Jun 30 2008

Oleg Garaz, Territoria

Vitalie Sprînceană

recenzia apărută în Contrafort, nr. 5 (163), mai, 2008. altă versiune poate fi găsită aici.

Viaţa în chirie (Oleg Garaz, Territoria)  

 

Risc să spun că este una dintre cele mai bune fiziologii/fiziografii ale URSS-ului, într-o postură ambivalentă: ca fapt existenţial (trăită) şi ca societate-tip (gândită). Trăitul ar avea funcţia de a conferi o tentă documentală naraţiunii, pe când gânditul – să creioneze trăsăturile exterioare şi de specie ale Leviatanului „în plină desfăşurare, mai întâi prin tropăitul regulat, hidraulic, al celor patruzeci de perechi de cizme, al căror ecou îmi zdruncină, răstoarnă şi răsuceşte stomacul (…) patruzeci de guri erup în rafala asurzitoare a unui cântec patriotic.” (p. 15)

 

Spre deosebire de abordările nostalgico/epico /folclorice (cum este Născut în URSS a lui Vasile Ernu), perspectiva lui Oleg Garaz este kafkiană, cumva sumbră şi deprimantă (comparaţia nu înseamnă, în acest caz, ierarhie). Tonului zglobiu, carnavalesc al URSS-ului ca sărbătoare-festival (Ernu) îi este contrapusă o lume primitivă, brutală, violentă, strict organizată. Pe alocuri, paralela cu Ken Kesey se impunea de la sine, lipsea însă un Randle McMurphy…

 

Fabula este aproape absentă: naraţiunea este, de fapt, un cadru pustiu, monoton, pipărat pe alocuri cu „mirodenii” cancan (aventurile amoroase ale unor militari cu soţiile subofiţerilor). Ici-colo izbucniri de violenţă sau corvoade nocturne sparg tihna sfâşietoare a peisajului narativ. Mă rog, armata…

 

De ce totuşi armata? De ce, din imensul univers totalitar, proiectoarele ar trebui să sondeze această instituţie socială şi nu alta – grădiniţa, şcoala, tabăra de pionieri sau fabrica? Avansăm două explicaţii posibile:

 

 – prima ţine de o logică a dezvrăjirii şi desacralizării unei instituţii fundamentale, cu o accentuată funcţie legitimatoare – Armata Sovietică a „muncitorilor şi proletarilor”-, pilon central, axă principală şi piatră de temelie a oricărui discurs sovietic. Armata a fost mai mult decât un mit printre altele, oportun exploatat de propagandă – soldatul sovietic reprezenta esenţa distilată a „conştiinţei internaţionaliste”, avangarda noii societăţi. Oleg Garaz este, în acest sens, un cercetător care identifică şi scoate la iveală sfinţii falşi ai regimului.  „Nu seamănă deloc cu ceea ce credeam eu că ar fi trebuit să fie armata. Este ca un joc cam deplasat şi mai tot timpul grotesc, grobian şi infect (…) Aceleaşi mutre, aceleaşi bombe, acelaşi Perimetru, aceeaşi imbecilitate. Alcoolismul generalizat în rândul ofiţerilor şi, mai ales, al subofiţerilor.” (p. 61)

 

  – a doua explicaţie, deşi nu ignoră rolul mitologic important al Armatei Sovietice, sondează mai degrabă funcţiile sociale, politice, psihologice şi pedagogice ale acesteia în cadrul sistemului social sovietic – ea trebuia să fie melting pot-ul în care urmează a fi dizolvate distincţiile individuale, etnice sau ideologice ale tinerilor sovietici, cuptorul care va coace, din atâtea elemente eterogene, crescute în diferite „soluri”, o naţiune unică, supraindividuală şi prin aceasta eternă – naţiunea sovietică: „Armata ne scotea, pe toţi cei care depuseserăm jurământul, de sub orice jurisdicţie, în afară de cea militară. Ne scotea din matca relaţiilor de rudenie, din familii, de lângă iubite.” (p. 43) Cei 2 ani de serviciu militar (3 la marină) erau concepuţi ca o linie de asamblare, la un capăt al căreia materia primă era omul îmbibat de contextualitate şi particularităţi, iar la celălalt capăt ieşea homo sovieticus, cu conştiinţa fisurată de câteva circumvoluţiuni ideologice generaliste: iubire pentru clasa muncitoare, devotament cât încape pentru patria-mamă şi o disponibilitate fanatică de a servi cauza proletariatului oriunde, oricând şi oricum ar apărea nevoia. În fapt, un proces complex de metamorfoze localizate în diferite niveluri ale conştiinţei (sărmanul Kafka, gândacul Samsa păleşte mult pe lângă orice subofiţer cu un stagiu minim de 5 ani în rândurile Armatei Sovietice), compus din câteva etape:

 

– golirea, cum ar veni Kenosis-ul: „La început am fost duh (titulatură purtată de soldaţii aflaţi în prima jumătate de an a serviciului militar). Adică stafie, nălucă, arătare, ceea ce în limbaj normal înseamnă că nu aveam nici un drept. Eram suflu lipsit de materialitatea dătătoare de identitate necesară pentru a-mi fi recunoscută cea mai de jos poziţie din ierarhia nescrisă. Nu am niciun statut. Sunt în afara oricărei ierarhii. Sunt într-o gaură neagră. Sunt o gaură neagră. Nimeni nu mă observă.” (p. 15) – recrutul este integrat în noul context printr-o procedură brutală şi dureroasă, ce are funcţia de a-l rupe de sistemul de relaţii, valori, atitudini şi autopercepţii formate în contextul său social originar.

 

– urmează procedeul prin care individul internalizează fluxurile prin care se distribuie puterea şi autoritatea, sancţiunile, pedepsele, dar şi recompensele, compatibilizarea forţată emiţător-receptor (forţată din 2 motive: e violentă, şi e împotriva voinţei, tălmăcire – se face cu pumnu-n bot): „Pumnul însemna o restrângere absurdă a posibilităţilor de conlucrare ale celor cinci degete – dactilografiere, interpretare pianistică, răsfoire de cărţi, mângâiere de femei, dezamorsare de mine şi bombe neexplodate, precum şi multe alte lucruri la fel de fine. Şi în nici un caz nu se putea compara sensibilitatea buricelor-«ochişori» ale degetelor cu grosolănia durerii acute la impactul articulaţiei osoase cu maxilarul sau sternul vreunui doritor de «ciocăneală»”. (p. 23)

 

– o a treia etapă, necesară, pentru că afectează spiritul şi gândirea subiectului, este re-programarea lingvistică. Individul trebuie să uite bogăţia originară a limbii, subtextele şi subînţelesurile comunicării şi să reducă uzul limbajului la elementarul necesar: urlet, ţipăt, înjurătură – „primele luni după venirea mea din armată eram destul de tăcut, iar mama o trecea din contul maturizării şi bărbăţiei mele pe deplin realizate în cei doi ani de cătănie. Însă tăceam mai degrabă dintr-o neputinţă mută şi dobitoacă de a vorbi normal o limbă civilă, de a vorbi fluent, fără patimă şi rânjet ameninţător, fără dispreţ şi înjurătură, în formule seci, sacadate sau mai degrabă lătrate decât rostite în grai omenesc. Era o «fenia» (argou) destul de eficientă, un limbaj esenţializat în care, pe lângă simbolistica genitală, a relaţiilor sexuale sau religioase, funcţiona şi un şir de neologisme foarte diversificat.” (p. 24-25)

 

– treapta supremă, ultima, este re-valorificarea existenţei sociale în alt context şi după alte reguli: „orice ai face sau ai fi ca individ particular, singura valoare este una pe care o ai doar în Pluton.(…) Plutonul este un organism, iar eu sunt unul din organele lui. Dacă nu funcţionez, are de suferit întregul. Iar întregul funcţionează prompt la orice deranjament care-i reduce din performanţele funcţionale. «Disfuncţia» este reprimată prin toată violenţa disponibilă. Una cumulată şi extrem de eficientă.” (p. 53-54) Eu-l este dizolvat violent în Noi, unitatea nu capătă sens decât prin funcţia pe care i-a repartizat-o sistemul.

 

… „Soldatul nu stă, timpul său existenţial este închiriat de Patria-Mamă, iar obligaţiile faţă de statul care te‑a crescut, adică hrănit şi şcolit, trebuie returnate integral şi chiar cu ceva pe deasupra.”

(p. 19)

 

Viaţa în chirie – este, după mine, scheletul ideatic care susţine întreaga construcţie a romanului Territoria şi pista cea mai rodnică a unei discuţii ideologice a elementului de noutate pe care-l prezintă scriitura lui Oleg Garaz în lungul şir al abordărilor literare ale trecutului sovietic (Iulian Ciocan, Savatie Baştovoi, Vasile Ernu). Din intestinele amare ale Leviatanului Sovietic în funcţiune, prezentul apare mai curat, mai luminos şi cumva mai optimist: a trăi pentru sine, în sfârşit, este probabil unica libertate certă câştigată după prăbuşirea imperiului. Este ceva pentru care merită să lupţi, să trăieşti şi să mori, unica achiziţie democrată cumva distribuită în mod egal şi uniform, care nu a putut fi furată, detractată sau privatizată de profitorii independenţei moldave.

 

Un argument puternic împotriva comunismelor de consum (tatuaje cu Che Guevara, Lenin cu coafură de punky pe maiouri) sau comunismul de flirt (falşii nostalgici ai lui mai ‘68 şi ai revoluţiilor culturale)…

 

______________

 

Oleg Garaz, Territoria, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007 


Jun 27 2008

ce se mai citeste la Chisinau…

Vitalie Sprînceană

literatura 

specializări în librăriile din Moldova… urmează: literatură pre-intelectuală, literatură post-intelectuală, literatură stră-intelectuală, literatură anti-intelectuală, literatură pro-intelectuală, literatură sub-intelectuală, literatură supra-intelectuală…


Jun 26 2008

homo economicus

Vitalie Sprînceană

O impresie subiectivă: preţurile cele mai mari se afişează, la Chişinău, nu în centrele comerciale sau în lanţurile de supermarketuri pentru clasa mijlocie ci…în preajma spitalelor.chiar dacă în Piaţa Agricolă Centrală un kilogram de varză se vinde deja la preţul de 2 lei 50 bani, iar precupeţii de la reţeaua Nr.1 sau Fidesco nu îndrăznesc să bage un preş mai mare de 3 – 4 lei, târgoveţii de lângă Spitalul pentru Copii de lângă Cinematograful „Gaudeamus” (aflat chiar în vecinătatea Ministerului Sănătăţii) nu se ruşinează să afişeze un preţ de 5 lei (pentru zilele lucrătoare) şi 5-6 pentru week-end. Un săpun obişnuit, ce poate fi cumpărat în oraş la 2 lei bucata, aici face 4 sau chiar 5, pentru că vânzătoarele uneori nu prea au mărunţiş pentru rest. La spitalul Clini Republican e aceeaşi poveste: o apă minerală procurată pentru un bolnav te uşurează de 2-3 lei în plus, o pâine e vândută cu un adaos comercial de 30-40 %, iar laptele, produs preţios pentru redresarea oricărui pacient e un lux care se vinde la un preţ cu 3 lei mai mult (uneori asta face cam 50% mai mult) decât în zonele ne-spitalice ale oraşului. Aceeaşi situaţie şi la Centrul Mamei şi al Copilului (Codiţa), la Spitalul Cardiologic, la Spitalul Municipal Nr. 1…

Altă impresie subiectivă: peisajul gărilor din Europa de Est (Moldova, Ucraina, Rusia, Bulgaria, România) are, pe lângă fonul local, un element comun – speculanţii individuali, de obicei, birouri exchange ambulante, care vând/cumpără valută de la călătorii abia sosiţi în oraş la un curs derizoriu (minus 2-3 lei la dolar la cumpărare, plus 2-3 dolari la vânzarea valutei). Aceşti tipi, oarecum transnaţionali – ai senzaţia că sunt aceeaşi la Chişinău, Bucureşti sau Sofia, alcătuiesc reţele bine sudate (nu se trădează reciproc în faţa poliţiei cu care de altfel se înţeleg de minune, în sensul că o cumpără cu succes), mobile (ştiu să dispară rapid, la ţanc şi cu pierderi minime), foarte persuasive (ştiu să convingă). Îi vezi de obicei la ieşirea din gară, cum stau cu teancuri de bancnote în mână, cântărind din ochi peştele care se vrea momit…

Ar mai fi şi alte observaţii – pe aceeaşi lungime de undă: reţetele de slăbire, serviciile de magie şi ghicit, tot felul de cărţi cu soluţii miraculoase: toate sunt construite după un algoritm identic – au ca pilon ideologic şi instrumental valorificarea resursei psihice numită necunoaştere. În fond, atât vânzătorul de săpun, citrice şi apă de lângă un spital oarecare, şi vânzătorul de valută de la ieşirea din gara feroviară mizează pe ignoranţa cumpărătorului.

Nu e vorba de ignoranţă în sens de prostie sau nebunie – nu au fost atestate cazuri când aceşti târgoveţi ar fi obligat vre-un trecător, cu forţa sau apucându-l de păr, să le cumpere marfa. Actul cumpărare-vânzare este perfect benevol, nonviolent şi raţional – cumpărătorul ştie ce vrea şi vrea anume acest produs. Ignoranţa ar fi aici necunoaşterea normală şi firească a locului, contextului geografic sau geografia valutar-bancară a oraşului. Vânzătorii din jurul spitalelor mizează pe vizitatori/rude/prieteni ale bolnavului ce vin din provincie să-şi vadă pacientul şi decid să-l îndulcească cu ceva (cine e nebunul să cumpere o apă minerală tocmai din sat când aceasta se vinde chiar la intrarea în spital?), indivizi care nu cunosc prea bine distribuţia geografică a preţurilor în oraş sau care nu prea au timp pentru o asemenea cunoaştere a urbei, cumpărătorii de valută ieftină folosesc acelaşi atu, atunci când vând valută la un preţ mizer unui turist care nu ştie că la 50 m de el se află o bancă comercială unde se pot efectua schimburi valutare corecte, la un curs rentabil, aproape de cel oficial.

Ignoranţa, necunoaşterea, iraţionalitatea sunt trăsături la fel de legitime (dar neglijate de economics-ul oficial) ale lui homo oeconomicus şi vând (creează venit, capital, rentabilitate) la fel de bine ca raţionalitatea, cunoaşterea calificată a opţiunilor/alternativelor şi alte caracteristici de manual. Cred că Keynes, Schumpeter, von Mises şi alţi economişti ar trebui să-şi dea palme că nu au prevăzut această resursă preţioasă, un combustibil bun, poate chiar un perpetuum mobile al economiei de piaţă în varianta sa locală. Un fel de capitalism cu faţă umană, prea umană chiar – un umanism brutal, aproape cinic.  


Jun 23 2008

inghet…de preturi

Vitalie Sprînceană

Ştire – „Guvernul mexican a îngheţat, până la 31 decembrie 2008 preţurile pentru 150 mărfuri alimentare de bază – făina, conservele de ton, sucurile de fructe, inclusiv cel de roşii, cafeaua, untdelemnul, ketschup-ul. Astfel autorităţile mexicane încearcă să contrabalanseze creşterea preţurilor la produsele alimentare, proces care afectează în pirmul rând straturile vulnerabile ale populaţiei. În mai, guvernaul mexican a decis acordarea unei retribuţii lunare de 120 pesos ($11.55; £5.85) pentru cetăţenii sub pragul sărăciei.”

Nu sunt un economist prea bun, dar bănuiesc că asemenea măsuri sociale au un cost financiar ridicat. Care va fi acoperit, în pricpal, din bani publici. E ok, zic eu, o strategie faină care ia de la bogaţi şi dă la săraci într-un mod onest, corect.

O alternativă ar fi fost (în Moldova unii încă cred că este) majorarea pensiilor, salariilor etc, dar aceste sporuri se transformă direct în inflaţie – sunt utilizate de populaţie în primul rând pentru acoperirea creşterii preţurilor, adică pentru consum curent şi nu pentru investiţii de durată în sectorul real al economiei, sau în cel al inovaţiilor tehnologice.

Un alt merit al strategiei mexicane este faptul că se adresează tuturor, se aplică în mod direct, fără medierea unor structuri guvernamentale sau ale societăţii civile (care ar fi dosit/spălat o parte din aceşti bani – sunt evitate deci perderile de reţea şi influenţa nefastă a factorului lăcomiei umane)…

Mă rog, eu sunt pentru…


Jun 20 2008

amintiri din epoca de aur

Vitalie Sprînceană

O viaţă de om cât vremea de mare…

Un ceai şi o coajă de pâine

Ruga să-i aducă, grăbit.

La masă-ntre cărţi adâncit

Sta Lenin cu gândul la tine.

Sta Lenin atuncea cu gândul

La tine, copil moldovan,

La oamenii mulţi şi sărmani

Din lumea de mii de pământuri…

Din Smolnîi, a zărilor uşă

Ilici deschidea tuturor.

Priveau către el, zâmbitori,

Matroşii încinşi cu cartuşe.

Comenzi, şi rapoarte şi glume…

Afară, bătrânul pământ

Urnitus-a larg răsuflând:

Mergea Revoluţia-n lume.

Aicea, din valea durerii

Un mare popor a ieşit:

Pornea spre un nou răsărit

Rusia cu toată puterea.

Şi drumul ei nou, prin milenii,

Un om i-l păzea necurmat –

Stătea neobositul soldat,

Şi numele lui era Lenin.

În haine demult ponosite,

Cu şapca boţită în mâini –

Aşa ne spun oameni bătrâni,

Că-atunci îl văzuseră-n Piter.

Aşa ne spun oamenii ţării

Că l-au întâlnit într-un sat

Cu azimă-n vatră şi sfat

În umbrele reci ale serii.

Modest aşternut pe podele.

Paltonul cu gulerul sus.

De strajă, norodul său rus

Veghea lângă dânsul, sub stele.

…O viaţă cât vremea de mare

Crescut-a pământul rusesc.

Azi mii de popoare-o păzesc

Pe mii de câmpii şi hotare.

autor BOGDAN ISTRU

Din ciclul Leniniana moldavă şi prietenii săi


Jun 19 2008

despre alegere si alesi

Vitalie Sprînceană

alegere

Multi sunt vocati, pauci vero electi” – cu ceva imaginaţie, dictonul latin, a cărui semnificaţie în limba derivată este „Mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi“, ar putea servi pe post de slogan al unei Academii de Ştiinţe, partid politic (la ei, că la noi alegerea se face de obicei pe alte criterii), Uniune a Scriitorilor, club de şah, grup select, victorină a erudiţilor, echipă de fotbal (cu renume, trofee, în primul rând externe, ca să nu plângem, vom trece cu vederea campionatele ex-socialiste, adevărate maratoane a servietelor cu dolari şi a meciurilor negociate), pe scurt, ar fi o bună platofrmă ideologică pentru unele tipuri de asociaţii colective care introduc/promovează/practică o anumită ierarhie a competenţelor şi abilităţilor…

N-am găsit-o însă în nici unul din locurile menţionate, nici la intrarea în parlament sau guvern (vorba cântecului Se ştie… mecanismul intrării/ieşirii în/din legislativ/executiv). Am prins-o însă într-un loc în care ierarhia ar trebui să lipsească: Cimitirul din strada Armenească.

Nu ştiu cum sună faza cu „alesul” şi nu am idee cum ar putea fi ea legată de uniformitatea şi obligativitatea individuală terifiantă a morţii. Pentru că „toţi cu o moarte suntem datori” şi pentru că „moartea nu ocoleşte pe vlădică, nici pe opincă” grămezile de pământ ce înseamnă cumva locul odihnei noastre de veci ar trebui să fie la fel de rece/sumbru/veşnic/trist/tragic/aiurea pentru fiecare. Mă îndoiesc că cel chemat şi ales se odihneşte mai bine decât cel chemat dar neales, sau nechemat şi neales sau…

Mă rog, cimitirul poate fi citit prin diverse grile: sociologică (studiază modul în care moartea şi morţii sunt utilizaţi în viaţa curentă – surse legitimatoare, zei cu făptură umană, amplasarea sociopolitică a cimitirelor – intra sau extra muros – în centrul sau periferia oraşului), antropologică, politică (statul este primul care triază morţii importanţi şi-i bagă în circulaţie – bancnote, monumente, patronat spiritual etc). Încerc să postulez posibilitatea unei lecturi a morţii din perspectiva prostiei şi a inepţiilor… o asemenea abordare ar avea ca material de studiu diversele manifestări ale năzuinţei spre alteritate şi diferenţă (prost înţelese) aplicate/proiectate asupra morţii de către vii, dar şi de către unii morţi, care, încă fiind în viaţă bronează/cumpără locuri prestigioase de înmormântare şi construiesc cavouri/monumente kitschoase…

Ironie a sorţii – victorie deplină a „umanismului”: dacă moartea nu poate fi abolită, atunci e bine că măcar o putem vinde/cumpăra la kilogram, metru pătrat, stradă principală etc.


Jun 11 2008

a murit Cinghiz Aitmatov

Vitalie Sprînceană

Ieri, 10 iunie, într-un spital din sudul Germaniei a murit scriitorul kirghiz Chinghiz Aitmatovautor al unor romane de excepţie, printre care “Eşafodul”, “O zi mai lungă decât veacul” (de aici trebuie reţinută Legenda Mancurtului – una din cele mai uluitoare parabole ale literaturii universale), “Jamila”. Îmi rămân în minte şi povestirile din culegerea “Vaporul Alb”… să-i fie ţărâna uşoară.