Dec 30 2008

Mos Craciun proletarul

Vitalie Sprînceană

Până nu s-a închis prăvălia, Moş Crăciun, ăla socialistul, împarte ceva daruri:

 

 

 

 

 

  • 4. Reviste nemţeşti (Der Spiegel, Die Zeit, Stern, Focus)…

 

 

  • 5. Cel mai bogat site în materie de gramatică, studierea limbilor străine… Engleză, franceză, germană, gurung, singaleză, ciuvaşă…

 

  • 6. O bibliotecă gigantică pentru cei care chiar doresc să citească…

 

 

  • 7. Încă 1 bucată bibliotecă capitalistă tocmai bună de lecturat…

Dec 29 2008

bilet cu morti

Vitalie Sprînceană

La 24 decembrie a încetat din viaţă unul dintre cei mai influenţi gânditori politici contemporani: Samuel Huntington.  A scris mult, inegal. Indiscutabil, cartea care i.a adus cea mai mare bătaie de cap şi, implicit, slavă, a fost “Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale” (1996, în româneşte, 1997).

Huntington avansa idea că “sursa fundamentală a conflictului în lumea nouă nu va fi ideologică sau economică. Marile diviziuni printre oameni şi sursele principale de conflict vor avea rădăcini culturale. Statele-naţiuni vor rămâne în continuare actorii cei mai puternici ai relaţiilor internaţionale, dar conflictele vor avea loc, cu predilecţie, între grupuri de civilizaţii. Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica mondială. Faliile care despart civlizaţiile vor fi liniile noului front de luptă în viitor“.

În româneşte au apărut:

Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale“, Bucureşti, ed. Antet, 1997

Ordinea politica a societatilor in schimbare“, Iaşi, ed. Polirom, 1999

Cine suntem? Provocarile la adresa identitatii nationale americane“, Bucureşti, ed. Antet, 2005

 

Tot la 24 decembrie a murit Harold Pinter, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2005.

De citit: “play: caretaker“, Faber and Faber, 1991.


Dec 28 2008

paradoxul cartii-marfa

Vitalie Sprînceană

A vinde o carte drept marfă înseamnă a-i conferi o alteritate şi a substitui spaţiul creator al cărţii cu o calitate mecanică, numită „bun”, „serviciu”, „material de fabricaţie” (ca şi cum valoarea unei cărţi ar depinde de suportul pe care este imprimată):

În teoria economică, valoarea unui bun scade pe măsură ce acesta îşi schimbă proprietarul. Adică, un produs are preţul maximal atunci când stă pe raftul ori în depozitul magazinului. Odată vândută, marfa capătă o proprietate negativă specifică de „uzură” care-i scade din valoare preţ (cazul obiectelor second-hand, vândute la un preţ de 2-3 ori mai mic decât cel al lucrurilor noi, chiar dacă, uneori, calitatea e net superioară)…

Pe de altă parte, piesele lui William Shakespeare nu se uzează/jerpelesc/ponosesc din motivul că este citit de mulţi, şi va fi citit, probabil  atâta timp cât stă vie civilizaţia. Utilizarea frecventă (publicare, recenzare, discuţie, transmitere din mână în mână, din generaţie în generaţie, includere în programul şcolar sau „revoluţionar”) – face ca valoarea bunului „piesă de William Shakespeare” să crească la infinit. Cum zice un erou al Decameronului: Guriţa sărutată în veci nu vestejeşte, ba dimpotrivă, ca şi luna, din lună-n lună se-nnoieste.

 A se vedea Boris Paramonov „Marfă şi dar” şi Daniel B. Smith „What Is Art For?”.


Dec 26 2008

un primar si alti colinzi

Vitalie Sprînceană

Marţi seara am fost la un concert de colinde. „Leru-i ler, Florile dalbe”. La Sala cu Orgă. În program: ansamblul „Tălăncuţa”, Nicolae Gribincea,  Suzana Popescu, Marin Ganciu, Veta Ghimpu-Munteanu şi alţii.

Pentru că am în fonoteca mea multe colinde semnate de „Tălăncuţa”, pe care le-am ascultat de câteva zeci de ori (inclusiv vara, primăvara, toamna), mă gândeam că, în sfârşit, merg să le ascult live. Sigur că m-a înşelat: am auzit vreo 20 colinde. Toate noi. Inedite. Nu le mai auzisem nicăieri. Fără fonogramă. Jos pălăria!  

P.S. Avem totuşi un primar al Chişinăului teafăr. La sfârşitul recitalului a venit cu un buchet de flori. L-a dăruit Osoiencelor. S-a apropiat de microfon… Şi când tocmai mă aşteptam să văd cum destramă atmosfera intim-muzicală cu o lozincă-slogan-declaraţie politică, sau bagă ceva comentarii acide la adresa oponenţilor săi, d-nul Chirtoacă… a părăsit scena. Şi sala. După care publicul şi artiştii au mai cântat o colindă… În „singurătate” politică.


Dec 25 2008

Idei pentru o sarbatoare

Vitalie Sprînceană

Ne-am întâlnit la o cafea şi ceva discuţii. Am schimbat ceva idei.  

 

– sărbătoarea ca loc de întâlnire a unui timp şi a unui spaţiu sacru (Eliade). Sărbătoarea ar fi „reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într-un trecut mitic, „la începutul începuturilor”. Participarea religioasă la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporală „obişnuită” şi reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare.”

Ideea intră în pană atunci când trebuie să explice „sărbătorile spontane”, neprevăzute, cauzate de un eveniment. Altă breşă: configuraţia timp sacru – spaţiu sacru e prea „materialistă”, o variantă modificată a unor sisteme de coordonate mecaniciste. O istorioară: anii 60, SUA. Într-un orăşel de provincie, clădirea bisericii din localitate a fost vândută unui particular. Acesta a transformat-o în bar. În locul sfintei cruci, la intrare a fost agăţată o placă pe care era zugrăvită o sticlă de bere. Gestul nu a plăcut comunităţii religioase din localitate care a început să se revolte, să ceară închiderea barului, recuperarea lăcaşului sfânt etc. Parohul a trebuit să răspundă. A făcut-o, cumva iritat. A început prin a demasca totala ignoranţă a „revoltaţilor” faţă de ceea ce este o biserică. Chiar credeau ei că Biserica înseamnă scândurile, cărămizile şi geamurile de sticlă? Ori acoperişul de olane? Aici, continua el, e un caz de materialism împotriva căruia Biserica luptă. Clădirea fostei Biserici nu mai era pământ sfânt. Ea fusese dezsfinţită, desanctificată, desacralizată (eng. Desanctified). Devenise un loc ca oricare altul. Placa cu berea sta la intrarea unui bar, nu a unei biserici. Cei care nu puteau să facă diferenţa, încheia preotul, au o problemă cu perceperea celor sfinte…

Cumva prea protestantă această istorie. Democratizarea sacrului e o primă consecinţă. Divinul nu stă înscris în careva lucruri-locuri-timpuri a priori. Este mobil, nomad, poate apărea oriunde, nu neapărat acolo unde lumea trâmbiţă că este…

 

  – (A. Lupuşor) sărbătoarea restabileşte nişte legături cu un principiu superior (Lumea, Dumnezeu, cosmosul). E o ieşire din normalitatea cotidiană şi intrarea într-o altă normalitate. Un fel de revenire la matcă, pasărea Phoenix care trebuie să renască în fiecare din noi.

 

 – (Năstica) sărbătoarea – o frică de singurătate. Nevoia omului de a fi oameni pentru a evita solitudinea. Sărbătorim pentru a nu ne gândi că, de fapt, suntem singuri. Contrateză: sărăbtorile au fost instaurate de însuşi Dumnezeu, care şi-a lăsat o zi de odihnă.

Corolar: de ce suntem Împreună?

 

– teoria capacului (Eu şi Dorel): sărbătoarea este precum actul de ridicare a capacului pentru ca aburii să iasă: o supapă prin care potenţialul de tulburări sociale este „răcit” şi lăsat afară. Rezultatul este că „sistemul se răceşte”. Argument: saturnaliile, shopping-ul ca terapie.

Posibile piste:

a) sărbătoarea ca formă ascunsă a Puterii.

b) sărbătoarea ca încadrare a individului în Social.

c) sărbătoarea ca spaţiu de dispariţia a psalmului individual şi transformarea lui în marş colectiv.

Corolar: sărbătoarea este o formă de creştere a randamentului muncii. Situaţia ideală: la sărbătorile de iarnă cheltui atât de mult încât intri în datorii pentru care trebuie să munceşti anul întreg.

 

 

– relaţia timp sacru (festiv) – timp profan nu trebuie închistată în relaţia muncă – odihnă. Se munceşte şi în zilele de odihnă (vezi Subotnicele, clăcile). Altfel de muncă, însă. În timpul zis profan munceşti pentru tine. Pe durata sărbătorii munceşti pentru comunitate, pentru NOI, pentru OAMENI. Gratuit, benevol. În comun.

 

– legătura aparent stranie a sărbătorii cu afrodisiace „spirituale” (alcool, abuz culinar, opium, marijuana). Ele reprezintă calea cea mai scurtă spre extratemporalitatea şi extraspaţialitatea sacră presupusă de sărbătoare. Fără alcool sau alţi catalizatori „spirituali” o bună parte din oameni nu sunt capabili să se depăşească pe sine. Să se despartă de Eu-l social pentru a accede la Eu-l divin. Misticism. Eckhart.

 

– nu putem vorbi de o desacralizare a lumii. Nici măcar de o dereligizare a ei. Toate  sistemele sociale (Émile Durkheim) utilizează schema sacru-profan. Chiar dacă asistăm la moartea religiei, religiosul nu este lezat/ameninţat câtuşi de puţin.


Dec 24 2008

cafe philosophique, pre-sarbatoare

Vitalie Sprînceană

cafe


Dec 22 2008

cine ne sunt repetentii?

Vitalie Sprînceană

Sâmbătă am primit 2 examene. Azi alte 2. Sâmbătă 60 studenţi. Azi, de 2 ori pe atâţia. Între examene am anunţat notele de sîmbătă. Prima întrebare a studenţilor: Sunt note negative?
Răspunsul meu standard: În nici un caz, Regulamentul nu-mi permite. Notele acceptate în sistemul de învăţământ al Republicii Moldova sunt toate pozitive, după 0 adică. -1 nu se pune, nici -7. Chiar dacă, uneori, unii tineri o merită.

Îmbulzeală mare pe coridoare. Găsesc o sală liberă. Tinerii, viitorii mei colegi la catedră, şi în viitor, de breaslă, se înghesuie în cele câteva bănci libere. Unii, se aşează direct pe mese. Ochi nerăbdători.

X – 10!

Y – 9!

Z – 4 !

Se aude un icnet scurt, după care o studentă începe să plângă. Urmat, în câteva clipe de alţi 2-3 plângăreţi. Cineva, cu notă insuficientă şi el, încearcă să facă glume. Zice: În seara de Crăciun eu o să rog moşul să-mi aducă ceva cărţi şi conspecte!

Atmosferă generală de confuzie. Singurătate: cei cu note mari se bucură, izolaţi, la fel de izolaţi precum cei care au prăbuşit examenul. Spiritul de grup s-a destrămat ca o ceaţă. Studenţii sunt o masă amorfă, fă ce vrei cu ea, şi-au pierdut unicul avantaj: acela de a fi numeroşi. Rămân mulţi, dar totuşi, câte unul…
Odată notele trecute în carnet, în jurul pupitrului profesorului se adună un roi nerăbdător de ochi, urechi, picioare lungi, un decolteu-două (pentru cazul în care lucrarea nu „vorbeşte de la sine”). O rugăciune mută: măcar un 5, de promovare.

Încerc să le explic: 5 e nota indiferenţei. A dublei indiferenţe. Pentru prof şi pentru student, e nota cea mai suspectă: atestă dezinteresul amândurora pentru obiect. E nota pe care evit s-o pun. Ştiu că nimeni dintre ei nu este indiferent cu totul de materia predată. Poate neserios, poate iresponsabil.

Unii încă mai plâng… Încerc să le explic ceva: un zid mut de neînţelegere ne desparte.

Ei nu vor să fie restanţieri. În mintea lor, examenul e un semn de apartenenţă la o clasă: cea a deştepţilor. Fie un 5, dar să treacă. Nu-şi permit să amâne nimic: regula e dură- examenul se ia „la ura” (calc rusesc folosit intenţionat), din prima, restul nu este luat în calcul.

Le zic că strategia de trecere a examenelor e făcută pentru ei: au dreptul la 3 încercări. În locul 5-ului din prima, ar putea lua un 10 la a doua – a treia încercare… Urmează, în 3 săptămâni, sesiunea de promovare. Până atunci suficient timp pentru pregătire. O voce timidă: aţi avut restanţe?

Sigur, le răspund. Mai mult, acestea erau planificate dinainte, calculate. Un joc ca oricare altul examenele. Cu tur şi retur. Ai şansa de a alege ce „garduri” sari în tur, ce garduri – în retur.

Şi lumea?

Lumea e marele judecător. Cum, n-ai luat examenul? Păi, eşti un ratat, looser.

O parte de feţe s-au mai luminat. Altele lunecă instabil dinspre rătăcire spre linişte… Încă n-au înţeles că restanţa nu e o pdeapsă, ci o şansă… Un băiat cu un 6 înscris în carnet se apropie. Vrea ceva mai mult. Îi pare rău că a acceptat 6-le. Ar fi vrut măcar un 8. Ştie că ar fi avut timp să se pregătească mai bine. Percepţia negativă a restanţelor i-a jucat festa. Acum nu poate face nimic dar jură că în vară va acţiona altfel. Cu cap, zice el. Dintr-o dată, nefericiţii restanţieri se transformă în fericiţi. Ei au ceva Timp de partea lor, ceva linişte. Pot să obţină exact ceea ce doresc, spre deosebire de restul promovaţilor, cu verdictul înscris deja pe hârtie.

Zâmbete. Ne despărţim prieteneşte, cu promisiunea de a ne revedea în ianuarie. La retur.