A vinde o carte drept marfă înseamnă a-i conferi o alteritate şi a substitui spaţiul creator al cărţii cu o calitate mecanică, numită „bun”, „serviciu”, „material de fabricaţie” (ca şi cum valoarea unei cărţi ar depinde de suportul pe care este imprimată):
În teoria economică, valoarea unui bun scade pe măsură ce acesta îşi schimbă proprietarul. Adică, un produs are preţul maximal atunci când stă pe raftul ori în depozitul magazinului. Odată vândută, marfa capătă o proprietate negativă specifică de „uzură” care-i scade din valoare preţ (cazul obiectelor second-hand, vândute la un preţ de 2-3 ori mai mic decât cel al lucrurilor noi, chiar dacă, uneori, calitatea e net superioară)…
Pe de altă parte, piesele lui William Shakespeare nu se uzează/jerpelesc/ponosesc din motivul că este citit de mulţi, şi va fi citit, probabil atâta timp cât stă vie civilizaţia. Utilizarea frecventă (publicare, recenzare, discuţie, transmitere din mână în mână, din generaţie în generaţie, includere în programul şcolar sau „revoluţionar”) – face ca valoarea bunului „piesă de William Shakespeare” să crească la infinit. Cum zice un erou al Decameronului: Guriţa sărutată în veci nu vestejeşte, ba dimpotrivă, ca şi luna, din lună-n lună se-nnoieste.
A se vedea Boris Paramonov „Marfă şi dar” şi Daniel B. Smith „What Is Art For?”.