Feb 26 2009

de la cub la sfera

Vitalie Sprînceană

În bruma mea de şcoală sovietică purtam în geantă o jucărie (am dus-o până prin clasa a şasea, mult timp după ce Imperiul se desfiinţase): o invenţie nebună a unui inginer ungur – cubul Rubik (varianta clasică 3x3x3). O purtam în geantă alături de tartinele cu unt pe care mama le punea în ghiozdan…

Mecanismul de plastic făcea furori printre elevi, fiind, în zilele ploioase sau friguroase, o bună alternativă fotbalului… Organizam chiar campionate ad-hoc: cine rezolvă mai rapid cubul… Recordul personal a fost sub un minut.

Uneori practicam întrecerile în cadrul orelor: un coleg rezolva cubul, îl „strica”, apoi îl dădea altuia să-l rezolve şi tot aşa, în lanţ. Câteodată cubul era confiscat de vre-un prof indispus…

Am rămas un fan necondiţionat al cubului Rubik, iar azi aflu că inginerul Ernő Rubik a mai inventat o jucărie: Rubik’s 360, care iese oficial în lume în august 2009, şi, probabil, în pieţele din Chişinău, prin filiera chineză, în iunie-iulie… Sper să-l găsesc undeva… Jocul ar avea drept scop incadrarea unor bile colorate, situate în trei sfere concentrice, în lăcaşele colorate corespunzător…

Mă gândeam să înfiinţez un club / asociaţie a iubitorilor cuburilor Rubik. Eu am practicat cubul clasic, dar aş fi dorit să încerc alte variante (4x4x4, 5x5x5, 6x6x6)…

sursa imagine: Telegraph


Feb 23 2009

cantec…de tren

Vitalie Sprînceană

Lucrurile bune trebuie împărţite tuturor… O traducere liberă a unui cântec-legendă a rockului rusesc – „Discuţie în tren”, interpret Andrei Makarevici şi „Maşina Timpului” (Машина времени).

Disputele de vagon sunt un lucru firesc

Când nu e nimic de băut:

Trenu-şi continuă drumul, e noapte,

Şi apare cheful de vorbă.

Iar  doi călători fără somn

S-au pus pe discuţii fierbinţi:

Unul zice – viaţa noastră e-un tren,

Celălalt : e-un peron.

Unul afirmă: calea noastră-i liberă

Celălalt: nu-i ca pe unt.

Unul zice: suntem maşinişti,

Celălalt – doar pasageri.

Unul: libertatea-i stihia noastră,

Trenul îl vom mâna acolo unde dorim.

Celălalt: să nu ne lăudăm –

Cum am urcat în el, aşa vom coborî.

Primul: drumul nu-i deschis,

Pentru mulţi-mulţi ani.

Celălalt: nu chiar pentru mulţi,

Depinde de preţul biletului…

Primul striga: unde dorim, acolo mergem,

Şi dacă avem chef, putem întoarce,

Celălalt: trenul merge

Doar pe acolo unde este cale ferată…

Şi ambii au coborât undeva la Taganrog,

În mijlocul câmpiilor necuprinse

Şi fiecare a mers în drumul lui…

Şi trenul în al său…

Originalul în limba rusă (sursa):

Вагонные споры – последнее дело, Когда больше нечего пить.

Но поезд идёт, купе опустело И тянет поговорить.

И двое сошлись Не на страх, а на совесть,

Колёса прогнали сон. Oдин говорил – Наша жизнь это поезд,

Другой говорил – перрон.

Один утверждал – На пути нашем чисто, Другой отвечал – не до жиру.

Один говорил – Мол, мы – машинисты, Другой говорил – пассажиры.

Один говорил – Нам свобода награда, Мы поезд куда надо ведём.

Другой говорил – Задаваться не надо. Как сядем в него, Так и сойдём.

А первый кричал – Нам открыта дорога На много, на много лет.

Второй отвечал – Не так уж и много, Всё дело в цене на билет.

А первый кричал – Куда хотим, туда едем, И можем, если надо, свернуть.

Второй отвечал, Что поезд проедет Лишь там, где проложен путь.

И оба сошли где-то Под Таганрогом Среди бескрайних полей.

И каждый пошёл Своею дорогой, А поезд пошёл своей.


Feb 19 2009

job, joabe

Vitalie Sprînceană

Din valorile nestemate ale “creaţiei norodnice”:

în rusă, МАЛЯР e zugrav… individul care traduce omofonic nu dă nici doi bănuţi pe asta… el e specialist în MALARIE

O lună şi mai mult, asta poate să dureze şi o viaţă întreagă?


Feb 18 2009

regula ultimilor arsini

Vitalie Sprînceană

„Acum ascultă: regula ultimilor arşini! Zona ultimilor arşini  este una delicată, şi poate, cea mai periculoasă fază a cercetării – travaliul ştiinţific e aproape încheiat, scopul e aproape realizat, totul parcă a fost făcut bine şi dificultăţile au rămas în urmă, dar calitatea rezultatului lasă de dorit. Mai e nevoie de ceva revizuiri, poate ceva investigaţii suplimentare. În acest moment de oboseală şi satisfacţie de sine, ispita de a lăsa munca baltă e foarte mare. Creşte şi dorinţa de a abandona teoria aşa cum este, fără a ajunge la calitatea absolută. Munca în zona ultimilor arşini e foarte, foarte complicată, dar extrem de preţioasă, pentru că este făcută cu cele mai bune instrumente. Regula ultimilor arşini asta şi spune: să nu laşi munca neterminată la acea etapă lunecoasă. Şi n-o amâna, pentru că, construcţia mentală şi inteligenţială a cercetătorului va părăsi această zonă! În nici un caz nu pune timpul cheltuit mai sus decât toate, adevăratul scop e obţinerea perfecţiunii.” (Alexandr Soljeniţîn, „Cercul Întâi”)

Partea „teoretică”. Aplicaţie practică:

Un prieten mi-a povestit o întâmplare: un oarecare X, basarabean din nordul ţării, dorea să ajungă în Grecia, la muncă, ilegală fireşte. Acolo deja era maică-sa. Legal. Tipul a încercat legal: n-a ieşit nimic – e greu să convingi autorităţile elene că vrei să mângâi, cu palmele tale bătătorite de ţăran, Partenon-ul sau Acropola, mai ales când ai circumstanţa agravantă de a fi cetăţean moldovean. X a mers iniţial în România. Legal, fireşte. Şi aici se termină legalitatea. După aia a trecut ilegal în Serbia. A rătăcit mult, evitând, pe cât a fost posibil, ochii lumii. Mai ales a lumii cu epoleţi. A urmat Macedonia: acelaşi scenariu: tufişuri, crâşme dosite, apartamente ilegale. În fine, a reuşit să intre în Grecia. Ajuns la Atena, telefonează mamei. Aceasta îi promite să-l ia de la gară în jumătate de oră… X, mulţumit că toate s-au aranjat cu bine, decide că e timpul să se relaxeze: scoate o ţigară, o aprinde, fumează. După care aruncă chiştocul jos, undeva în stradă, moldoveneşte, încă mai moldoveneşte trage un scuipat frumos, bogat în chiar una din maşinile parcate alături. Este zărit de o patrulă de poliţişti care fac gardă în zona aia.

– Documentele, vă rog. Veţi fi amendat pentru încălcarea ordinii publice ( a aruncat restul de ţigară acolo unde nu trebuia)…

X n-are un document care ar proba că a intrat legal pe teritoriul Greciei. Nu ştie nici limba. Este umflat şi dus la sectorul de poliţie. După 5 min i se aplică în paşaport ştampila Deportat, şi este însoţit la aeroport, îmbarcat în primul avion spre Chişinău. Nu şi-a văzut mama decât când aceasta a revenit în Moldova…la 2 ani şi ceva…El era deja în puşcărie la vremea aia. Nu i-au ţinut nervii: a prădat un magazin şi a fost închis…

În cazul lui, nu era vorba de ghinion. Nenorocul vine atunci când restul cărţilor sunt bune. Or, ale lui nu erau chiar bune. Apoi, le-a jucat prost. Era în Grecia, adevărat, dar nu în Grecia aia din umbră unde putea fi protejat, ci în Grecia oficială…Ajuns la finele „experimentului”, X a trişat, obosit ori satisfăcut, de ce-ar conta motivul…


Feb 16 2009

imperiale…cu Victor Pelevin

Vitalie Sprînceană

Viktor Pelevin

„EMPIRE V”

Moskova, Exmo, 2006, 416 p.

…Un Zeitgeist ceva mai evoluat. În locul unor corporaţii ce ar smulge banii muritorilor prin felurite tertipuri manipulatorii cu privire la cele sfinte (fie că sunt aici, sau dincolo), Pelevin oferă o întreagă rasă aleasă – cea a vampirilor… Aceştia ocupă o poziţie intermediară între oameni şi Dumnezeu (Marele Liliac) – aluziile la îngerii din cosmologia creştină sunt mai mult decât transparente…

„Oamenii cred că ei ar fi ultima verigă a lanţului trofic, dar nu e aşa. Deasupra lor, stăm noi vampirii.” – asta îi spune Enlil Maratovici proaspăt convertitului vampir Rama (tot el, la început, Roma)…

Vampirii lui Pelevin domină oamenii, mai mult, la începuturi, i-au scos din starea naturală şi i-au domesticit în scopul de a-i pune să cîştige bani, la fel precum oamenii au domesticit vacile pentru a strânge lapte…

Romanul este povestea detaliată a iniţierii tânărului Rama în cercul vampirilor. O iniţiere domolă, plăcută chiar (prin contrast, falsa „iniţiere” a lui Bill în „Eyes wide shut” al lui Kubrick în lumea masonilor? apare ca o traumă „divină”)… Rama accede în lumea supraumană prin intermediul unor „studii” şi proceduri ritualice (de fapt, o colecţie de aforisme şi găselniţe retorice pe care le-ar fi invidiat orice agitator)…

Subiectul e unul de mâna a doua, arhitectura romanului este forţată, cu multe găuri şi breşe, căptuşite la repezeală cu bucăţi de descrieri ale unor zboruri deasupra Moskovei (departe însă de scriitura icariană a unui Bulgakov), prăbuşiri în cavităţi nevăzute, false conflicte adolescentine între vampiri cică inteligenţi…

Lumea vampirilor, de a cărei realitate Pelevin încearcă să ne convingă, este inconsistentă, fiind mai degrabă o adunătură de imagini stridente, decât un spaţiu coerent. Vampirii se bat, se ceartă, trişează (folosesc ca suport de curs pentru învăţare, picături distilate de spirit al unor genii umani, apoi, pentru a-şi impune dominaţia fizică, recurg la pastile fermecate – un fel de Popey Marinarul, updatat la epoca în care trăim, când a găsi spanac e mai greu decât a procura pastile)…

Fără îndoială, Pelevin are un simţ acut al frazelor norocoase şi al formulărilor caustice, dar asta nu salvează slăbiciunile arhitecturale ale romanului. Pe alocuri se creează impresia că autorul a dorit să scrie o carte de aforisme personificate…

Iată câteva mostre de formule, unele din ele, extraordinare:

„Glamourul este sex exprimat în bani.” (p. 59)

„Fiecare popor şi chiar om trebuie să-şi elaboreze o religie proprie. Fiecare individ trebuie să aibă impresia că se roagă gângăniilor sale personale, dar nu unor adăugiri ulterioare, greşeli ale copiştilor sau erori de traducere. Iar la noi… A lua ca bază a construcţiei naţionale un set de texte, scrise undeva, cândva, nu ştiu pentru cine, e echivalent cu faptul de a instala la un computer strategic o versiune pirat Windows 95 în limba turcă – fără posibilitate de upgrade, cu găuri în securitate, viruşi şi troieni şi o bibliotecă dinamică .dll din cauza căreia sistemul s-ar restarta la fiecare 2 minute… Oamenii au nevoie de o arhitectură liberă a spiritului, open source.” (p. 67)

„Ideologia este o descriere a unor ţeluri invizibile care justifică mijloace şi acţiuni vizibile.” (p. 68)

„Întregul discurs contemporan poate fi perceput ca o veşnică reîmbrăcare (переодевание) sau reambalare a câtorva teme permise pentru discuţie.” (p. 69)

„Nevoia de comunism ştiinţific apare atunci când s-a pierdut încrederea în faptul că comunismul poate fi construit.” (p.86)

„  – De obicei prăbuşesc examenele.

– Nu contează. Niciodată să nu te mustre conştiinţa pentru ceva pentru care poţi da vina pe sistem.” (p. 37).

„Empire V” e mult sub „Homo zapiens“, sub „Chapaev şi nimicul (Mitraliera de lut)” dar şi sub majoritatea povestirilor lui Pelevin  – fiind de fapt o colecţie snoabă de slogane… O lectură facilă, înţesată cu coborâri narative (pentru a nu obosi cititorul), intrigi amoroase inutile (pentru a-l convinge că romanul trebuie, totuşi, citit până la capăt), conflicte false (pentru a injecta ceva acţiune între slove), şi, printre toate, sarea şi piperul, adică formulele şi găselniţele asociative…

Hint pentru cei care vor s-o lectureze: urmăriţi dialogurile, descrierile şi restul textului sunt din altă lume, un fel de umplutură textuală (oare lui Pelevin editurile îi plătesc ca pe vremuri, după numărul de pagini?). Apoi, nu toate dialogurile contează, călătoriţi pe diagonală.


Feb 14 2009

Cafe Philosophique, la Moldova 1, inregistrare

Vitalie Sprînceană

Cum am promis, postez înregistrarea televizată a Cafe-ului Philosophique, difuzată la Moldova 1, în seara zilei de 8 februarie…

Aştept reacţii, păreri, comentarii.

Am transgresat .wmv în .mp4, din 600 mb am rămas doar cu 50, pentru că nu am acces la un canal larg cu viteză bună sunetul e ok, imaginile pot fi desluşite.


Feb 13 2009

nesimtit sau nesimtitor?

Vitalie Sprînceană

Vineri, să fie vreo două ceasuri trecute după amiază. Aştept un troleibuz la staţia Grădina Publică Ştefan cel Mare şi Sfânt. Vine un 10. Exact ceea de ce am nevoie. E aproape gol. Urc, ajung la mijlocul troleului şi mă aşez comod pe unul din scaunele de lângă fereastră. Troleul e unul din alea cu un rând de scaune, generos pentru cei de vor merge în picioare… Urmează să cobor abia la Gheorghe Asachi, adică am în faţă vreo 40 min de călătorie plăcută, cum îmi promite vocea din difuzor… Scot o carte din geantă – ar fi păcat să irosesc atâta amar de timp ascultând bârfele vecinilor, ringtoanele telefoanelor mobile, discuţiile inutile despre femei, exclamaţiile: vezi automobilul ăsta, o sa-mi cumpăr şi eu unul etc…

Cobor în lectură: cartea este captivantă…

Mă trezeşte din moţăiala literară o voce stridentă:

– Tinere, chiar atât de nesimţit eşti, încât să nu vezi că femeia e gravidă, i-o fi greu sărmanei, oferă-i loc…

Îmi sunt necesare ceva secunde pentru a pricepe că adresarea mă viza, desprind ochii din carte: între timp troleul s-a umplut, puţinele locuri pe scaun au fost ocupate de cetăţeni foarte avantajaţi din punctul de vedere al vârstei (oamenii neciopliţi le zic persoane în etate), eu, unicul tânăr cu scaun, şi deasupra mea o tanti drăguţă, probabil gravida, care îmi aruncă priviri fâstâcite.

Mă ridic, bâiguind un „Mă scuzaţi”, arunc cartea la lor în geantă, mă apuc de bară şi călătoresc mai departe…

Dar tanti poliţistul moral nu consideră accidentul încheiat. Crede că trebuie să pună punctul pe i, nu atât pentru mine, cât pentru gloata de tineri/tinere ce stau în troleu, în picioare. E un bun prilej pentru o lecţie etică gratuită:

– Tineretul ăsta s-a destrăbălat cu totul… Să nu cedezi locul măcar gravidelor, uite asta da neobrăzare. Ce vremuri, ce impertinenţe… Încă se dă inteligent, auzi, citeşte…

Înţeleg că ultimele bucăţi retorice îmi sunt adresate, de aia intervin calm:

– Doamnă, chiar citeam şi de aia nu am avut timp/chef/neobrăzare să casc gură în uşa troleului să văd cine urcă şi dacă e gravid/olog/bătrân/calic sau nu…Gândesc că nu-i deloc onest să spionez intrarea, burţile sau picioarele oamenilor…

Femeia tace un moment, e în dificultate. Argumentul ei, nevederea mea, a fost luat în şuturi, altul n-are, dar vrea să zică ea ultima replică…La următoarea staţie cobor urându-i drum bun, ea, în căutarea unor noduri de care s-ar apuca, mă petrece cu o privire rugătoare, adică, mai rămâi, ne e atât de vesel împreună…

Cred că avea, în felul ei, dreptate. Şi eu posedam o bucată bună de adevăr…

Din punctul ei de vedere, ţinuta morală presupune un soi de activism – morala nu trebuie să fie pasivă, ci din contra: militantă, energică, vigilentă. Pe alocuri, această vigilenţă cere o bună doză de insolenţă… Cu scuze ca ale mele (n-am văzut, n-am auzit) se poate justifica orice, inclusiv o crimă…

Eu gândeam că sunt în drept să cer o bucată de zonă personală în acel spaţiu public, o parcelă de intimitate temporară (30 min) pe care s-o lucrez în tihnă… Cartea nu era o scuză, ci o altă lume care mi se deschidea treptat ademenindu-mă în spaţii necunoscute…