativul „revoluţie” pentru evenimentele ce se derulau la Chişinău în zilele de 6-7 aprilie. Îndrăznesc să presupun că nu a fost „forjat” înainte de dimineaţa zilei de 7 aprilie, şi nu înainte de începerea asediului Preşedinţiei Republicii Moldova… Adică, aproximativ, ora 11.00 – 12.00 a zilei de marţi, 7 aprilie…

Inovaţia terminologică „Revoluţie” a fost mai degrabă o reacţie emoţională stihiinică, apărută în vre-un colţ neaşteptat al internetului, decât un calcul sau o mărturie obiectivă. În nici un moment, logica evenimentelor nu a semănat cu o revoluţie: nu era un program, un lider, un plan… Totuşi, „revoluţie” a prins, parte din cauza unei neînţelegeri a ceea ce se întâmpla în stradă (neînţelegerea a fost comună şi generală: nici conducerea ţării, nici liderii Opoziţiei, nici mulţimea protestatară, nici jurnaliştii locali nu au avut o percepţie adecvată pe moment), parte din cauza situaţiei psihologice specifice, un fel de nemulţumire, deznădejde şi deziluzie care s-a constituit în sol fertil pentru un anumit tip de perspectivă…

După prima utilizare patetică a noţiunii „revoluţie” aceasta s-a impus rapid în practica discursivă a tratării evenimentelor de către simpatizanţii protestului (foarte numeroşi pe internet) dar şi de unii emiţători aflaţi la „pe front” în detrimentul altor paradigme conceptuale… Au existat, la un moment, câteva scheme discursive concurente: „protest” sau „revoltă” (utilizat mai ales de mass-media occidentală, mult mai lucidă decât cea locală), „luptă”, „manifestaţie”, „violenţe”. Dintre ele, s-a impus paradigma revoluţionară…

O fi din cauza predominanţei, printre generatorii fluxului de ştiri şi informaţii fierbinţi a tinerilor jurnalişti, twitterişti şi internauţi, mai puţin experimentaţi în evaluarea unor mişcări sociale, mai predispuşi spre o interpretare „revoluţionară”, şi mai lesne de sedus de mitul tânărului revoluţionar rebel… O fi şi din cauza conotaţiilor specifice ale „revoluţiei” cu toată încărcătura ei emoţională intensă. O fi şi din motivele unei simpatii părtinitoare a jurnaliştilor şi internauţilor faţă de ceea ce se întâmpla în stradă.

Vocile care se împotriveau utilizării termenului „revoluţie” au cedat, puţin câte puţin, sub lavina în creştere a presiunii deopotrivă emoţională şi retorică…

Lovitură de stat-puci – originea acestei paradigme poate fi stabilită aproximativ cu exactitate: a fost utilizată iniţial de Mark Tkaciuk, şeful staff-ului electoral al Particului Comuniştilor, într-un comunicat remis presei (aici varianta rusă originală) – la orele 16.00 ale zilei de marţi, 7 aprilie, apoi,   şi  de către preşedintele Vladimir Voronin în cadrul tratativelor cu emisarii mulţimii: Vlad Filat/Serafim Urechean/Dorin Chirtoacă. Dintre liderii, opoziţiei Serafim Urechean, în disputa sa cu preşedintele a părut să susţină punctul de vedere al acestuia (că ar fi vorba de o lovitură de stat, dar a declinat orice co-participare, din contra, a susţinut că ar fi încercat s-o oprească. A fost un fel de recunoaştere tacită a paradigmei). Formula „norocoasă” a fost reluată în cadrul adresării televizate a preşedintelui ţării către popor, în seara zilei de 7 aprilie şi a marcat tonul editorialelor, articolelor şi intervenţiilor din mass-media apropiată sau simpatizantă Puterii. Ulterior, a obţinut legitimitate „populară” prin utilizare masivă în cadrul acţiunilor de susţinere a regimului constituţional, desfăşurate rapid şi abil în majoritatea raioanelor şi centrelor urbane ale republicii. Spre ziua de vineri, 10 aprilie, paradigma „puci-lovitură de stat” a devenit punct de vedere oficial, comun şi general al interpretării lui 7 aprilie moldovenesc…

O altă explicaţie „obiectivă” ţine de monopolul Puterii asupra spaţiului informaţional al ţării, configurat cu dibăcie în acea zi, astfel încât, cu excepţia postului public Moldova 1, nici un alt canal mediatic nu a avut acoperire generală. Monopolul mediatic s-a transformat în monopol discursiv şi de interpretare.

Încă o explicaţie ar putea fi aderenţa aproape unanimă a mass-media de limbă rusă din Moldova şi din Rusia la schema discursivă a „puciului”.

Treptat, această schemă discursivă s-a autonomizat în raport cu emiţătorii şi legitimatorii ei ajungând să fie monedă curentă în dezbaterile politice ale momentului, inclusiv  cu participarea forţelor politice care nu au trecut pragul electoral. Mai mult, schema „puciului” a deşteptat animozităţi mai vechi ale scenei politice autohtone, fiind integrată cu atâta abilitate încât a ajuns să fie paradigmă interpretativă şi pentru unele evenimente anterioare alegerilor (românismul moldovean, relaţiile cu România, presupusul naţionalism etc.)

Pentru moment tabloul „pucist” pare cel mai influent, legitim, „coerent”, „adevărat” şi va servi, probabil, drept cadru de judecare şi gândire a vieţii politice curente, dar şi de o nouă regulă a jocului, de care vor ţine cont noii participanţi ai jocului…

Totuşi, ştiind că istoria se scrie de învingători, iar aceasta cu atât mai lesne în Moldova, unde tradiţia jocului politic încă nu e stabilă, deci flexibilă, s-ar putea ca, după o eventuală victorie a unei opoziţii la nişte alegeri viitoare, istoria să fie re-scrisă, cum s-a mai întâmplat…

Vandali-vandalism –  formula aparţine lui Javier Solana, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politica Externă şi Securitate Comună, şi a fost utilizată într-o declaraţie specială cu privire la situaţia din Moldova. „Vandalizarea clădirilor guvernamentale este neacceptabilă.” – a declarat oficialul european, oarecum  mai lucid politic decât majoritatea actorilor locali implicaţi în evenimente. Declaraţia lui Solana a venit înaintea comunicatului de presă al Partidului Comuniştilor şi bănuiesc, a fost ingredientul care a sediementat şi structurat discursul oficial al autorităţilor de la Chişinău. Un fel de principiu legitimator emis de o instanţă căreia atât Opoziţia cât şi Puterea i-au recunoscut credibilitatea şi supremaţia. Un fel de multiplu comun al intereslor atât de diferite ale părţilor. Paradigma discursivă oficială a Uniunii Europene a fost cadrul la care, ulterior, au fost anexate celelalte atelaje retorice…Liderii Opoziţiei nu aveau altă ieşire decât să accepte „verdictul” european.

Provocare – provocatori –  găselniţă utilizată de Vlad Filat, în cadrul întâlnirii de marţi seara cu preşedintele Voronin, în momentul în care încerca să transfere, o parte din responsabilitatea pentru violenţe, în cârca poliţiei municipale. Schema nu a prins, pentru că contravenea, în mod flagrant strategiei discursive a Partidului Puterii şi a fost preluată, fără excepţii, doar de presa de opoziţie din Republica Moldova. Anumite „probe” păreau să confere ceva credibilitate acestui tip de discurs, din păcate, blocajul informaţional la care autorităţile au recurs până la stabilizarea situaţiei şi pentru menţinerea securităţii şi siguraneţei statului, a redus mult gradul de accesibilitate şi difuzare a acestor contraprobe, precum şi a perspectivei pe care acestea o legitimau… Va fi, probabil calul retoric de bătaie al Opoziţiei, şi un fel de contraistorie a zilei de 7 aprilie…

Susţinătorii ei sunt prea eterogeni ca aceasta să găsească un sprijin semnificativ. Pentru mulţi, provocatorii, dacă au existat (s-a declanşat o psihoză de căutare şi identificare a acestora, un fel de debuşeu şi supapă pentru frustrările eşecului, proporţională cu entuziasmul primei zile) reprezintă doar una dintre nuanţele lui 7 aprilie. Alte nuanţe, la fel de importante precum incapacitatea liderilor politici de a ţine sub control o masă pe care ei au chemat-o, nepregătirea lor psihologică, retorică şi logistică sunt deloc neglijabile şi rup cumva, consensul general al paradigmei „provocatorului”, foarte aproape de cea a „revoluţiei furate” sau a „complotului de la palat”…

E, după mine, mai degrabă un tertip retoric şi pishologic care permite „ieşirea cu demnitate” dintr-o catastrofă politică, decât o explicaţie credibilă… Cred că vânătoarea de vrăjitoare provocatoare va dura atât cât paradigma pucistă, şi vor fi, cele două linii retorice care vor demarca graniţele şi diviziunile spectrului politic moldova în viitorii mulţi ani.

Concluzii: efectiv, părţile s-au aflat într-o stare de incertitudine retorică până pe la vreo 15.00. Asta dă cumva peste cap perspectiva conspiraţionistă: nici Puterea, nici Opoziţia nu au stăpânit, până la amiaza zilei de marţi logica evenimentelor… Desfăşurarea lor ulterioară ţine mai degrabă de hazard (prognozele poliţiei erau de 10 mii protestatari, nu 30 mii, apoi, incapacitatea psihologică a liderilor Opoziţiei de a fi la „înălţimea, intensitatea şi esenţa” situaţiei şi de a genera contramăsuri acţiunilor provocatorilor – circulă un zvon, în oraş, că marţi, oameni din staff-ul lui Filat căutau, prin magazinele de instrumente muzicale ale oraşului, prin pieţele legale şi ilegale megafoane, pentru că şeful PLDM nu avea de acestea în arsenalul partidului), decât de o logică iniţială…  Faptul că „provocatorii” au  reuşit se datorează în egală măsură şi ineficienţei strategiilor pacifiste ale liderilor Opoziţiei…

Paradigmele retorice şi discursive s-au aflat într-o permanentă concurenţă, şi faptul că unele din ele au reuşit să se impună se datorează atât unor coincidenţe (desfăşurarea eventimentelor propriu-zise), unor factori externi (reacţia Uniunii Europene), unor raporturi de relaţii interne (monopolul mediatic şi informaţional al Puterii)…

Discursiv, lucrurile par a fi cumva clare şi coerente… este clară deja interpretarea oficială, la fel de clară, pentru moment, şi linia retorică a Opoziţiei (aceasta se poate schimba, dacă apar bidivii mai „focoşi” sau mai eficienţi)…


Apr 10 2009

inca carne de tun politica

Vitalie Sprînceană

De ieri circulă pe net un mesaj care mi-a venit de cel puţin 5 ori, din diferite direcţii:

sunt cateva lucruri pe care le visez. as vrea sa fie 10.000 de grupulete a cate 10 oameni, asezati pe jos in pman si la toate intersectiile din jur. sa vina cu laptopuri si carti si ipods – si sa discute – si sa vina in fiecare zi.
as vrea sa nu fie acolo persoane de care nu mi-ar placea sa ma apropii in viata cotidiana – persoane in costume sportive si rase pe cap, care rad si mananca seminte – si care se legau de mine cand aveam 15 ani ca am parul prea lung.
as vrea sa nu se urle slogane despre lucruri pe care nu le vrem, dar sa se ne dam exact seama care e schimbarea pe care o asteptam. si sa stim exact de ce venim acolo.
as vrea sa stam impreuna – si sa ne simtim bine impreuna – sa fie grupuri mici si frumoase, asa cum am vazut cateva.
as vrea sa stau acolo asa cum am stat ieri cu un grup de fosti elevi de-ai mei – asezati pe asfalt, stiind exact de ce am iesit si fiind siguri ca vom iesi in fiecare zi.
daca vom iesi acolo, zilnic, si vom sta impreuna – si nu vom demonstra ca suntem slabi, si nu vom accepta provocarile – va fi bine.
daca nu vom avea ura, va fi bine.
daca violenta necontrolata – despre care ne spun atatea psihologiile multimii – va fi inlocuita de calm si deschidere si siguranta de sine, va fi bine
.”

Iniţial am crezut că e o glumă, un eseu distribuit anonim pe net, un nou trend literar – de a trimite bucăţi de proză pe net pentru a ajunge direct la cititor, pe urmă însă am înţeles că ar fi vorba totuşi de un soi de manifest cică nepolitic, dar totuşi politic…

Încerc să înţeleg dacă este vorba de un cenaclu literar care vrea performance în stradă cu 10 mii de grupuleţe a câte 10 oameni, sau o iniţiativă politică ad-hoc, fără organizarea, haotică, vulnerabilă, dezorganizată, dar cu emoţii, adică exact o hoardă necontrolată ca aia în care a degenerat protestul paşnic de marţi…

Întâi, că e discriminatorie: „as vrea sa nu fie acolo persoane de care nu mi-ar placea sa ma apropii in viata cotidiana – persoane in costume sportive si rase pe cap, care rad si mananca seminte – si care se legau de mine cand aveam 15 ani ca am parul prea lung.” Ok, şi dacă aceste persoane vă împărtăşesc ideea? Le alungaţi acasă pentru că mănâncă seminţe? Înlocuiţi autoritarismul roşu cu unul democratic? Discriminarea conform unui criteriu fals şi insignifiant (lungimea părului) o păstraţi deci, doar că îi conferiţi o aură democratică…

Apoi, că e fără mesaj: „as vrea sa nu se urle slogane despre lucruri pe care nu le vrem, dar sa se ne dam exact seama care e schimbarea pe care o asteptam. si sa stim exact de ce venim acolo” Şi? Unde vă e mesajul? Unde e acel „să ştim exact de ce venim acolo”?  A ascunde mesajul în păpuşoaie şi a vorbi stufos despre scopuri nu e manifest, nici lozincă, e masturbare publică… Citiţi, băieţi, manifeste: măcar „Manifestul Partidului Comunist” ca să vedeţi cum se scrie un slogan, cum se formulează o idee, cum se argumentează un scop… Mai faceţi o raită şi prin Lenin, care se întreba: ce-i de făcut? şi veţi vedea ce fac Ei …

as vrea sa stam impreuna – si sa ne simtim bine impreuna – sa fie grupuri mici si frumoase” – minunat. Vandalii de marţi stăteau şi ei împreună şi se simţeau bine…Bănuiesc că, dintr-o perspectivă neroniană, păreau şi frumoşi. Dar iresponsabili, inconştienţi, turmentaţi de euforia puterii absolute în bârlogul „duşmanului răpus”, setoşi de violenţă…

Îmi este frică de un activism care-şi propune „să stea împreună”, şi de un mesaj „revoluţionar” de genul: să ne simţim bine împreună… Halal revoluţie moldovenească.

daca violenta necontrolata – despre care ne spun atatea psihologiile multimii – va fi inlocuita de calm si deschidere si siguranta de sine, va fi bine” „Tovarăşi”, 10 mii de mulgătoare plus 10 mii de academicieni, adunaţi în piaţă, fără scop, fără idee, fără lideri, fără organizare, fără mesaj şi până la urmă fără sens, nu fac 20 mii de profesori universitari, ci 20 mii mulgătoare…

E uluitor cât de mult îl fascinează pe autorul anonim ideea celor 100 mii de demonstranţi care ar citi poezie, o gloată sedusă de un vers, un fel de reading performance la scară naţională… Am impresia că întregul text a fost scris de dragul acestei idei…În faţa unei asemenea privelişti eventuale, raţiunea stă să tacă…Emoţie, fior, sentiment, entuziasm – toate se trezesc sub impulsul palpitaţiilor unei mulţimi care ar citi pe Kant, Nabokov, Proust, Joyce, Dumas, Playboy, Private, Manual de Silvicultură şi Horticultură, Scheme şi Desene în Industria maşinilor, Dicţionar de Pleonasme etc…

Un mesaj/slogan/apel redactat într-o impecabilă limbă literară, scris însă, într-un execrabil limbaj politic… Încă o încercare idioată de a aduna în piaţă emoţie şi sentimente, prost organizate şi fără o idee concretă a ceea ce vor să facă, încă carne de tun politică pentru un anume tip de discurs. Ca şi marţi, how-how-ul împotriva know-how-ului…

p.s. la Chişinău plouă. „Revoluţia” se amână